NOTE ZILNICE

 B. (15 ani) are săptămâna viitoare examenul de capacitate, în sistem de evaluare națională. Adică subiecte unice stabilite de la Ministerul Educației, corectarea lucrărilor încrucișată între județe, etc. Nu am nici o problemă cu asta, pare un sistem inspirat din Franța, unde totul trebuie să fie național, dar asta e întreaga noastră istorie modernă până la urmă, cel puțin de la Pașopt încoace. Desigur că unii birocrați pursânge îmbătrâniți prin ministere cred că așa trebuie făcut, că e corect și relevant. Și birocrații de pe vremea lui Ceaușescu, când am dat eu treapta întâi, probabil că erau la fel de convinși de justețea sistemului. Ca să zic așa, sunt niște pătuțuri ale lui Procust cu care ne chinuim copiii. Părinții sunt umaniști, copilul nu are din genă de unde să moștenească înclinarea spre științe reale (un eufemism pentru algebră și geometrie). În plus, de când i s-a dezvoltat simțul auzului, s-a vorbit în jurul lui doar despre cărți, literatură, povești, istorii și singurul calcul matematic a fost despre cât ajung banii din salarii. De unde să vină propensiunea pentru matematică. Din genă nu, din educație nu, dar totuși trebuie să extragem radicali, să rezolvăm ecuații complexe, pentru că o să ajute în viitor. Când ne numărăm banii, cu adunare, scădere, înmulțire și împărțire. Părerea mea este că am rămas prinși, dintr-o inerție de neînțeles, în filmul în care am crescut eu, când treapta întâi era obligatorie din mate și română. Diferența este că majoritatea colegilor mei visau să se facă ingineri, să termine, în sfârșit, construcția socialismului. Gorbaciov și perestroika le-au stricat planurile și au ajuns prin Spania. Sunt convins că și B. o să descurce în viitorul pe care nu-l putem anticipa, așa cum m-am descurcat și eu grație Revoluției care a făcut dintr-o clasă de filo la trei județe (Cluj/Sălaj/Bistrița) mai multe decât era voie în țara viitorilor ingineri. Păcat de copiii generației mileniale, nativii digitali, care trebuie să treacă prin aceleași filtre de acum 30 de ani. E doar din vina unor politicieni ignoranți și habarniști, care au impresia că știu ce trebuie să facă, când, de fapt, sunt acolo pentru figurație. Uneori timpul parcă stă în loc în România, țara reformelor balcanice și a conservatorismului etern.

NOTE ZILNICE

Școală online și uneori fizic

Azi am încheiat al patrulea semestru de predat în pandemie și parcă se întrevede o speranță. Miercuri și azi am ținut în total cinci cursuri și seminarii dintre care trei online și două fizic. Am încheiat cu un seminar ținut, ca în vremurile bune, într-o expoziție de muzeu. E drept că am vorbit o oră și ceva cu o mască FFP2 pe față, dar a fost ok. Mi-a fost dor, după aproape doi ani, să țin un seminar într-o expoziție. Am mai facut ghidaje și prezentări în expoziții de vreo câteva ori în pandemie, dar mai mult vara când curba infectărilor era jos. 

Groaznic a fost primul semestru și lockdownul din primăvara 2020. De pe o zi pe alta m-am trezit că nu mai pot merge la servici, să predau, așa cum o fac de 25 de ani, într-o sală de curs. Și că trebuie să stăm acasă și nimeni nu ne-a spus ce trebuie să facem în săptămâna următoare. Să predăm cumva, să muncim? L-am întrebat pe B., clasa a 6-a, voi ce faceti? Păi, zice B., ne-au făcut niște clase pe class room și acolo ne trimit temele. Și am auzit prima dată în viața mea de google class room, dar mi-am făcut și eu niște clase pentru cele două grupe de master din semestrul II. Nu știam cum să fac și în prima săptămână am zis că că o să-mi înregistrez cursul și o să li-l trimit. Am contatat că un fisier de două ore filmate pe tabletă nu ai cum să îl expediezi pe gratis niciunde pe internet. Și am filmat episoade de câte 10 -15 minute și le-am încărcat gratis pe you tube și le-am trimis link-urile pe class room. Sper că le-au vizionat măcar unii dintre ei.  Apoi am găsit un cloud unde puteai să pui nu-mai-știu-câți giga gratuiți și acolo le-am pus bibliografia pdf. Îl am și azi, pentru că pandemia COVID nu s-a terminat. Am și scris trei cursuri pe care le-am postat pe class room. După două săptămâni s-a trezit și universitatea și ne-a sugerat o platformă pe care să facem cursurile online. Mergea prost, așa că tot semestrul am folosit skype și am ținut cursurile conform orarului. Am avut senzația plăcută că atât eu, cât și studenții, voiam  să ne întâlnim și așteptam cursul. Izolarea era apăsătoare și zvonurile alarmante. Am încercat să îi linistesc la fiecare curs, să îi confortez, că semestrul viitor o să ne vedem în clasă, că prostia asta o să treacă repede. Sper că am reușit asta atunci, chiar dacă n-am avut dreptate.

Semestrul ăsta sper că a fost ultimul online. La început am făcut majoritatea cursurilor și seminariilor fizic, dar apoi am trecut online, pentru simplul fapt că unii studenți nu erau la Cluj. După un an și jumătate s-au obișnuit acasă și și-au prelungit anii de liceu (ceea ce poate fi plăcut de fapt). La începutul semestrului m-am îmbrăcat frumos, în sacou, mi-am pus masca și am facut orele fizic. Treptat interacțiunea s-a redus, am rămas doar cu două seminarii, dar a fost ok. Am văzut luminița de la capătul tunelului. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (20)

Un titlu mai potrivit ar fi: de ce nu mă interesează politicile publice. Pentru că sunt anarhice și cvasi inexistente în România ultimilor 30 de ani. Și în trecut și acum în pandemie politicile publice au fost și sunt centrate pe eliminarea răspunderii. Nimeni din birocrația de stat nu trebuie să răspundă de nimic și de aceea trebuie inventate scheme tot mai complicate de eludare a răspunderii prin hârtii. În anul 2001, când am dat primul interviu la poliție, polițaiul din campusul studențesc mi-a zis clar că morții se acoperă cu pământ și vii cu hârtii. A fost o lecție pe care am înțeles-o ca atare și de atunci sunt foarte preocupat  să mă acopăr cu hârtii, fiind foarte clar că responsabilitatea acoperirii cu pământ o să revină altora. O propoziție pe care am auzit-o frecvent a fost că după pandemie lumea nu o să mai fie ca înainte. Nu știu dacă e chiar așa, dar clar momentul ăsta e unul de evaluare. Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului și în căminele studențești din Cluj se stă tot câte patru-cinci în cameră cu budă comună pe hol. Te întrebi dacă sunt căminele universității din top Shanghai sau sunt cămine muncitorești de la Bumbești-Livezeni. Pe unde am umblat cu Erasmus și burse în Occident în tinerețe nu am stat în camere câte patru cu budă pe hol. 

Nu mai zic că toată această degringoladă de scenarii propuse de autoritatea centrală pentru începerea anului școlar nu e decît o dovadă de incompetență și cinism.  Ministerul cunoaște o situație aproximativă, alterată  de minciunile directorilor de școli care au propria lor agendă, adică să nu răspundă pentru nimic odată. Singurii care ar trebui să răspundă pentru îmbolnăvirile eventuale cu SARS-CoV-2 trebuie să fie părinții care insistă să-și trimită copiii la școală. Ba chiar să și semnneze declarații prin care își asumă întreaga răspundere.  Zic că este cinism pentru că mi se pare că vor să trimită copiii două-trei săptămîni până crește numărul de cazuri și trece campania electorală pentru alegerile locale. Apoi, după apariția inevitabilă a unor infectări, vor avea motiv să instaureze un nou lockdown distopic prin care să ne închidă în case. 

Controlul comportamentului social în România este deja la cote aproape inacceptabile. Ești încă suspectat și urmărit, bănuit apriori că îți ascunzi boala și febra și controlat de circa 4-5 ori pe zi cu pistolul de citire a temperaturii corporale. Se pornește de la ideea că minți și portarii, acești grădinari ratați kafkieni, o să te prindă cu termometrele lor optice.   Ești obligat să porți masca chirurgicală peste tot ca Michael Jackson, să te distanțezi fizic din orice poziție. Am văzut că oamenii nu mai pot, că este insuportabil, că mănâncă și beau pe terase bot în bot, cu orice riscuri. Sunt mai inconștienți și nepăsători? Greu de spus, cred că sunt obosiți și plictisiți de atîtea interdicții și control.