NOTE ZILNICE

 

Naționalismul de artizanat

Am văzut de câțiva ani cum se instalează în România o formă nouă de naționalism, derivată evident din național-comunism, dar într-o variantă soft, benignă și pe undeva chiar benefică. I-aș zice naționalismul de artizanat, care nu e neapărat xenofob, ci orientat spre valorizarea specificului nostru identitar în UE. Evident că ia forme bizare, cum ar fi panourile electorale pesediste de acum câțiva ani cu modele de cusături românești și sloganul Unirea tuturor românilor! Apoi, politica comercială a roșiei/porodicii românești, sau a gusturilor românești din supermarketuri (Gusturi românești, Drag de România) cu aceleași modele de cusături de pe costumele populare pe ambalaje. Sau ce să mai zic despre emisiuni tv ca aceea  lui Paul Surugiu aka Fuego, Drag de România mea, cu balerinele alea îmbrăcate cu ii de artizanat și groupies  de vârsta a treia înveșmântate în tricouri care formează tricolorul. Dar e doar o formă de afirmare identitară într-un mediu comunitar european multi-culti și nu văd nimic periculos aici. Bineînțeles că în politică există AUR și în parlament Șoșoaca cu omniprezentele ei ii artizanale XXL, care te pot face să intri la idei. Dar până la urmă aparțin și ei naționalismului de artizanat în ciuda eforturilor lor penibile de radicalizare. Naționalismul de artizanat nu e îndreptat neapărat împotriva unui străin malefic care corupe ființa națională, ci mai ales împotriva UE văzut ca un organism dizolvant al identității. Și de aici rezultă toate eforturile de a evidenția specificul: elogiul iei (la blouse roumaine), al satului etern cu arhitectura lui lemnoasă (și importanța acordată muzeelor satului în aer liber), abuzul de cusături geometrice de pe haine artizanale țărănești utilizate de la panourile electorale până la ambalajele de salam. Este, în fond, un neo-sămănătorism persistent în cotidian, dar puțin agresiv, chiar benign. Unde e bună această cultivare a spiritului național românesc manifestat artizanal? În creșterea respectului de sine, în generarea unei mândrii naționale utile pe anumite paliere, cum ar fi cel fotbalistic. Succesul de la Euro 2024 arată o mobilizare identitară fără precedent. Nu am mai văzut peluze și tribune de stadion tricolore niciodată, nu am văzut mii de oameni cântând Deșteaptă-te române în cor la meciuri, și de demult, din anii ’90, nu am mai văzut asemenea rezultate pe terenul de fotbal. Eu cred că apariția acestei forme de naționalism de artizanat nu era posibilă fără liberalism economic și integrare în UE. Cred că fără astea am fi rămas blocați în xenofobia radicală care a caracterizat România modernă de la Cuza la 1989. Prefer oricând artizanatul ca flamură a specificului. Și cred că România în UE poate să se regăsească identitar, să primescă un boost de încredere de la suporterii tricolori din Germania, și chiar să câștige, eventual, meciul cu Olanda.

JURNAL BELGIAN

 

26 noiembrie 1999

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână, cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva a legat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

 Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (7)

 

Strămoși

Într-o lume rurală dominată de oralitate e greu să îți cunoști strămoșii. Acolo scrisul este o excepție, datele de naștere ale copiilor se scriau pe ultima foaie albă din Biblie, iar singurele arhive sunt registrele parohiale unde se înregistrează nașteri, căsătorii și decese. Din așa puține surse scrise e dificil să îți construiești un arbore genealogic care să meargă pe mai mult de patru generații.

Când eram copil în casa de chirpici de pe vale beam apă de la o cișmea din curte. Pe atunci apa nu era contorizată și am întrebat de unde vine. Bunicii mi-au zis ca au făcut oamenii din sat niște bazine pe Grădinoaie și au captat Fântâna lui Jurjilie, de unde se alimentează gospodăriile dintr-o parte de sat. Azi, pe lângă apa contorizată și plătită, unele case din sat mai au și apa bună și gratis din Fântâna lui Jurjilie.

