Journal de guerre

Despre denazificarea Rusiei

Nu am mai urmărit cu atenție știrile de război, dar am citit, în timpul liber, Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem. Și am urmărit, astfel, pas cu pas, aberațiile nazismului care au culminat cu Final Solution. Am vrut să văd simetriile cu lumea de azi, cu ce se întâmplă în Rusia lui Putin pentru a înțelege cum indivizii și colectivitățile ajung să tolereze și să conviețuiască cu crima și, mai mult, pentru a vedea spre ce ne îndreptăm. Odată pornit caruselul războiului, a uciderii în masă, e greu de oprit.  Înainte să dea ordinul uciderii evreilor din Protectorat Hitler a testat camerele de gazare pe germanii cu probleme psihice, cărora voia să le ofere o moarte ușoară. Majoritatea germanilor au fost de partea lui. Cei care s-au opus nu au reușit să se organizeze relevant, cam ca rușii de azi. Desigur că sunt indivizi în Rusia care nu sunt de acord cu operațiunea specială a lui Putin din Ucraina, dar nu rezultă de niciunde că sunt majoritari și că ar fi capabili de opoziție. Pe de altă parte popularitatea lui Putin a crescut, rușii sunt mândri că sunt ruși, imperiali, ocupanți, temuți de alți etc.  Sunt terifiante exemplele lui Hannah Arendt de la sfârșitul războiului când germanii de rând sperau ca în cazul unei înfrângeri, să nu cadă în mâna rușilor și Fuhrerul să le ofere o moarte demnă prin gazare.  Frazele cheie ale lui Himmler despre misiunea unei generații, care e provocată să rezolve o problemă milenară, care trebuie să poarte o greutate supraomenească, au indus în mințile naziștilor iluzia invincibilității și a rolului epocal în istorie. Nu știu ce li se spune rușilor acum, în afară clișeele unei istorii paseiste și ale unui antimericanism revanșard post Cold War. Azi mi se pare că e greu de spălat pe creier un popor întreg și de ținut sub cizmă, dar îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu. De frica și obedianța românilor sub dictatură și, parcă, nu îmi mai vine atât de ușor să îi judec pe rușii de azi sau pe germanii de ieri.