USA dus întors

Aeroport internațional? Doamne și ferește! 

E important când pleci undeva să pleci de la început bine, cu dreptul nu cu stângul. Trecând peste faptul că majoritatea avioanelor sunt puse dimineața foarte devreme sau chiar în toiul nopții, un pasager care zboară din Cluj-Napoca trebuie să trăiască experiența foarte interesantă a decolării din aeroportul internațional „Avram Iancu”. Cum nu am avut mulți eroi-aviatori și Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă erau nume deja luate, cineva prea ardelean a gândit puțin și lent și a botezat aeroportul internațional din Cluj-Napoca cu numele crăișorului munților.

Dar numele nu este important în contextul acesta, cât faptul că te simți acolo ca la autogară. Aeroportul e în extindere și terminalul de unde am zburat spre München este făcut din containere de tablă. Într-un coridor alungit erau amestecate toate tipurile de spații: scaune insuficiente pentru pasagerii care așteptau în fața porților de îmbarcare, magazine duty-free, baruri cu sandvișuri și cafea, magazinele Relay și toalete. Totul înghesuit și suprapopulat în asemenea măsură că mersul la toaletă sau căutarea unui coș de gunoi era o aventură.

Spațiul este clar subdimensionat pentru numărul de curse și pasagerii care tranzitează aeroportul. De vină pentru situația asta nu poate fi decât managementul aeroportului care acceptă traficul intens și suprapopularea din motive care au probabil legătură exclusiv cu maximizarea profitului în detrimentul calității condițiilor de călătorie. Multă lume era nemulțumită de această aglomerație, obligatorie parcă, și se exprima. O doamnă a zis-o ardelenește: Ăsta-i aeroport internațional? Doamne și ferește!

În 2009 când ne-am întors din Canada am zburat de pe aeroportul din Toronto și am aterizat la Cluj-Napoca. Comparativ, aeroportul din Cluj-Napoca atunci era chiar o autogară. Ne-au dus vreo 100 de metri de la avion la intrarea în terminal cu un autobuz vechi de pe vremea lui Ceaușescu iar aeroportul avea pe-atunci un singur terminal și una sau două porți de îmbarcare. În Toronto am călătorit între terminale cu un tren suspendat cu pilot automat. Era din categoria Science Fiction pentru mine și când am ajuns la aeroportul din Cluj-Napoca, care pe atunci nu se numea „Avram Iancu”, a fost ca și cum am călătorit mai mulți ani înapoi în timp.

Acum, de la Cluj-Napoca am ajuns la München, în Bavaria. Aici e mai aproape de Toronto decât de Cluj-Napoca. Am putut sta jos, am putut merge la baie. Am băut o cafea expresso (italian) și am mâncat un covrig bavarez cu sare. Covrigul avea gustul fix ca la Panemar, ceea ce m-a bucurat, căci, iată facem și noi unele lucruri ca nemții. Covrigi, nu aeroporturi.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (5)

 

Italienii zic azi, vedi Roma e poi mori. În antichitate, dacă trăiai în Imperiul Roman, un asemenea îndemn era justificat. Să zicem că trăiai în Dacia, la mama naibii, la marginea Imperiului și toată viața ta era dirijată dintr-un oraș din Italia centrală. Nu era normal să vrei să vezi, măcar odată capitala? Să te duci și tu până la Roma, cum s-a dus viitorul urmaș al dacilor cuceriți, Nicola Ursu, pe jos până la Viena, mânat de ascuțirea luptei de clasă. Imperiul în care trăim azi este euro-atlantic și capitala lui politică e la Washington D.C. Dar capitala culturală, Viena strămoșilor mei iobagi sau Parisul epocii luminilor, e azi New York-ul. E orașul emblematic din NYPD Blue, din Friends, Sex and the City sau Seinfeld. E orașul ale cărui străzi numerotate și stații de metrou le știi, deși nu ai călcat niciodată în New York. E orașul unde există Broadway, unde s-au scris Breakfast at Tiffany's și A streetcar named desire, deci un oraș al referințelor culturale contemporane.

Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Cam asta e tot ce știu despre el. Când tatăl meu era mic, bunicul lui îi povestea cum trecea oceanul cu transatlanticul, o călătorie care dura mult (o lună?). Și pe vapor se așezau păsări marine (pescăruși și albatroși?) atât de multe că se temeau că o să se scufunde vaporul.  Nu știu ce a lucrat acolo după 1900, dar știu că strâns mulți bani și a cumpărat pământ în Câmpia Transilvaniei. Un fiu (bunicul meu) a rămas fermier cu multe hectare pe care i le-au luat comuniștii la colectivizare, împreună cu două batoze. Celălalt fiu a făcut afaceri și politică în Turda, unde și acum mai există fostul lui căsoi, în stil Art Deco, lângă drumul principal. A făcut politică liberală și închisoare în anii 50 și altceva nu mai știu despre el.

Oricum poveștile despre străbunicul care a stat 16 ani în USA mi-au colorat copilăria comunistă. Așa ceva era de neconceput atunci. Să mergi în America, imperiul răului, al  capitalismului brutal unde populația săracă locuiește în cutii de carton pe stradă, așa cum vedeam la telejurnal. Și mă întrebam, nătăfleț: dacă e așa de rău în America și oamenii trăiesc pe străzi în cartoane, de ce a mers străbunicul meu acolo să strângă bani? 

NOTE ZILNICE

Am vizionat azi o ecranizare proastă după cartea lui Aldous Huxley, Brave New World din 1998 care mi-a întărit convingerea că nu se poate face un film bun după o carte mare. Părerea mea este că regizorii și scenaristul au stricat distopia post-capitalistă a lui Huxley. Au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, astfel încât au reușit să piardă tot mesajul cărții. Și i-au pus și un happy end care m-a oripilat, ceva conform lozincii love conquers all, parte din discursul laic al lui American dream. Au redus la minim referințele la fericirea oferită de consumism, la religia capitalistă a lui Ford. Marele controlor Mustafa Mond nu se mai numea Forditatea sa Mustafa Mond, dar era îmbrăcat cu o robă care te ducea cu gândul la o teocrație medievală. Personajele principale, Bernard Marx (Peter Gallagher) și Lenina au fost veridice (totuși, ce nume bine alese de Huxley în 1931). John Cooper, sălbaticul, a recitat câteva litanii shakespeariene, dar puțin în comparație cu dialogurile obsedante din carte. Mi s-a părut că sensul întreg al poveștii a fost deturnat. Nu știu care a putut fi morala pentru americanul din anii 90. Povestea inițială e o imagine în oglindă a lui 1984, o distopie capitalistă, la fel de rea ca cea a lui Orwell. În mod straniu, eu le-am trăit pe ambele. Primii 17 ani din viață am orbecăit prin 1984 și acum, de câțiva ani încoace, simt că mă îndrept spre minunata lume nouă. Ford fie cu noi!

PATRIMONIU

Despre dezastre arheologice în SUA și patrimoniul românesc

Cartea scrisă de Darby C. Stapp și Julia G. Longenecker (Avoiding Archaeological Disasters. A Risk Management Approach, Left Coast Press Inc., Walnut Creek, 2009) se deschide, din prefață, cu o istorie banală în care un excavatorist, săpând, scoate cupa plină cu lemn, piatră, fragmente ceramice și oase. Acolo în SUA, pentru că există legi și se și aplică, proiectul se oprește iar antreprenorii, arheologii, birocrații și părțile civice interesate țin ședință după ședință pentru a hotărî ce să facă în continuare. Costs escalate, schedules evaporate, and people become frustrated, angry, and confused (p. 9). 

Se întâmplă și în România, în fiecare zi. Aproape sigur, chiar în acest moment undeva, într-un sat sau oraș de la noi, un constructor distruge un context arheologic.  De cele mai multe ori evenimentul trece neobservat, instituțiile statului (direcțiile și poliția de patrimoniu) fiind subdimensionate și toată energia civică fiind concentrată pentru salvarea Roșiei Montane. În plus, primul om în stat, fostul președinte Traian Băsescu, devine frustrat, nervos și confuz și vrea să modifice și bruma de legislație de protecție a patrimoniului astfel încât autostrăzile să nu se mai împiedice de «două cioburi» sau de o «mierlă cu penele nu știu cum»[1].

