La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 25 noiembrie 2015

NOTE ZILNICE

Am audiat azi o conferință live, Nașterea sufletului creștin: de la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus, susținută de Horia-Roman Patapievici, organizată de asociația Edictum Dei. Deși era cu intrare liberă trebuie apreciat de la început că Patapievici a umplut sala, adică Auditorium Maximum (fosta Filamornică). Am mers din curiozitate, văzând anunțul pe facebook, ca să văd ce poate zice Patapievici despre Marcus Aurelius. Patapievici vorbește frumos mai ales când îl fură discursul și iese din crispare, când se însuflețește, când construiește demostrația, e citit, își găsește ideile, e coerent și stăpânește conceptele filosofice. Totuși e dezorganizat și introduce multe paranteze. În loc să vorbească o oră și jumătate a vorbit, fără pauză și fără să bea apă, două ore și jumătate.
Partea despre Marcus Aurelius m-a dezamăgit. Am văzut un filosof glossy erudit care a vorbit pentru un public necultivat, amestecând platitudini cu idei pescuite din cărți vechi de la sfârșitul secolului XIX (E. Renan, E. Rhode). Totuși, s-a mai scris despre concepția greacă despre suflet de la Rhode încoace. A tot dat-o în sus și în jos cu orfico-pitagoreicii până m-a amețit. S-a văzut că nu este acasă în păgânism și orice referire la concepțiile despre divin și suflet la greci era închisă repede cu o paranteză spre filosofia modernă. Textul antic este pentru el un pretext pentru filosofia cotidianului de azi, stoicismul lui Marcus Aurelius a fost prezentat în termenii unei rețete de dezvoltare personală. A repetat de câteva ori că nu face judecăți de valoare negative vizavi de «sufletul antic» (pentru că este căzut în admirație pentru antici în general și Marcus Aurelius în special), dar acestea sunt implicite prin opoziția pe care o stabilește între acesta și așa-numitul «suflet creștin» (pe care declară că îl iubește mai mult).
Când a ajuns la «sufletul creștin» discursul a glisat dinspre erudiție și a căpătat accente misticoide. Categoria aceasta introdusă de el «sufletul creștin» văzut ca esențial diferit de sufletul antic (evita să spună păgân) este o ipoteză de care nu am neapărat nevoie. Evident că există diferențe între Longos și orice roman din secolul al XIX-lea (Stendhal, Balzac etc.), dar ele sunt date de contextul cultural-istoric care le produce și unde opoziția sufletească creștin / păgân este neglijabilă. Sunt infinit mult mai mulți factori de luat în considerare (inclusiv faptul că Daphnis și Chloe este în epocă o literatură de consum și nu e de comparat cu finele romane psihologizante ale secolului XIX). Sufletul creștinului e diferit de al păgânului de acum 2000 de ani, dar cum e diferit de cele de azi, al budistului, al musulmanului sau al celui aflat sub Lege? Pentru un filosof erudit cum se pretinde Patapievici ar trebui să fie mai ecumenic. 
Ultima parte a discursului în care a descris «sufletul creștin» ca fiind coextensiv Creației, spre deosebire, bănuiesc, de celelalte «suflete» care nu ar fi, a alunecat spre dogmatism, ca să nu zic fundamentalism creștin. La sfârșit a citit cu intonație din Confesiuni ca să percepem «mireasma acestui tip de suflet» (i.e. sufletul creștin). La sfârșitul delirului erudit despre «sufletul creștin» la Sfântul Augustin îmi venea să-i spun lui Patapievici, cu scopul de a-l scandaliza, ce-i șoptea Rozanov lui Berdiaev: «Și eu cred în Dumnezeu, dar nu într-al vostru, în Osiris, Osiris...»

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu