Viața la sat

 

„Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizațiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înțeles, voi afirma aici,..., că școlarul, tânărul și apoi maturul individ care am fost, să înțeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esențiali ai civilizației și culturii vechi grecești, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polisul grecesc....eu m-am apropiat...., sprijinindu-mă ...pe acele urme vii, ..., ale memoriei pe care le numim subconștient sau pus și simplu vise, pe care le păstrăm din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi.... Da, satul românesc, ca un polis al locului oarecum etern și magic al nostru, la nord de Dunăre și lângă coroana Carpaților, iar dacă Blaga afirmă că veșnicia s-a născut la sat sau cocoși apocaliptici ce tot strigă din sate, eu o înțeleg și o trăiesc aidoma și mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică .... ”  (Nicolae  Breban, Viața mea, Iași, Polirom, 2017, p. 17-18)

E o frumoasă definiție a satului românesc identificat cu polisul grec care a centrat lumea mediteraneană antică. E ceea ce resimt și eu, mai ales de sărbători, când mă transport într-o copilărie îndepărtată rural-industrială de pe vremea lui Ceaușescu. O copilărie care îmi aduce aminte de o lume inerțială în care satul românesc, celula existenței naționale, refuza să dispară. Îmi aduc aminte, când eram copil, că autobuzele care duceau muncitorii la uzină în trei schimburi, nu circulau de sărbători, de la Luna la Câmpia Turzii.  Și mergeam pe jos, prin zăpadă și întuneric, din sat la oraș, cinci kilometri, la colindat. Mergem noaptea, uneori pe întuneric iar când ajungeam la destinație de obicei nu era curent, doar lumină de la  lumânări. Dar oamenii mergeau, așa cum au apucat, așa cum au mers părinții lor, în epoca fără lumină electrică.

Nimeni nu mai merge azi seara la colindat în satul în care am crescut. E ceva din trecut, de pe vremea părinților. Mai vezi la Digi24 etnologi care ne vorbesc de tradiții, de capră și țurcă, dar sunt bizarerii din trecut, dintr-o lume rurală care funda spațiul acesta. Satul neolitic blagian al tradițiilor a fost pulverizat într-o lume globală a socialismului și emigrației postdecembriste. Și ne plimbăm desculți pe asfalt, rătăciți într-o lume fără repere, fără centru. Lumea copiilor noștri, fără sate și fără tradiții moștenite. Lumea de azi.