Am vrut să aflu mai multe și am aflat că fântâna se numește așa după Jurj Ilie (Giurgiu Ilie), din al cărui neam mă trag și eu după mamă. Jurj Ilie a trăit la mijocul secolului al XIX-lea, fiind un iobag al grofilor Jósika sau Kemény. După spusele unchiului meu Jurj Ilie era un iobag înstărit cu mulți copii și animale și lucra mai multe sesii. Când «s-a lăsat iobăgia» în 1848, a rămas proprietar pe mai multe iugăre de pământ din care urmașii lui au mai moștenit câte ceva până în 1949 cînd l-au pierdut prin colectivizarea agriculturii.

Am aflat și legenda etiologică a Fântânii lui Jurjilie. În realitate au fost două fântâni, dar una a dispărut în urma unor amenajări funciare de pe vremea colectivului. Legenda zice că acest Jurj Ilie, care era bunicul bunicii mamei mele, era mare meșter în pus oasele la loc, adică un fel de felcer chiropractor cum mai erau prin sate înainte de apariția dispensarelor sătești. El locuia pe deal, loc în care pe când eram eu copil stătea un unchi din partea bunicii materne, în a cărui șură mai exista un scaun de cuțitoaie care aparținuse tocmai lui Jurj Ilie (sau așa zice legenda). Probabil că pe acolo trecea drumul care merge printre biserica de zid și curtea nobiliară, așa cum se vede pe prima ridicare topografică iosefină. Într-o zi pe drum a trecut o căruță care mergea spre Apuseni și care aducea o fată cu un beteșug la picior. Jurj Ilie a zis să o lase la el să o facă bine, i-a pus oasele la loc și după o vreme fata s-a vindecat și a plecat pe picioarele ei acasă. Peste câtva timp au venit de la munte niște mocani, părinții fetei, care i-au adus drept mulțumire un purcel și două pietre rectangulare scobite în formă de ghizd de fântână. Jurj Ilie le-a spus că el e un om înstărit și că are mulți purcei în ogradă, dar a primit drept recompensă cele două ghizduri de piatră. Și a zis: «o să fac două fântîni, să bea oamenii din sat apă, să mă pomenească și după ce mor». După ce unchiul meu a terminat povestea m-am ridicat de la masă, am dat drumul la apă să curgă pe cișmea să se răcească un pic, apoi am băut un pahar și i-am mulțumit stră-stră-străbunicului meu, Jurj Ilie.

NOTE ZILNICE

Preferatul meu din Mahabharata este cântul care povestește marele drum al fraților Pandava. Știind că timpul  distruge tot, că pune capăt la toate, frații s-au pornit în căutarea morții. Celor cinci frați li se alătură și Draupadi, soția lui Iudhiștihira, după principiul indian că locul soției este acolo unde este și al bărbatului. Grupului i se alătură și  credinciosul câine al lui Iudhișthira. Înainte de urcarea pe muntele mitic Meru Draupadi a căzut și s-a rostogolit moartă în nisipul pustiei. Iudhișthira  a zis că păcatul care a ucis-o a fost iubirea. După o vreme Sahadeva a căzut în țărână și pe chipul lui s-a întins paloarea morții. Păcatul lui a fost mândria. Celălalt fiu al lui Madri, geamănul Nakula, nu s-a putut despărți de fratele lui mort și a căzut și a murit. Păcatul lui a fost că a uitat de cele eterne pentru cele trecătoare. Gândindu-se la moartea fraților lui în inima lui Ardjuna războinicul se strecură îndoiala și se prăbuși mort în  nisipul sec al pustiei. Minciuna că își va ucide toți dușmanii a fost păcatul lui. Puterea l-a părăsit și pe Bhima și s-a prăbușit în țărână și puternicul lui trup zăcea pe bulgării deșertului. Păcatul lui a fost că iubea prea tare lucrurile pământești, că inima lui veselă a fost dornică de bucurii. Iudhișthira urcă pe vârful muntelui Meru și în fața sa apare Indra, stăpânul zeilor. Iudhișthira îi cere înapoi pe frații și soția sa și Indra îl asigură că în cuprinsul paradisului îl așteaptă cei pe care i-a iubit. Îl invită în Paradis cu condiția să părăsească câinele, un animal necurat, care profanează jertfa. Iudhișthira îi zice: O, Indra,...acest câine a mâncat cu mine, a dormit cu mine, m-a urmat totdeauna, m-a iubit: trebuie să-l părăsesc acum? Indra îi spune că și-a părăsit frații și soția morți pe drum și acum șovăie în fața țintei din pricina unui animal necurat. Iudhișthira zice: «Morților nu le putem ajuta, în urma celui plecat nu rămâne decât trupul gol, dar sufletul lui se duce departe. Zadarnic m-aș fi întors înapoi, zadarnic aș fi udat cu lacrimi țărâna neînsuflețită a celor iubiți: nu puteau să se mai întoarcă. (...) Mă întorc dar de pe pragul Măririi, mă cobor mai bine într-o naștere inferioară, dar nu mă lepăd de acest câine, care până la moarte mă urmează credincios și mă iubește!». Și atunci câinele a dispărut și în locul lui stătea zeul Dharma și s-a deschis cerul și l-a primit pe Iudhișthira printre zei. Pentru că acolo nu erau frații lui și Drapaudi Iudhișthira renunță la condiția lui divină proaspăt dobândită pentru a fi alături de cei iubiți.

