TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

Poveste de vacanță cu finlandezi și țigani

În iernile friguroase din Quebec discutam mult la un pahar de vin cu prietena noastră finlandeză P. V. Abordam diferite subiecte și de cele mai multe ori sfârșeam prin a ne contrazice. Odată am ajuns la subiectul țiganilor din România, a relațiilor minorității cu populația majoritară, la integrarea comunității rrome sau lipsa acesteia și, inevitabil, am fost taxați drept rasiști. Degeaba am subliniat că nu generalizăm, degeaba am expus cazuri concrete extrase din bogata mea experiență de lucru pe șantier cu exponenții etniei. Am nuanțat, am ridiculizat atitudinile rasiste ale unor români, am subliniat că oamenilor nu trebuie să li se lipească etichete numai datorită apartenenței la o etnie, am menționat că am prieteni țigani, că îmi place muzica bună țigănească gen Ternipe, Ando Drom, Csókolom. Degeaba, cuvântul rasiști, chiar nerostit, plutea printre noi. Ca să ajung la chestiune mai trebuie să menționez că din multele rețete primite de I. de la P. preferata noastră a fost întotdeauna o prăjitură cu făină de secară și afine numită mustikka piirakka.

O experiență de ieri, la întoarcerea din vacanța de pe litoral, mi-a amintit această discuție veche româno-finlandeză despre români și țigani.

Ne trezim ieri dimineață în pensiunea de pe faleza din 2 Mai unde eram cazați și aruncăm ochii pe geam să vedem marea. În loc de mare vedem în fața porții un Logan alb al poliției și doi agenți în uniformă. Cobor în pijamaua mea cu imprimeu cu Superman și acolo sunt luat în primire de agenți care mă roagă să fiu martor. Un domn finlandez, cazat la parter, a fost jefuit de o pipă, două brichete, un pachet de tutun, pe care le-a uitat seara pe o masă de pe terasa pensiunii. Doi localnici minori au fost prinși și aveau asupra lor, printre altele, și lucrurile finlandezului. Am ajutat forțele de ordine și am redactat eu în română declarația finlandezului, apoi i-am rezumat-o în engleză. O formalitate care ne-a întârziat puțin la ultima plajă, dar m-am bucurat că am putut să ajut poliția vigilentă din 2 Mai.

Relatez lucrurile astea pentru a sublinia faptul că nimic nu e întâmplător și le citesc acum, post eventum, ca pe un omen, o prevestire. Evident că, uneori, chiar și atunci când ai senzația că universul întreg conspiră, nu ești atent la semne. Mesajul acestei întâmplări cu care ne-am trezit a fost hoți, furt și ceva legat de Finlanda.

Ieri pe la prânz am pornit spre casă și drumul 2 Mai – Turda, pe șoselele de care dispune azi țara noastră, nu e tocmai ușor. În jur de șapte seara urcam pe valea Prahovei. După ce părăsești Platlanda Bărăganului și urci spre munți peisajul cu stânci și conifere devine mai plăcut. Pe marginea drumurilor din România se face un comerț drăcesc și I. are prostul obicei să cumpere tot felul: caș afumat, hribi, gălbiori, fructe. La ieșirea din Comarnic, pe dreapta, erau o femeie și doi bărbați, toți de etnie rromă, care vindeau zmeură, cătină, afine. I. zice: afine, n-am luat anul ăsta afine să facem o mustikka piirakka (i. e. prăjitura finlandeză cu afine și făină de secară). În ciuda reținerilor am oprit, I. a negociat, a venit din spate și unul dintre bărbați să cântărească, chipurile, kilogramul de afine. I. a plătit 10 lei, a luat fructele și am plecat.

În Bușteni ne oprim să mâncăm la Casa Ancuței, că era deja seară și până la Turda mai aveam mult de mers. Comandăm, mâncăm, cerem nota și când să plătesc, deschid portmoneul și …., surpriză, din banii pentru drum, 134 de lei cum mă așteptam să fie, mai erau doar patru mici bancnote verzi de un leu. Am fugit și am scos niște bani de pe card, am plătit, apoi am reconstituit un pic evenimentele. Când am plecat de la o benzinărie din Slobozia aveam în jur de 140 de lei. I. a scos o hârtie de 10 lei din portofel pentru afine. Și a pus portofelul în geantă. Atunci s-a ridicat țiganul însărcinat cu cântărirea afinelor. Cum necum, el știe cum a făcut, mi-a mai lăsat patru lei. Mersi, țigane, că mi-ai lăsat actele și cardurile și să n-ai noroc de banii furați, să-ți stea în gât vinarsul pe care ți-l cumperi cu ei.