În cartea autorilor americani, în capitolul 2, The Anatomy of Archaeological Disasters, sunt prezentate două exemple, două studii de caz: The Blaine Wastewater Treatment Facility Expansion Project (în Blaine, Washington, la nord de Seattle) și The Port Angeles Graving Dock Project (în Port Angeles, Washington). În ambele cazuri construcții industriale au afectat (distrus parțial) patrimoniul arheologic (istoric) respectiv situri arheologice ale indienilor americani.

O să rezum unul dintre ele pentru a putea inventaria etapele și procedurile unei săpături arheologice preventive din US of A.

În cazul Blaine a existat un raport inițial de diagnoză arheologică făcut de o cunoscută firmă de «cultural resource» din zona Pacificului de Nord-Vest, raport care a descris situl și cimitirul și a detaliat munca de cercetare arheologică preliminară construcției. Se cunoștea de câteva decenii că în zonă este un cimitir al indienilor americani (tribul Lummi), câteva zeci de morminte fiind descoperite anterior de arheologii unei universități locale. Arheologul a încercat să coreleze planurile cercetărilor vechi cu cel al proiectatei instalații industriale, fără succes. În plus, membrii comunității tribale locale au confirmat faptul că cimitirul a fost folosit și în vremuri mai recente.

În faza următoare arheologul care a câștigat lucrările a semnat un contract (a memorandum of agreement) cu finanțatorul lucrărilor - RDA (Rural Development Agency) și executantul proiectului (autoritatea locală – City of Blaine), cu SHPO (pronunțat «ship-o», the Washington State Historic Preservation Officer), dar și cu Lummi Nation (reprezentanții comunității locale). Înainte de demararea proiectului agenția federală care a oferit banii pentru proiect a solicitat o documentație care să certifice faptul că locul ales respectă condiții prevăzute în legislația existentă, de exemplu, NEPA (National Environmental Policy Act) și NHPA (National Historic Preservation Act). Secțiunea 106 din NHPA prevedea obligativitatea unei evaluări arheologice.

Firma de arheologie locală (cu o bună reputație și vastă experiență) care a făcut evaluarea inițială a pierdut licitația, în detrimentul unei firme de construcții internațională (cu o mică divizie arheologică), care a făcut o ofertă mai apropiată de cât era dispusă primăria din Blaine să cheltuiască (aproximativ 50 000 USD, din care 40000 USD erau destinați lucrărilor arheologice propriu-zise).

În agreement-ul arheologilor cu părțile interesate s-au prevăzut metode non-distructive de diagnoză (scanare cu ground-penetrating radar) și 20 de sondaje stratigrafice manuale cu dimensiunile de 1 x 1 m (vezi plan).

În faza anterioară construcției s-au executat, cu mijloace mecanice, două secțiuni lungi, pentru a vedea unde se află complexele și, în funcție de asta, să se amplaseze cele 20 de sondaje. În prima zi s-au identificat oase umane, drept care, arheologii, urmând procedurile din contract, au contactat reprezentanții tribali și le-au transferat acestora.  În următoarele 10 zile arheologii nu au mai raportat tribului descoperirea de oase umane.  După această perioadă o comisie de specialiști (arheologi) și doi reprezentanți ai Lummi Nation au vizitat situl. Nu s-au văzut oase umane, doar numeroase artefacte, fără identificarea complexelor arheologice (structuri de locuit). Pe baza acestor observații arheologul a recomandat primăriei începerea construcției (planificarea activităților nu a mai permis pregătirea raportului arheologic), cu supraveghere arheologică (o echipă de două persoane, supervizată de arheologul șef). Ar fi trebuit să fie și doi reprezentanți ai tribului, dar participarea acestora a fost suspendată din rațiuni financiare. Din prima zi au fost descoperite oase, pe care cei care supravegheau, nu le-au identificat ca fiind umane (din cauza lipsei de experiență). În a patra zi au fost descoperite mai multe oase, dintre care unele au fost, însă, identificate ca umane. Din motive niciodată explicate nu s-au respectat înțelegerile și contractul semnat și nimeni nu a contactat tribul sau autoritățile. Pentru că au continuat să descopere morminte, lucrul a încetat și arheologii au prelevat oasele umane, artefactele și au documentat situația din teren. În a șasea zi autoritatea locală și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu creșterea costurilor, datorate încetării lucrărilor de construcții. Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni de excavații au fost identificate, prelevate și puse în cutii circa 30 de morminte. Cu excepția unui mesaj telefonic (voice mail) la sediul tribal, nu s-au raportat descoperirile către tribul Lummi.

