DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (5)

De multe ori am senzația că în trecut eram mai deștept. Așa că notez o amintire din 1999, când dreapta politică în România era o glumă, dar mai puțin proastă ca acum.

8 martie 1999, sala Ion Mușlea, BCU Cluj. Am audiat azi simpozionul «Dreapta între adevăr și mistificare», organizat de Clubul Dreptei (adică un partid care are atâția membri câte scaune într-un autobuz, Partidul Alternativa României). A vorbit Vasile Dâncu de la Sociologie (notă 2014: ulterior membru proeminent al grupului Cluj al PSD) despre axa dreapta – stânga și necesitatea «psiho-sociologică» a poziționării fiecăruia într-una din părțile spectrului. A vorbit apoi oratorul de serviciu din Cluj, Ovidiu Pecican, despre confuzia stânga – dreapta în istoria modernă a României și criteriile fluide în separarea culorilor spectrului politic. Au mai luat cuvântul doi membri de partid (unu’ Stoenescu și un asistent de la Științe Politice). În sfârșit, ultimul, a vorbit invitatul special, Varujan Vosganian, liderul PAR. Ce diferență între discursul intelectual al universitarilor clujeni și monologul demagogico-politico-electoral al lui Varujan. Gesturi largi, bruște, exclamații, exemple percutante culese din cotidian (ceva cu un meci de fotbal) ale unui personaj agresiv și teatral. A întrebat: există dreapta românească?, după care și-a scos buletinul și a răspuns, tot el – acest buletin certifică că eu exist, și, dacă exist eu, există dreapta românească! Nici nu știe câtă dreptate avea: la asta se reduce Partidul Alternativa României (notă 2014: își mai aduce cineva aminte că a existat?), și așa-zisa dreaptă românească, la Varujan Vosganian, senatorul cu declarațiile lui, elitist-capitaliste. A lipsit o definitio doctrinae. Vosganian a încercat să schițeze câte ceva, dar s-a pierdut în divagații inutile. Am reținut: elitism, liberalism economic, redefinirea și construirea proprietății, demnitate națională (cu insistență pe faptul că lipsește din discurs orice nuanță de extremism, fascism, exclusivism pe criterii etnice).

note de lectură

În ultima vreme am avut un sentiment irepresibil că ar trebui să citesc o carte scrisă de un sud-american. O carte de Llossa, Garcia Marques, Cortazar, cu realism magic şi toate ingredientele reţetei. Nu am mai citit una de vreo doi ani. Cărţile lui Pynchon mi-au arătat că nu doar cei din America de sud, binecuvântată cu o istorie turbulentă şi o societate cu contraste puternice, pot scrie aşa.

Am citit o carte "românească" care m-a mulţumit: Cartea şoaptelor a armeanului Varujan Vosganian. De la primele rânduri am reuşit să uit cine este Varujan Vosganian. Ex-ministrul finanţelor, politicianul versatil, reprezentantul unei minuscule drepte româneşti teoretice a dispărut, iar autorul, magistral, cu har şi talent, s-a retras modest în fundal şi a vorbit cu vocile armenilor bătrâni, armenii copilăriei lui. M-a impresionat holocaustul poporului armean, dar îi cunoşteam datele esenţiale şi dimensiunile din cărţile de istorie. Dramele popoarelor sunt mai puţin şocante pentru că le măsurăm cu scara mare a evenimentului istoric. V. V. spune că masacrul armenilor e distinct de holocaustul evreilor pentru că armenii n-au fost numerotaţi, contabilizaţi. Cruzimea turcilor a fost egală cu a naziştilor şi asta e o istorie care încă se scrie. Cartea şoaptelor e o dovadă.

M-a impresionat instinctul de conservare al individului. Tăria de a reclădi totul din cenuşă, oriunde, departe de Trabizonda şi Erzerum, în Focşani sau Craiova. Mi-am imaginat plastic istoria acestor familii armene fugite la Dunăre din calea morţii ca pe o plantă ce creşte în vrejuri, alert, nervos şi acoperă pereţii edificiilor. Crima turcă nu putut afecta decât frunzele şi cârceii, nu şi rădăcina şi tulpinile. În spatele umilinţei aparente a armenilor apatrizi am citit tărie de caracter şi puterea pe care o dă ataşamentul faţă de tradiţie. În lectura mea familiile Vosganian - Melichian au ceva din familia Buendia, iar Cartea şoaptelor ceva dintr-un roman sud-american. O poveste frumoasă despre armeni. De citit.