Și așa se descâlcește această șaradă în două părți, prevestirea și evenimentul. Hoții din 2 Mai au furat obiectele finlandezului. Hoții din Comarnic vânzători de afine necesare pentru mustikka piirakka, prăjitura finlandeză, ne-au furat banii din portofel. Ar fi putut fi o româncă și doi români. Dar n-au fost. Concluzia este că am scăpat ieftin și sfatul este să nu cumpărați de pe marginea șoselei unde afinele sunt foarte scumpe.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Le village huron

În Québec fiind, am vrut să vedem aşa numitul „village huron”. L-am găsit în pliantele publicitare de la centrul turistic din oraşul vechi şi bănuiam că nu este un sat de indieni, ci un muzeu al satului huron. Ni s-a părut ciudat că strada din rezervaţia indiană indiană unde era „satul huron” (Village des Hurons, Wendake, “ONHOÜA CHETEK8E” în limba huronă) se numea Stanislas Kosca. O stradă din rezervaţie avea numele ăsta şi mă întrebam ce fel de nume bosniac are şeful ăsta huron...? Una peste alta, trecând peste rezervele întemeiate, am aşteptat autobuzul să mergem în rezervaţie, care era undeva pe la marginea aglomeraţiei urbane extinsă pe orizontală care este oraşul Québec. Am aşteptat cam 50 de minute şi nu a venit nici un autobuz din cele anunţate. Evident că am înjurat printre dinţi şi am zis că şi Canada e un fel de Românie mai spălată. Ce-i drept că am uitat să verificăm pe site-ul internet programul autobuzelor.

Săptămâna următoare am primit temă de casă să aflu cum se poate ajunge, fără maşină personală, cu blamatul transport public, la Wendake, muzeul satului huron. Drăguţa mea colegă, Marie-Michelle, m-a iniţiat în secretele site-ului internet RTC (Réseau de transport de la Capitale) şi astfel am aflat că autobuzul pe care l-am aşteptat trecea din oră în oră. Ulterior am avut ocazia să văd că în Canada autobuzele întârzie maxim 2-3 minute şi asta chiar în condiţii climatice extrem de vitrege (condiţii în care România ar fi complet blocată, şcolile închise, nefericiţii ei locuitori sinistraţi, pentru că la noi iarna nu-i ca vara).

Am schimbat trei autobuze (în Canada maşina „mică” e obligatorie, altfel eşti un pic „dezavantajat”de soartă) şi, în final, am ajuns dans la réserve. Rezervaţia nu era înconjurată cu sârmă ghimpată, cum ar sugera numele, ci era o suburbie prosperă cu case pe pământ, individuale, cu peluze, cu jeep la poartă (e un fel de-a spune căci nu erau garduri, nici porţi). Am ajuns apoi la muzeul propriu-zis, care era un spaţiu cu construcţii din lemn tradiţional hurone în aer liber (gen Muzeul Satului). Bine făcut, fără exagerări. Un pic cam prea mult accent spre spiritualitatea lumii tradiţionale nativ-americane, prea Pocahontas şi Dansând cu lupii la un loc.

Domnişoarele hurone care făceau ghidajul ne explicau că sunt din „clanul Broaştei Ţestoase” dar după trăsăturile caucaziene şi părul blond probabil erau din clanul lui Stanislas Kosca.

Am cumpărat ceva suveniruri şi am vrut să cumpărăm şi un celebru „talisman al viselor / dream catcher” dar nu am văzut nici o diferenţă faţă de cele vândute la King Art în Cluj. Globalizarea, ce poţi face?

Oricum a fost o experienţă: nu vezi toată ziua câte un village huron. Şi B. şi-a pierdut acolo suzeta iar eu cu N. am decis că i-au furat-o spiritele hurone. Alta nu a mai vrut şi astfel la un an şi patru luni am scăpat de suzetă. Singurul lucrul pe care îl regret e că am mâncat curcan şi nu bizon sau caribu din meniul restaurantului muzeului. Şi că nu ne-am reîntors iarna acolo.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Metoda nord-americană

Aici este vorba despre şcoala care se face la Universitatea Laval. M-am jucat de-a studentul şi am parcurs un seminar doctoral cu toate obligaţiile pe care le implică (singura deosebire dintre mine şi doctoranzii propriu-zişi era că eu nu trebuia să fiu evaluat).