În a 16-a zi un reprezentant tribal a vizitat situl, a aflat despre descoperirea mormintelor și a anunțat Washington SHPO și, în câteva zile, lucrările au fost oprite. SHPO a decis că mutarea a două duzini de morminte a fost o încălcare a contractului, acesta a fost denunțat și procesul a început.

S-a aflat că o mare cantitate de pământ a fost excavată din zona cimitirului, transportată în altă parte pentru amenajări și împrăștiată pe o mare suprafață (cu tot cu oasele umane). Munca de recuperare a oaselor a continuat și zece ani mai târziu.

După mai mulți ani de procese s-a ajuns la o înțelegere prin care comunitatea Lummi a primit din partea firmei de construcții și a autorității locale din Blaine despăgubiri de 5 000 000 USD. Proiectul nu a mai fost început pe acel teren și o altă locația a fost găsită pentru construirea stației de epurare. Membrii tribului au fost afectați de faptul că strămoșii lor au fost dezgropați și oasele lor împrăștiate across the landscape. Nici un raport arheologic n-a fost vreodată produs, așa că, conchid autorii, din orice perspectivă am privi lucrurile, acest proiect a fost un dezastru arheologic.

Cartea continuă cu alte exemple, cu o strategie a planificării lucrărilor, cu tehnici de management al riscului, cu anexe despre legislația și structurile instituționale din diverse țări din lume (sunt amintite 23 de țări europene, dar nu și România).

În România nu se va întâmpla niciodată ceva care să respecte acest scenariu al succesiunii evenimentelor și raportul acțiuni – consecințe, din mai multe motive. În primul rând lipsesc «indienii», adică lipsesc actorii interesați în păstrarea patrimoniului. Pentru comunitățile locale din țara noastră vestigiile arheologice sunt din categoria «două cioburi», ele nu aparțin nimănui, nu sunt revendicate de comunitate, sunt prostii inutile care încurcă lucrările agricole sau de construcție. Iar arheologii, pentru simplul fapt că par interesați de asemenea prostii, sunt niște ciudați care umblă după potcoave de cai morți și oale sparte. Mai sunt, desigur, și excepții. Proiectul construirii unei parcări subterane în Cluj-Napoca, pe străzile Universității și Mihail Kogălniceanu, deci în a doua incintă medievală a Clujului, a mobilizat, în toamna 2012, energiile comunității maghiare care a protestat timid în presă și în proximitatea sondajului arheologic. Proiectul a fost abandonat de Primăria Cluj-Napoca, probabil din alte considerente, dar exemplul e suficient pentru a demonstra că uneori ruinele pot fi revendicate. Vestigiile romane ale Clujului sunt clamate de românii verzi, cele medievale de maghiari.

Apoi, vestigiile nu sunt protejate de statul român. În fiecare județ există câte o direcție județeană pentru cultură și patrimoniu unde ar trebui să lucreze și un arheolog specialist pe post de consilier. Nu cunosc organigramele direcțiilor județene din țară dar știu sigur că nu toate au un angajat specializat pe problemele patrimoniului arheologic (de obicei sunt arhitecți, specialiști în patrimoniul construit, și el extrem de important și aflat sub asediu din cauza modernizării edilitare). În comisiile zonale ale monumentelor, organisme consultative ale direcțiilor, abia dacă mai există câte un arheolog pentru patru județe, rătăcit printre arhitecți și ingineri constructori. Poliția de patrimoniu are un angajat pe județ. Și-atunci, mă întreb, cum poate o asemenea structură subdimensionată și subfinanțată, să gestioneze riscurile distrugerii patrimoniului arheologic?

Celălalt punct slab al cazului Blaine, diagnoza arheologică insuficientă și nerespectarea procedurilor de protecție a patrimoniului, este regulă în România de azi. Foarte puține lucrări care implică excavații și, deci, distrugerea vestigiilor din sol și subsol ajung să urmeze calea procedurilor legale. De obicei, birourile de urbanism din primării, acordă autorizații de construcție fără să țină cont de faptul că perimetrele se află în zone cu vestigii reperate (sau, mai mult chiar, în zonele de protecție arheologică). Este adevărat și că planurile de urbanism general și zonal ale localităților nu sunt aduse la zi și zonele de protecție nu sunt delimitate corect sau deloc. Deficitară este, în România, și inventarierea și cartarea zonelor cu vestigii arheologice reperate.

