JURNAL BELGIAN

20 noiembrie 1999

Am ajuns în sfârșit în Belgia, la Bruxelles. Prima călătorie cu avionul din viața mea. În mai puțin de două ore am ajuns de la Budapesta la Bruxelles cu un avion al companiei belgiene Sabena. N-am avut niciun fel de sentiment special: chestiunea cu omul care a înfrânt natura și gravitația nu m-a impresionat. De fapt nu prea a învins gravitația, ci a stabilit un echilibru instabil, ajutându-ne să călătorim rapid într-o cutie propulsată. Tone de metal sunt ținute în aer de motoare cu foarte mulți cai putere, dar se zguduie și troznesc din toate țâțânile la cea mai mică turbulență atmosferică. Deși omul e o ființă tridimensională într-o lume tridimensională, se deplasează prin forțe proprii doar pe două axe. Așa a fost să fie.

După călătorie m-am culcat și am dormit de la șase dupămasa până a doua zi la opt dimineața, cu niște treziri scurte în care am realizat asta. Din cauza nopții pierdute pe microbuz de la Cluj la Budapesta, probabil.

Totul mi se întâmplă cu o repeziciune uimitoare și sunt pus în tot felul de situații complet noi. Acasă duceam o viață obișnuită: mersul zilnic la universitate, tracasările obișnuite la serviciul economic, bibliotecă, dupămasa acasă cu N. și câinele Alma. Simplu și banal, o viață pentru un om de rând așa cum sunt și cum mă pretind. Ajung aici și dl. profesor N. practic mă adoptă: își dau niște brânzică să ai brânzica ta, chifle să am chiflele mele, ceașcă, cuțit, ciocolată, walkman (și o casetă cu Georges Brassens, care era singura casetă din casă cu muzică ușoară, nu simfonică), o geantă etc.

Sâmbătă sunt invitat la prânz la familia N.: o cunosc pe doamna N. și pe nepotul Ș. Un domn Goe de limbă franceză cu care m-am uitat la versiunea animată Disney a legendei lui Hercules după care a trebuit să ne luptăm, să facem judo. Și îmi zicea mereu tu est fort (la cei șase ani ai lui cred și eu că eram puternic). Seara am plecat cu dl. N. să ne întâlnim cu surorile S. (două fete simpatice din Brăila, una stabilită aici după vreo bursă, cealaltă încă studentă) la o conferință în comunitatea română din Bruxelles. Conferința despre Mănăstirile românești din Moldova  a fost ținută de profesorul Ș. Cantacuzino, într-o sală cu o expoziție de icoane și una de fotografie, cu mănăstirile evident. Desigur că nu mă pricep, dar conferința mi s-a părut savantă și a epuizat subiectul: arhitectură, pictură, compoziție chimică a vopselelor, mentalități etc., totul cu diapozitive foarte frumoase. După conferință diaspora s-a întreținut, eu m-am simțit o vreme stingher, apoi m-am conversat cu surorile S. din Brăila. După care am mers la un restaurant cu specific vânătoresc numit Nemrod (vânătorul biblic... a precizat profesorul N.), cu coarne de cerb, un mistreț împăiat, foc deschis într-un fel de șemineu, mese din lemn masiv de cabană. În fapt, un fel de Prințul Vânător Dracula, pentru că astfel de localuri sunt kitsch oriunde, în Turda sau în Bruxelles. La masă profesorul N. a blagoslovit capitalismul, băncile, bunăstarea occidentală (un fel de rahat cu poleială deasupra). Peste tot se fură, zicea el, dar măcar în Belgia este de unde, măcar aici osânza e grasă.

Să revin la schimbări bruște: aterizarea în familia de vechi aristocrați interbelici a profesorului N., conferință și cocktail cu diaspora română din Bruxelles, seara la restaurant a plătit una din fete, C. S. care lucra la Hewlett-Packard. Am trecut, deci, prin mai multe momente jenante.

Bruxelles-ul este un oraș de saci de plastic de gunoi la ușile caselor înguste și înalte; un oraș de oameni preocupați care plimbă mulți câini pe stradă (cea mai populară rasă mi se pare un fel de pudel care seamănă cu Verdel din As good as it gets). N-am căzut în cur, excuse my French, când am văzut cea mai bună dintre lumile posibile. Este peste tot mâncare bună și multă, dar încă nu pot să spun dacă e scumpă sau ieftină și accesibilă. Deocamdată totul îmi pare scump. Mizerie este destulă, se circulă anarhic (oamenii pe roșu și mașinile pe verdele pietonilor), dar au clădiri frumoase, statui de burgermeisteri, turiști, servicii bune și prompte (autobuze, telefoane publice etc.). Cei câțiva români cu care am conversat mi-au zis că belgieni sunt reci.

Noaptea (sau spre dimineață?) am avut un vis ciudat. De undeva a apărut un peruș verde-galben (așa cum am avut în copilărie) și eu încercam să îl îndes într-o colivie prea mică. Îl împingeam pe ușiță, el se zbătea, mă mușca cu ciocul și probabil l-am strâns prea tare și a murit. Imediat apoi au apărut un pițigoi și un pui de ciocănitoare. I-am prins, pițigoiul l-am pus în colivie fără probleme. M-am trezit cu o mână întredeschisă: țineam gentil un pui de ciocănitoare invizibil. Nu am nici o explicație pentru vis.