Dat fiind că sunt conştient că învăţământul românesc este într-o criză profundă şi fără precedent, nu vreau să compar şcoala făcută la UBB cu cea de la Laval. Nu vreau să spun că în România pregătirea studenţilor e mai serioasă pentru că eu pot compara numai cu situaţia din epoca în care m-am şcolarizat eu în învăţământul de stat (epoca miniştrilor Maior – Marga). În fond, anii '90 au fost din punctul de vedere al sistemului de predare şi al planurilor de învăţământ o continuare inerţială a epocii Ceauşescu. Poate acum suntem în adevărata epocă Marga dacă luăm în considerare un interval de întârziere a efectului reformelor (generaţiile actuale sunt produsul şcolarizării complete rezultate în urma învăţământului masificat de reformele lui Andrei Marga). Deci, poate că sunt « nostalgic comunist » dar cred că şcoala făcută la UBB în anii '90 era mai serioasă decât cea din anul 2008 de la Laval.

Ştiinţa asta douămiistă, post-modernă are, după părerea mea puţin de-a face cu ştiinţa istorică în sine, cu scrierea istoriei aşa cum o înţeleg eu. A fost limpede pentru mine, din prima clipă, că eram pe lungimi de undă diferite cu cei din Québec. Mi s-a spus că nu mi-am însuşit paradigma metodologică nord-americană şi că am un plan de lucrare ca în secolul al XIX-lea. Asta am luat-o atunci ca pe un compliment. Totuşi, am plecat în Canada cu un sentiment de inferioritate. Mă aşteptam să găsesc o universitate bogată, garnisită cu laboratoare unde se poate analiza şi aerul pe care-l respirau romanii, cu o logistică informatică pletorică la dispoziţia tuturor. Nu am găsit universitatea nord-americană din filme, dar am găsit un loc plăcut, bine organizat, dotat cu tot ce trebuie ca să-ţi faciliteze studiul, nu ca în România unde se aruncă banii pe prostii, o risipă continuă de birotică, material informatic, mobilier etc. Explicaţia constă în faptul că suntem o societate neaşezată, unde legile se schimbă semestrial şi principala lor grijă este să limiteze furtul banului public. La noi nu este posibilă dezvoltarea raţională ci doar mişcări haotice ale tuturor de a apuca, cheltui, devaliza banul public atunci când se poate.

Revenind la ştiinţa românească: cred că ne subapreciem şi îi supraapreciem pe alţii numai pentru că sunt occidentali (i. e. americani, canadieni şi alte naţiuni) cu o tradiţie mai lungă în ştiinţă. Ei publicau reviste specializate când românii păşteau oile şi asta le-a dat o experienţă şi o rutină a cercetării pe care noi nu o avem. Şi, evident, au alte mijloace, nu sunt săraci ca noi. Luaţi individual nu suntem mai slabi, dar ne lipseşte tradiţia ştiinţifică şi mijloacele. Fiind aşa lipsiţi trebuie să avem multă imaginaţie. Oricum, glasul nostru nu se aude, decât rareori, în dialogul ştiinţific internaţional (ca excepţie şi datorită unor personalităţi singulare). Nu am pornit cu ideile astea şi eram decis să iau ce e mai bun şi să fac abstracţie de aspectele negative. Aşa-zisa metodologie nord-americană de cercetare e foarte şablonizată, un fel de grilă prefabricată pe care o aplică la orice text sau subiect. Mi-a adus aminte de şablonul găurit cu care se corecta testul psihologic la recrutarea în armata română. Credeam că noi suntem mai empirici şi mai intuitivi şi că asta e bine. Dar, tot râzând de metodologia lor, am constatat până la urmă că noi românii suntem altfel. Adică ei, ca francezii, italienii şi alţii practică reconstituirea istorică pornind direct de la sursele primare. Îşi construiesc un corpus principal de surse pe care îl analizează şi de acolo pleacă spre analiza bibliografiei secundare şi a lucrărilor moderne. La noi e un pic invers - lucrăm mai haotic şi importantă nu este critica de text (sau corpus de inscripţii, de date arheologice etc.), important este ce a zis Pârvan, C. Daicoviciu, dar mai ales cutare neamt, englez etc. În concluzie, nu m-am întors cu creierii spălaţi prin aplicarea grilei, dar cred că am învăţat ceva bun.