Nu cred că lucrări de construcție au fost oprite pentru «două cioburi» sau că cineva a plătit despăgubiri în România pentru distrugerea unui sit arheologic. Societatea civilă ignoră în bună măsură riscul distrugerii patrimoniului și asediul continuu la care sunt supuse moștenirile cultural-istorice (fie că e vorba de patrimoniu arheologic, construit sau imaterial). Pentru politicieni și administrația centrală problemele legate de prezervarea și/sau salvarea patrimoniului arheologic sunt piedici suplimentare în calea proiectelor economice și a planurilor mărețe de dezvoltare a infrastructurii. Legislația, și așa permisivă, este greu de aplicat și respectat de către toți actorii implicați. Despre corectitudinea licitațiilor și a acordării contractelor de execuție a lucrărilor (și de descărcare de sarcină arheologică) nu are rost să mai amintim (e suficient să deplângem condiția noastră balcanică și să dăm vina pe moștenirea bizantină și influența otomană).

Credeam că va fi reconfortant, ca român, să citesc această carte și să văd că nu suntem singurii care ne distrugem cu zâmbetul pe buze patrimoniul arheologic și istoric. Dar efectul scontat a fost invers, cazurile americane nu au făcut decât să sublinieze, să evidențieze, disfuncțiile societății noastre, să ne arate cât de departe suntem de soluții. La noi principala problemă este disprețul față de bunul public și bagatelizarea și nerespectarea legilor (National Environmental Policy Act = «mierlă cu penele nu știu cum»; National Historic Preservation Act = «două cioburi»).

---

[1]http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-de-cate-ori-dai-de-doua-cioburi-se-opresc-lucrarile-la-autostrada-862332.

LA STÂNGA!

Despre americanizare. The rich are different. They have more money.

O să încep cu o citare fictivă: F. Scott Fitzgerald ar fi spus: "The rich are different from you and me", iar E. Hemingway i-ar fi replicat: "Yes, they have more money". Deja, explicitată această synthema a salvării laic-moderne îşi pierde savoarea. Nu mai este atât de seacă şi plină de sens ca în varianta vulgară abreviată.

Când eram student în jargonul anilor '90 "american" era un adjectiv la superlativ: putea fi "american" un film, dar şi un suc sau un covrig bun. Era expresia unui deziderat: propaspăt trecuţi de partea cealaltă a Cortinei de fier eram dispuşi să acceptăm şi să absorbim orice. Numai să fie "american". Dar românii au o manieră particulară de a absorbi influenţele: când România s-a franţuzit, s-a populat cu coane Chiriţe.

Nu credeam în anii '90 că ne vom americaniza atât de rapid. Mijloacele de propagandă au fost fost eficiente. La un moment dat ştiam mai bine cum arată un interior american din anii 80-90 decât unul românesc şi compătimeam familiile americane cu probleme din filmele de serie B pe care le înghiţeam zilnic.

Noua religie propovăduită era aceea al lui "american dream", a reuşitei materiale individuale, a integrării în abstracta şi utopica "clasă de mijloc". Un coleg care predă un curs de numismatică romană titrează pe afiş "Banii aduc fericirea". Andrei Pleşu (boierul minţii) scrie, negru pe alb, într-o Dilemă veche recentă că banii aduc fericirea şi enumeră alte lucruri pe care nu le aduc banii. Banii care fac universul să se învârtă. Lipseşte din lozinca preluată de capitaliştii români nuanţa americană. Cât de mulţi bani aduc fericirea? Sunt mai fericit când un vin pe care îl beau costă 100 de lei în loc de 10 lei. Probabil, dar sunt mai fericit dacă costă 1000 de lei în loc de 100 de lei. Ce înseamnă pentru capitalistul român "really rich"?

Trist este că pe când ne-am americanizat (superficial) şi noi a venit criza economică. Am văzut America de Nord înainte de criză, dar n-am vazut fericirea adusă de bani. Am văzut în Canada o stabilitate şi o siguranţă care nu cred că mai există niciunde. Dar fericirea era împachetată în hârtie lucioasă, legată cu fundă şi servită ca un medicament zilnic la oră fixă. Şi am decis să mă lipsesc.