JURNAL BELGIAN

 21 noiembrie 1999

 În seara asta am fost, iarăși în aceași formulă, cu dl. N. și surorile S. din Brăila, la un cocktail la ambasada României în Belgia. Până să plecăm am fost acasă la familia N., în compania doamnei, profesorul fiind ocupat cu studiul. La un moment dat, parcă fulgerat, a năvălit în cameră și m-a întrebat ce autor antic îmi place, să lucrăm. Istorici, Tacitus? m-a întrebat. Nu, am zis, Apuleius, Despre demonul lui Socrate. Nu avea decât text latin, așa că mi-a dat Metamorfozele într-o ediție bilingvă, latino-franceză, și a stabilit că o să facem șase ore pe săptămână. Doamna N., mult mai realistă și cu picioarele pe pământ, i-a zis dar când o să ai timp, M. dragă?

Apoi am mers la recepția de la ambasadă. Evident că eram îmbrăcat ca în deplasare cu ginși și un  pulover printre costume fandosite, așa că am mai murit odată de jenă și penibil. Acolo l-am întâlnit pe Coulu, anume profesorul L. C. A zis  că o să discutăm despre proiectul meu luni după masă. Am mai vorbit cu un domn de la universitate, N. B. , care a terminat istoria la Cluj și mi-a zis că îi știe din facultate pe profesorii mei N. B. și. V. V. Am fost prezentat și Excelenței sale Ambasadorul și soției sale (nu le mai rețin numele). Ambasadorul a întins absent o mână; probabil că i-au fost prezentați o gașcă întreagă de tineri în seara aceea. Apoi o doamnă directoare de la CGRI, apoi pe atașata culturală a ambasadei României (din nou n-am reținut numele). Cel mai interesant a fost că am vorbit în românește cu M. M. și asistenta ei. M. M., etnolog, este o doamnă fragilă, mică de statură, care se apropie de vârsta a treia, și care se însuflețea vorbind despre nedreptatea pe care o fac occidentalii desconsiderând Europa de Est și Balcanii. Ca să-l parafrazez pe Hasdeu era cea mai stropșită românofilă de pe-acolo. Asistenta ei, o așa numită Stephanie, știa tot departamentul de etnologie de la Filo, și pe colegii mei B. N. și I. B. 

În restul serii a cântat trio-ul Anca Parghel & Sons (de fapt un fiu și o fiică), mai mult fără instrumentație. Anca Parghel, pe care o ascultam la concerte în România de la începutul anilor 90, e acum profesoară de canto la Bruxelles. Probabil de-aia nu a mai cântat în România.

Eu m-am întreținut cu C. S. din Brăila, o fată drăguță și sofisticată, dar care are undeva peste 30 de ani și conduce după două pahare de vin prin Bruxelles ca-n Texas, vorba profesorului N.