Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice

           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.

NOTE DE LECTURĂ

Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

Note de lectură

Note de lectură

Am încercat săptămana aceasta să citesc adevărul ca poveste al maestrului de la Tescani / Păltiniș / NEC etc. Parabola cu Eisik din Cracovia care deschide volumul îi vrăjește și atrage pe cei care nu o știau și îi convinge de la bun început că e o carte care merită citită. Nu am terminat-o și mă străduiesc să îmi dau seama în ce registru e scrisă. E clar că exercițiul domnului Pleșu vine dinspre modernitate spre mesajul evanghelic și nu invers, și că datorează multe filologiei germane care domină subsolul critic. Nu vreau să mă pronunț în nici un fel până nu o termin, dar mărturisesc că m-am așteptat să-l găsesc citat pe Paolo Siniscalco, nu pe Frithjof Schuon, într-o carte despre parabolele lui Isus (chiar dacă e scrisă în română, pentru români).

Săptămâna asta a fost despre Isus. Am citit și cartea lui Jacques Duquesne, Isus, așezată pe drumul concilierii credinței catolice cu știința istorică și cele mai noi cuceriri ale ei. O carte unde evangheliile sunt izvoare, unde printre teologemele lui Ioan se  zărește profilul lui Isus, personaj istoric. Ca să îmi dau seama unde suntem, am vizionat parțial, în paralel, filmul lui Norman Jewison din 1973, Jesus Christ Superstar și cel al lui Mel Gibson, The Passion of the Christ din 2004. Intervalul care desparte cele două filme e imens, 30 de ani, o generație, de fapt provin din două lumi complet diferite. 

Revenind la Isus, personaj istoric, cred că e un defect profesional, dar nimic nu mă convinge mai mult decât izvorul pe care pot să pun mâna. Izvorul material, solid, arheologic, cum este inscripția lui Pilat din Caesarea Palestinei. Dacă judecătorul descris de evanghelii a călcat pe pământul provinciei romane Iudea, atunci a călcat și cel crucificat de el.   

Horbat Qesari (Caesarea Maritima), Palestina

AE 1963, 104 = AE 1999, 1681.

Singura inscripție cunoscută dedicată de Pontius Pilatus ridică, încă, probleme de interpretare. Prima lectură a lui A. Frova o punea în legătură cu cultul imperial, cu un Tiberieum (id est templul lui Tiberius):

[DIS AUGUSTI]S TIBERIEUM

[...PO]NTIUS PILATUS

[...PRAEF]ECTUS IUDA[EA]E

[...FECIT D]E[DICAVIT].

Mi se pare corectă (genială) lectura lui Géza Alföldy, acest Mommsen maghiaro-german al zilelor noastre (Pontius Pilat und das Tiberieum von Caesarea Maritima, în Scripta Classica Israelica, 18, 1999, p. 85-108) :

[Nauti]s (?) Tiberieum /

[…Po]ntius Pilatus /

[praef]ectus Iudae[a]e /

[ref]eci[t].

Adică M(?) Pontius Pilatus, praefectus Iudaeae și nu procurator Augusti, a refăcut unul din cele două faruri construite de Herodes (Irod cel Mare) pe digul portului orașului Caesarea Maritima: Druseum și Tiberieum (numite așa după moștenitorii lui Augustus, Drusus și Tiberius), aducându-l ca martor pe Flavius Josephus (Antichități iudaice, XV. 9. 6: "…cealaltă jumătate (a digului) susținea un zid de piatră prevăzut cu turnuri semețe. Cel mai mare și mai frumos se chema Drousion (lat. Druseum), purtând numele lui Drusus, fiul vitreg al lui Caesar… ". 

Așa se înfățișează inimii noastre învârtoșate adevărul ca o parabolă epigrafică. Și Pilat i-a zis: Ce este adevărul? (Ioan 18.38).