JURNAL BELGIAN

 

26 noiembrie 1999

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână, cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva a legat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

 Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.