Amintiri
Încerc să îmi aduc aminte care sunt primele mele
amintiri. Amintiri amintite, reale, nu construite din poveștile celor mari pe
care le-am auzit copil fiind. Părinții, bunicii, unchii, mătușile îți spun: mai
știi când erai mic și am fost acolo și am făcut cutare și cutare lucru? Chiar
dacă nu îți amintești absolut nimic, mintea ta va sfârși prin a produce un film
al acelor evenimente. Cum deosebești, până la urmă, aceste amintiri construite
și interpolate de cele reale? De obicei sunt mai frumoase, arată ca niște poze
alb negru colorizate artificial ulterior, ca niște tablouri kitsch care
prezintă doar imagini pozitive și plăcute. Asta pentru că adulții nu îți repetă
cu bună știință lucruri neplăcute, nu îți facilitează rememorarea unor mici
traume din fragedă pruncie. Mătușa mea O. îmi repeta mereu: îți amintești, S.,
cum te-am dus când erai mic la școală la Coc și o colegă învățătoare te-a
băgat, în joacă, într-un butoi? Evident că nu îmi aduc nimic aminte, dar asta a
devenit una dintre cele mai persistente amintiri ale mele din prima copilărie
(de pe la vreo trei ani?). Un sat și o școală unde nu am fost niciodată de când
sunt conștient de sine, perfect idilice: o școală de țară dichisită ca în La
Medeleni, cu o livadă cu pomi înfloriți și pe undeva prin decor un butoi de
lemn nou, frumos vopsit, curat și aseptic, unde un mic domn Goe în pantaloni
scurți călcați la dungă, este ridicat gentil și introdus de o doamnă
învățătoare frumos îmbrăcată cu părul pus permanent, cu ochelari și unghii
vopsite.
Arată ca
o poză colorizată, dar realitatea este că acțiunea se petrece prin anul 1976,
într-un sat izolat din Câmpia Transilvaniei, unde mătușa mea învățătoare
ajungea greu cu o cursă de muncitori care făceau naveta zilnic la Uzină. În
funcție de anotimp trebuie să ne imaginăm un drum neasfaltat, prăfos sau
noroios. Școala ar fi trebuit să fie o clădire veche, poate interbelică, cu
tencuiala căzută, cu veceul în curte, iar livada din vis trebuie să fi fost
semi-abandonată, cu copaci netăiați, crescuți aiurea, dar care puteau fi,
totuși, frumos înfloriți. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi putut arăta
butoiul, în cazul în care nu era în realitate un bidon abandonat din metal sau
plastic. Din moment ce era în livadă trebuia să fi fost un butoi neutilizat,
probabil murdar și ud, cu frunze putrezite căzute în el.
Concret
nu îmi aduc nimic aminte din această experiență, care nu m-a marcat în niciun
fel și nu s-a întipărit în mintea mea de copil. Ce îmi aduc aminte este
evocarea ei repetată de către mătușa mea și, în consecință, am reconstruit-o ca
pe o amintire plăcută. Nu e o amintire propriu-zisă, ci prima proiecție a unei
amintiri prezumtive.
*
Care
sunt, de fapt, primele amintiri? În general, cele care te șochează. Una dintre
primele mele amintiri, perceptibile și recognoscibile, de la vârsta de trei patru ani,
sunt, inevitabil legate de niște traume. De niște pierderi de vieți pe care
le-am receptat conștient sau le-am înregistrat inconștient.
Prima
mea amintire, de la o vârstă indefinit timpurie, era că eram undeva în curte,
cu bunicul meu și O., mătușa mea și T., unchiul meu, și un cățel alb cu
negru, pe care în chema Tarzan, și care mâncase otravă din grădină. Un fel de
insecticid, o coropișniță otrăvită, care în jargonul din sat se chema
tiștiriță, și cățelul era pe moarte. Unchiul și mătușa mea, care pe-atunci erau
adolescenți de până-n 20 de ani, îi turnau lapte pe gât conform mitului rural
că laptele anihilează otrava. Evident că Tarzan a murit și locul lui a fost
luat de un alt șoricar, Furnica, câinele perfect al copilăriei mele.
O a doua
amintire traumatică, al cărei deznodământ real l-am decriptat la maturitate,
s-a petrecut, probabil, în mod repetat în copilărie. Era primăvara, în preajma
Paștilor, și taică-meu aducea în curte doi iezi de capră. Îmi aduc aminte că îi
legam cu o sfoară și plăcerea maximă era să fugim cu ei pe câmp, pe Grădinoaie,
care etimologic ar fi o grădină uriașă, ceea ce și era, de fapt. Problema este
că acești iezi dispăreau după vreo două-trei zile și la insistențele mele și
ale fratelui meu eram informați că au mâncat niște frunze otrăvite din arbuștii
de pe Grădinoaie și au murit. Ani de zile m-am simțit vinovat și nu am făcut
legătura neapărat cu faptul că șepcile de blană ale mamei mele și ale mătușii
O. semănau izbitor cu blănile iezilor de capră fugăriți pe Grădinoaie. Desigur
că undeva în maturitate mi-am dat seama că eram un copil debil de 4-5 ani
mințit sistematic, cu metodă, de părinți, și mi-am promis ca eu să nu-mi mint
așa copilul. Nu știu dacă am reușit să-mi respect promisiunea, probabil că nu,
pentru că, pur și simplu, copiii nu înțeleg adevărurile dure și abrupte. Le
trebuie un timp să proceseze.
Dar am
înțeles de mic că acel câine Tarzan a murit pentru că a mâncat otravă. Ăsta ar
fi singurul avantaj al copiilor rurali față de cei urbani: anume că ei iau
contact cu moartea de foarte timpuriu și o integrează mai bine. În curte sunt
găini pe care le vezi ziua fugind și seara în farfurie, porci care au numele
Marișca și sunt, de fapt, persoane care de Crăciun sunt înjunghiate barbar,
pârlite cu paie și le consumi sub formă de zamă cu moare și tocană
măcelărească. Cumva înveți de când deschizi ochii că produsul numit carnea
animalelor nu crește în galantarele magazinelor, ci în curte și în coteț.
