NOTE DE LECTURĂ

unu   

Îmi aduc aminte un articol din Dilema din anii '90 în care Alina Mungiu Pippidi zicea că Revoluția a venit peste generația lor și i-a găsit fără repere. Și singurul reper valabil atunci era lumea vestică, cu capitalismul și valorile lui. Prin generația de legătură a partidelor istorice conduse de Coposu, Câmpeanu, precum și a foștilor deținuți politici reprezentați de Ticu Dumitrescu, anii '90 s-au conectat cu perioada interbelică românească. Tot acest curent neointerbelic a luat ca reper ce era mai rău în interbelic, anume conservatorismul, sămănătorismele și naționalismele de tot felul, ortodoxismul radical, adică valorile dreptei interbelice dominante atunci. Totul venea, în anii '90, dinspre o repulsie față de tot ce însemna stânga și un comunism adus din Rusia sovietelor, de înțeles după cincizeci de ani de regim dictatorial și democrație populară impuse prin tratatele dintre marile puteri.

Nu este vorba aici de recuperarea valorilor stângii. Ele sunt inerente, implicite, într-o societate stratificată social. Și societatea românească a pornit pe drumul stratificării în anii '90 și a ajuns la clase sociale propriu-zise în anii din urmă. Această realitate mai poate fi contrazisă formal o vreme de anticomuniștii de profesie și neointerbelici doar din inerția discursului profesat în perioada postdecembristă.

Ceea ce m-a frapat citind jurnalul lui Sașa Pană a fost marginalitatea gândirii de stânga cuplată cu izolarea avangardei literare. Adică revista unu, fanionul avangardismului literar românesc, a apărut la Dorohoi, un oraș mic din țară.

Sașa Pană povestește în jurnal cum în 1928, în timpul unei greve  a minerilor din Lupeni, prefectul de Hunedoara a împușcat un miner. Greva a continuat și au fost aduși jandarmi care au tras în mineri, omorând circa 30, alții 100 fiind răniți. Poetul suprarealist Stephan Roll conchide că această grevă arată conștiința ridicată de clasă a muncitorilor. Roll, vorbind cu Brunea-Fox, și-a amintit de atacul poliției din același an de la Timișoara și că muncitorii de acolo trebuiau să înmormânteze pe un muncitor mort la închisoarea Doftana. Sașa Pană îi uitase numele, Roll nu:

Ion Fonaghi.... Au desființat sindicatele unitare după ce le-au terorizat. Mă, poeților, în sindicatele alea era puterea muncitorilor.

Pe stradă, vorbind despre altele, Sașa Pană se întreba dacă se gîndește cineva la cei uciși, la familiile lor rămase și mai pe drumuri. (Sașa Pană, Născut în '02, București, 2021, p. 313-314).