În rezumat, Iudhișthira știe că morții nu îi poți învia, cum a făcut Isus cu Lazăr. Știe care este dreapta măsură, armonia interioară (dharma) pe care o respectă până în ultimele ei consecințe (renunțarea la Paradis și coborârea într-o naștere inferioară). Vrea să-și păstreze condiția umană pentru a fi alături de Drapaudi și de frații săi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (26)

Deși nu mă interesează politica, după cum o tot spun, înainte de alegeri este greu să faci abstracție de agitația policienilor. Încerci să o faci, să te concentrezi pe evenimente mai importante cum ar fi meciul Real Madrid - Borusia Dormundt, dar din toate cotloanele se ițesc politicieni cu mesaje. Deschizi radioul, televizorul, telefonul cu așa-zisele rețele sociale, presa online sau tipărită și de peste tot te asaltează mesaje politice pozitive sau negative și toți te îndeamnă să mergi la vot. Treci liniștit pe stradă, pe jos sau cu mașina, și te ferești de echipe de campanie îmbrăcate în tricouri/uniforme albastre, galbene, lila și alte culori tari care să îți atragă atenția.

Campania asta este mai ales despre alegerile locale, despre primari și politicile lor publice în orașul-capitală, în municipiul reședință de județ, în alte municipii, orășele și comune din țară. Campania pentru alegerile europarlamentare s-a estompat sub presiunea alegerilor locale, care au ieșit în primplan în această comasare. Am vazut că pentru cursa pentru primăria Bucureștilor poți să pariezi pe Superbet, ca pe echipele de fotbal. În funcție de sondaje li s-au stabilit și cotele, așa că pe Nicușor câștigi destul de puțin, dar Soșoacă are o cotă mare și dacă cumva ai pariat pe ea și câștigă te umpli de bani.

La nivel local lucrurile sunt mai simple. Emil Boc traversează alegerile în stilul lui caracteristic, ca un transatlantic care nu pare deranjat de nimic. Problema lui este dacă ia 80% din voturile celor care se prezintă sau mai puțin. Parcă nici nu se mai agită să-și golească tolba lui de promisiuni goale, în afară de cea cu metroul pentru care a și săpat prima lopată de pământ. Boc, ia-ți metroul de sub bloc!  Am văzut asta pe un banner din Mănăștur.

Senzația generală e de plictis. Parcă niciodată nu m-am simțit mai demotivat să merg la vot. Alegerile pentru primar sunt în singur tur de scrutin și opoziția este împărțită. Mai mulți vor să ajungă primari și o să ia fiecare 10-15 % din voturi. Adunate, un singur challenger ar fi avut poate o șansă.