DIN TRECUTUL SOCIALIST

Acasă 

Cu ce altceva poți să începi când vrei să-ți povestești viața decât cu primele amintiri? Nu e ușor să stabilești care e prima amintire. Poate senzația pe care o dă lumea înconjurătoare, spațiul în care ai deschis ochii și ai început să faci primii pași. Am copilărit în spațiul mioritic blagian, pe niște văi de râuri și pâraie, cu interfluvii și terase de luncă destul de comune. Mult teren era arabil, fiind copil pe vremea Colectivului, a Cooperativei Agricole de Producție, care făcea agricultură intensivă. Era un spațiu rural destul de bine organizat, fără pericole iminente pentru copiii care voiau să-și petreacă timpul liber hălăduind pe dealuri. Nu te întâlneai cu animale sălbatice, cel mult cu iepuri, intr-o lume fără câini sălbăticiți sau de stână. Nu era o zonă pastorală, ci un sat de câmpie colectivizat unde creșterea animalelor se reducea la ciurda Colectivului și cea a oamenilor, dusă și adusă seara de la păscut, de către ciurdari țigani din cartierul de lângă râu. Casa de lemn și chirpici în care am crescut până la 10 ani era la marginea vestică a satului, pe o stradă așezată de-a lungul unei văi mici ce traversa niște dealuri domoale pline de izvoare. Nu era o vegetație luxuriantă,  ci câteva sălcii pitice, trestie și papură, răgălii de pipirig și foarte multă iarbă și flori de câmp. Un spațiu oarecum arid, cu puține produse comestibile: baraboi, măcriș sălbatic, sălățică,  măceșe, porumbele, mure, bureți de rouă, bășina calului. Sau cel puțin doar despre astea știu că se puteau consuma și le-am consumat copil fiind. În vale nu erau pești, fiind apă puțină și departe de râu. Poate erau pe cursul inferior, înainte de vărsare, dar pe dealurile de la vest de sat nu am văzut niciodată. Doar raci și broaște. Am prins raci cu coșarca de nuiele și cu sapa, dar de obicei erau prea mici ca să îi poți mânca. A fost unul din primele procedee de pescuit pe care le-am învățat. Broaște prindeam tot timpul și ne distram idiot umflându-le cu un pai și punându-le să plutească. Era o formă de  cruzime infantilă și sper azi că își reveneau, că se dezumflau treptat și se puteau scufunda să își reia cursul existenței. Asta cred că e tipic în interacțiunea dintre copiii de la țară și lumea naturală: o cruzime juvenilă generată de curiozitate, care te împinge să umfli broaște, să rupi coada la șopârle, să zdrobești insecte, să tragi cu praștia după vrăbii. Nu îmi aduc aminte să mă fi încercat vreodată vreun sentiment de vinovăție. 

Pe partea opusă era râul cu smârcurile lui interminabile de sălcii și arini, cu vâltorile și repezișurile lui. Pe malul apei erau multe bălți rezultate din inundarea unor gropi de balastiere. Și albia râului era neuniformă și imprevizibilă din același motiv al exploatării industriale a pietrișului. Scăldatul în râu fără supravegherea adulților îmi era interzis în prima copilărie din cauza acestor abominabile gropi de excavator și a vâltorilor. Deși apa era în anii '80 extrem de poluată de la deversările instalațiilor industriale din amonte, am învățat totuși să înot cam pe când am învățat scris-cititul. Pe malul râului în bălțile cu sălcii și papură am învățat să pescuiesc cu undița la plută, o distracție pentru orice vârstă.

Fiind un sat într-o vale din Podișul Transilvaniei era mărginit din două părți de dealuri. Soarele răsare de după Coastă, care e de fapt o terasă înaltă, o cuestă formată de cursul râului în epoci geologice. Acest deal înalt care trasează orizontul este împădurit parțial și azi. Atunci exista o pădure veche de foioase cu fagi și stejari seculari și o pădure nouă de brad și pin plantată în vremea comunismului. Se mai lucrau câteva terase de vie, probabil rămase din viile grofilor de dinainte de război, azi abandonate, în paragină. Pădurea de pe coastă era un spațiu privilegiat al excursiilor puține cu școala, sau al expedițiilor noastre de copii, de 1 mai sau 23 august sau cu orice altă ocazie. Era destul de departe pentru mersul pe jos și pe-atunci nu existau câte două mașini la o casă de oameni. De fapt aproape că nu existau autoturisme Dacia în sat. Drumul țării, adică DN1, era traversat rar și singurele vehicule cu cai putere erau tractoarele și alte mașini agricole. Căruța sau bicicleta erau mijloacele de transport favorite în raza de 10-15 kilometri a acestui univers restrâns închis între dealuri.

Spre vest, de-a lungul văii racilor puteai să traversezi câțiva kilometri de spațiu mioritic, tot un deal și-o vale, până să ajungi la un deal mai înalt, cu numele straniu de Dealul Totului (probabil nu are legătură cu totul, cu întregul, ci cu un nume personal derivat din numele maghiar al slovacilor). În realitate n-am ajuns niciodată pe jos până acolo, doar până la aeroportul militar, dar dealul îl vedeai în zare și părea un fel de jalon, o limită a lumii cunoscute din poveștile bunicilor.

Limita imaginară a lumii mele este definită de cele două dealuri: coasta abruptă și  masivă de dincolo de râu și peisajul cu dealuri domoale interminabile din partea opusă. În multe dintre visele mele pornesc undeva și străbat dealuri și văi și mi se pare, în logica visului, evident, că trebuie să ajung la dealul masiv din față care pentru mine e limita orizontului. Și dincolo de el trebuie să fie ceva interesant, secretul ascuns, scopul călătoriei, capătul curcubeului. Știu că geografia îți modelează imaginarul și încerc să înțeleg cum visează cei de la munte sau cei din stepa întinsă infinit unde orizontul se pierde dincolo de puterea văzului. Pentru mine, când visez cu ochii închiși, cel puțin, orizontul misterului e dincolo de dealul înalt, împădurit pe care nu reușesc să îl ating sau să îl depășesc în vis. Deși în realitate am ajuns de mai multe ori dincolo de linia pe care culmea Coastei o desenează la orizont și știu că sus e doar e un platou cu pășuni și parcele arate și niște sate banale din ceea ce numim Câmpia Transilvaniei sau în maghiară Mezőség.  

Așa arată spațiul în care am deschis ochii, am învățat să umblu, să vorbesc și să înțeleg mediul înconjurător.  Un spațiu centrat de o căsuță veche din alte vremuri istorice, cu o grădină verde care pe-atunci îmi părea imensă, un spațiu având ca axe două fire de apă și delimitat de dealuri care închideau orizontul.