TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Câteva zile la Paris

Musai trebuie să scriu câteva rânduri despre scurta mea excursie la Paris, mai ales că stau chiar în hotelul din Cartierul Latin unde Gabriel Garcia Márques a scris romanul său El colonel no tiene quien le escriba. Nu zic ca asta mă inspiră în vreun fel, dar consemnez aşa la gândul straniu că poate stau în aceeaşi cameră în care a stat cel mai mare scriitor în viaţă. Îmi aduc aminte că acum mulţi ani, într-o seară, înainte de un An Nou, am început, pe la ora 20, Cien anos de soledad şi m-am culcat a doua zi dimineaţa pe la vreo 8-9 când am citit ultimul rând. A fost singura carte pe care, la propriu, nu am mai putut să o las din mână. O carte care îţi taie respiraţia, pe care am citit-o într-o noapte şi din care nu-mi mai aduc aminte nimic decât că era vorba despre familia Buendia din Macondo şi că îi chema pe toţi fie Arcadio fie Aureliano. De multe ori mi-am propus să o recitesc, atent şi pe îndelete, dar nu am reuşit să trec niciodată peste impresia pe care mi-a produs-o prima lectură. De-atunci am citit cam tot ce a scris G.G.M., care ocupă un loc fruntaş în pantheonul meu de autori preferaţi.

Colocviul AFAM la care am luat parte a fost interesant : o gaşcă mare de specialişti în domeniul asta restrâns (la meró în jargonul studenţilor francezi), oameni interesanţi cu care ai ce vorbi. D. p. d. v. lingvistic a fost un turn Babel din care n-a lipsit nici una din limbile de circulaţie. Doar că, în cazul ăsta, nu m-au ajutat broken english, mauvais francais, italiano semplice şi balten deutsch. Deşi sunt român am fost încadrat, metaforic vorbind, în Frontul de Est (cei cu care am stat la acelaşi hotel şi trebuia să facem aceleaşi trasee). Problema este că acolo lingua franca era rusa. M. K. ruso-francez, J. T., ceh, K. P. slovac, M. L., ucrainian, T. G., oset, vorbeau între ei şi cu mine în rusă, uneori cu rudimente de engleză. Cel mai simpatic era M. L. care se uita fix în ochii mei şi turuia pe ruseşte câte 5 minute. Şi eu mai ştiu doar să număr în ruseşte şi să zic niet panimaiet.

În prima seară ca să fac conversaţie am vorbit cu T. G. (care o mai rupea pe engleză) despre filme ruseşti şi i-am zis că mi-a plăcut versiunea rusească a filmului american 12 Angry Men, 12 Razgnevannyh Muzhchin de Nikita Mihalcov. Am făcut cred că o gafă pentru că ulterior am aflat că e oset şi cred că nu i-a plăcut deloc problematica filmului unde cel ce e achitat în final de juraţi e un tânăr cecen. Probabil că nu a fost o gafă semnificativă, pentru că în final ne-am înţeles foarte bine chiar dacă pentru asta a trebuit să beau împreună cu el wiskey din dopul sticlei în RER-ul Saint-Germain-en-Laye / Paris. E singurul oset pe care l-am cunoscut, foarte simpatic dl. T. (T. fiind de la Tamerlan).

E foarte interesant cum se poartă lumea la colocviile astea pestriţe, internaţionale. La început vorbesc doar între ei, pe grupuri: nemţii cu nemţii, englezii cu englezii etc. După ce comunici, după ce te produci şi văd că nu eşti chiar un cretin căzut acolo prin nu ştiu ce întâmplare, un senegalez semianalfabet, te ţin de poveşti ba unul, ba altul, că nici nu ai vreme să-ţi bei cafeaua sau să fumezi o ţigară în pauză.

