DIN TRECUTUL SOCIALIST (4)

     Cărți

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să citesc literatură. Când eram copil una din marile descoperiri de după învățarea alfabetului a fost biblioteca sătească. Mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat, mi-a povestit într-o zi despre Prometeu care a furat focul și Zeus l-a pedepsit înlănțuindu-l de un munte și trimițându-și vulturul să-i ciugulească ficatul. Și am întrebat-o: O., de unde știi asta? De la bibliotecă, mi-a zis. A doua zi m-am prezentat și mi-am făcut legitimație. Printre primele cărți împrumutate de acolo au fost Mahabharata repovestită copiilor și Hobbitul lui Tolkien. Am citit continuarea, Stăpânul inelelor după circa 25 de ani când s-a tradus și publicat în română și mi-am adus aminte că citisem prima parte când aveam încă dinți de lapte. Îmi aduc aminte cu plăcere cât de importante au fost cărțile în viața mea. Când aveam 7-8 ani mătușa mea mergea la oraș și când se întorcea, duminică seara, îmi aduce un volum de Povești nemuritoare. Într-o seară cu furtună cu ploaie torențială, trăsnete și fulgere, am citit o poveste chinezească înspăimântătoare cu dragoni care au mâncat luna și soarele, cu ochii cerului care s-au deschis, și un erou cu nume din două silabe a reușit să restabilească ordinea universală. Mahabharata indiană și poveștile nemuritoare chinezești m-au introdus, de copil, în lumea miturilor. În școala generală, la oraș, m-am prezentat la bibliotecă de la început. Practic, am petrecut mult timp acolo. Am ajutat-o pe doamna bibliotecară, după puterile mele, la organizarea cărților. Știu că mi-a dat cadou niște cărți casate, care și acum sunt pe undeva pe la părinți, publicate prin perioada interbelică. Așa am citit și eu în anii '80 cărțulii cu copii evrei persecutați, care veneau dintr-o lume complet necunoscută, pe care urma să o descopăr doar în adolescență, după Revoluție, când am aflat că a mai existat și altceva înainte de România socialistă și de comunism. În liceu am frecventat, de asemenea biblioteca, unde cărțile mi le dădea o altă mătușă, de pe altă linie familială. Îmi aduc aminte că citeam Mircea Eliade, recuperat atunci după 1989 și publicat pe o hârtie inferioară de se vedeau literele de pe o parte pe alta a foii.  În biblioteca mea de azi unde două rafturi sunt cu cărți de și despre Eliade mai am multe volume cumpărate atunci în anii '90, pe hârtia oribilă de atunci, pe care mi-ar plăcea să le înlocuiesc cu ediții mai noi și mai frumoase. Pentru că după atâtea peregrinări prin biblioteci am devenit un fel de colecționar de cărți. Vizitez compulsiv librăriile din centrul Clujului și din mall-uri și îmi cumpăr cărți, deși știu că pe unele cel mult o să le frunzăresc și nu o să le citesc integral. Dar e și asta o formă de adicție și așa cum unii colecționează timbre, mașini sau proprietăți, eu colecționez cărți. După liceu am predat o jumătate de an la o școală generală. Nu-mi plăcea să stau în cancelarie iar pauze și în ferestrele dintre ore și stăteam în bibliotecă cu colega mea I., bibliotecara școlii. În general beam cafea și fumam țigări Carpați fără filtru, vorbeam despre muzică rock și mă uitam cu orele la cotoarele de cărți. Întotdeauna am avut senzația că acolo, în bibliotecă, pe rafturi se ascunde o carte din care o să aflu secretele ascunse de la întemeierea lumii. Bineînțeles că nu am găsit-o, deși de multe ori am avut senzația că am fost aproape să găsesc cartea care să mă facă să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg.

Bibliotecile din timpul facultății au adus totul la un alt nivel. Atât de multe cărți și foi tipărite că ai senzația că poți să te pierzi, să te rătăcești în lucruri spuse și scrise înainte de altcineva. Desigur că nu mi se mai pare că există biblioteci după Bruxelles, Paris, Roma, Quebec, Messina și ale locuri pe unde am mai umblat după cărți. Și mai ales după inventarea internetului și democratizarea pe care o aduce informația digitalizată și mai ales piratată. Fotoliul din casă și laptopul devin niște ferestre de acces spre o lume incomensurabilă a cuvântului scris și digitalizat.

Interesează oare pe cine relația mea de o viață cu cartea publicată și stocată, cu biblioteca și formele ei inefabile din eterul internetului de azi? E relevantă experiența asta a mea pentru ceilalți? Și poate zice cineva dacă e ficțiune la persoana întâi sau memorialistică? Dacă chiar am citit povestea chinezească cu dragoni și am fumat Carpați cu I. în biblioteca școlii?  Dacă în loc de inițiala I. prin care ascund numele unei persoane pe care am cunoscut-o cu adevărat inventam un alt nume?

Cert este că pe rafturile librăriilor se află foarte multă literatură de ficțiune pe care nu merită să dai banii sau să o citești. Unii încearcă să scrie literatură, să ficționalizeze, să scrie despre lucruri pe care nu le-au trăit și nu le cunosc și de-aici, zic eu, tonul fals și lipsa de verosimilitate a unui scenariu sau a unor dialoguri. Mai ales cărțile cu coperți frumos ilustrate și aspect comercial nu are rost să încerc să le citesc. Alea cu trei patru paragrafe super laudative luate cu ghilimele din recenzia vreunui editorialist la un cotidian faimos de la noi sau de aiurea. Cărțile lansate cu tam-tam și impresariate de edituri care nu vor decât să mai câștige niște bani, mai mulți decât investiția, pentru că ăsta e șpilul capitalismului, în definitiv. Cărți cu recenzii bune apărute rapid pentru a impulsiona vânzările. Cu autori făcuți vedete literare peste noapte. Cărți care se pastișează unele pe altele ca serialele de pe Netflix. Cert este că am obosit să mai citesc literatură. Prefer memorialistica, care pare mai autentică în contrafacerea unor existențe particulare fără scenarii neverosimile, factice și rezolvări de tip deus ex machina.