Din păcate, dacă vrei să participi la lucrări şi nu fentezi, nu ai vreme să te plimbi prin oraş. Zici că ai venit a Paris şi nu faci decât să te dai cu metroul între hotel şi sala de conferinţe. Comunicările au fost interesante, evident că în vestul Europei lucrează la alt nivel. P. P., guru francez al arheologiei merovingiene, te impresionează prin cunoştiinţele şi deschiderea sa. Nu pot să zic acelaşi lucru despre nemţi care servesc aceeaşi ciorbă post-procesuală reîncălzită. A fost relevant că la discuţii se întrebau, practic, unul pe altul. În rest, fiecare obsedat de obiectul muncii, de aurul, argintul şi granatele de la Tournai, Apahida, Blučina, Poprad, Jalpug, Brut şi altele.

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Maghrebul gotic

E foarte bine în Paris, e foarte uşor sa te acomodezi aici (cu binele te inveti foarte repede). E capitala unei ţări europene, a unei ţări romanice (ţara soră bogată) nu capitala unei provincii francofone nord-americane. Chiar dacă Quebecul arăta ca un San Malo mai mare (e orăşelul de pe litoralul normand de unde a plecat Jacques Cartier ca sa descopere Quebecul), aerul care se respiră aici e mai familiar.

Stăm într-un apartament fain, aranjat pe gustul lui I. (cu mobilă Ikea, cu tot felul de marionete şi măşti africane, nuiele de lemn în vaze şi, cred, vreo 10 oglinzi pe pereţi). Nu este propriu-zis în Paris, ci în suburbii, în nord, în Saint-Denis (acolo unde e basilica şi mormintele regilor Franţei). Stăm chiar aproape de biserică, dar evităm să ne plimbăm în jurul ei, să admirăm splendida arhitectură gotică, pentru că, lângă, este un carusel cu maşini şi avioane şi B. trebuie dat vreo patru ture şi tot nu e mulţumit. Cartierul e plin de arabi şi negri (sunt şi ceva români, mai ales din sud) şi magazinele şi restaurantele sunt nord-africane, şi produsele din piaţă sunt pentru ei, aşa ca am senzaţia că stăm în Maghreb, nu în Paris. Dar e fain, e totul viu si animat, mâncarea e foarte bună şi cu gust (m-am îngrăşat din nou; am arătat şi eu bine o lună după ce m-am întors din Canada). Ce poti face daca seara leneveşti la un film, bând vin şi mâncând brânză împuţită franţuzească cu măsline.

B. a crescut, vorbeşte de toate, când pe româna, când pe franceză (uneori îşi traduce : a vinitu = est venu, a p(l)ecat = est parti). Se joacă prin parc cu copiii arabi, acasă în curte cu copilul proprietarilor.

Paris, Paris... Oraşul l-am descoperit treptat, luna aceasta, în descinderi de dupămasa în locurile celebre, la vizitat clădiri, monumente, pieţe şi străzi, tot ce se poate vedea din exterior. La muzee mergem pe rând, pentru că răbdarea lui B. e foarte puţină. Am văzut Luvrul. I. a fost deja de două ori şi zice că încă mai are de văzut multe. Muzeul e imens şi ne-a impresionat bogaţia de capodopere şi monumente, pe care le stiam de pe coperţile cărţilor. Am văzut weekend-ul trecut şi Versailles-ul unde am petrecut o zi întreagă (am vazut doar galeriile palatului, apoi Micul Trianon şi grădinile cu tot cu hameau-ul Mariei Antoaneta). N-am mai apucat să vedem Trianonul şi nu ştiu dacă mai mergem odată pentru ca am stat 2 ore la coada să intram. Nici la Vatican, în 2000, când era jubileul şi chiar în ziua gratuită, nu am stat la o coadă aşa de mare. În general, în Paris, fenomenul ăsta al turismului de masă pare scăpat de sub control. Nici nu poţi să te uiţi la ceva ca te ia un şuvoi de oameni care parcă sunt în pelerinaj la sfintele moaşte: trec, se uită absenţi la obiecte, tablouri etc., pozează cu blitz şi îşi bifează că au fost şi acolo.

E haios să navetezi zilnic cu metroul din Saint - Denis în centrul Parisului, din Maghrebul gotic în fosta capitală a Europei modernei. E o navetă pe care aş putea-o face toată viaţa...