FILME DE AZI ȘI DE IERI

De când Netflix a acaparat cablul tv din România e greu să nu te referi la ce vezi acolo. Înainte existau posibilități nelimitate de a explora infinitatea internetului și de a-ți procura cele mai variate filme, produse în țări ale căror limbi nu le cunoșteai (noroc cu site-urile de subtitrări care nici nu știu dacă mai există). Exista un restaurant global de filme cu meniu à la carte, acum avem o cantină Netflix de unde ne luăm toți meniul zilei. 

Din acest meniu al zilei de 1 Mai am văzut un episod din miniseria La vita bugiarda degli adulti după un roman al Elenei Ferrante, pe care o știam din L’amica geniale (My brilliant friend), o altă producție Netflix. Am fost acum mulți ani în Napoli și sunt convins că mizeria exagerată din suburbia napoletană există cu adevărat. Dar nu m-a impresionat deloc. După cum nu am empatizat cu viețile ratate ale celor prinși în cartier, fără putință de scăpare. Vittoria mi s-a părut un personaj construit exagerat, aproape caricatural, o Gorgonă napoletană complăcută în ratare și mizerie. Nu era decât un trickster inventat pentru dezvoltarea personajului central, Giovanna. Am văzut chiar de 1 Mai episodul în care italienii sărbătoreau ziua muncii. Multă stânga, mult PCI, Bandiera Rossa, multă teorie despre muncitori și pauperitate și soluțiile de evadare din această condiție. Aș zice că și stânga-caviar italiană iese destul de caricaturizată din romanele Elenei Ferrante și ecranizările acestora.  În concluzie o sărăcie, o ratare și o stângă factice, care nu conving un telespectator Netflix din România postcomunistă.

Apoi aseară am făcut greșeala să mă uit la Oameni de treabă. Tot pe Netflix, evident. Știu că cinematograful românesc recent e neorealist, dar vreau să zic că m-am transpus în știrile ProTV de la ora 5. Nu am fost niciodată într-un sat din Moldova, după cum nu am fost nicodată într-o suburbie napoletană, să știu ce e real și ce e inventat. Dar lumea din Oameni de treabă e atât de aproape de ce știu și trăiesc zilnic, încât nu am putut să nu o percep ca realitate (dincolo de realitatea televizată a știrilor de la ora 5) și să nu mă întristez. Actorul care în joacă pe șeful de post e perfect verosimil în toate ipostazele sale: ratat social și personal, consumat de alcool, prins într-un sistem feudalo-mafiot de datorii și îndatoriri, pulverizat de trăiririle lui divergente. Pleiada de distruși din film nu fac decât să îl acompanieze ca un  cor antic. Din această dramă a omului simplu lipsea orice glagorie de stânga, ca și cum totul este deja jucat și nu mai avem nicio speranță.  Un film trist și încărcat românesc care mi-a stricat feng shui-ul de 1 Mai când preferam să aud pe fundal Fischia il vento. Și în loc de asta îmi sună în minte două versuri din Lav stori al trupei Fără Zahăr: „Mă Săndele, nu fi prost / Eu nu-s Eric Roberts, îs șăfu’  de post”.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (23)

Cum e să trăiești, la propriu, într-o manea politică?

Așa mă simt eu azi: că trăiesc într-o manea ecranizată pe episoade la știrile zilnice despre evoluția politică din România.  Prietenii și dujmanii au fraternizat ca să conducă șapte ani țara. Și i-au luat la putere  și pe cei din clanul Mitikó, deși nu era nevoie de ei ca să facă majoritatea. Dar vor probabil o majoritate largă, ca să revizuiască constituția. 

Nu este vorba de stânga și dreapta, care au mai făcut alianțe electorale sau de alt fel în trecut. E vorba că sunt partide care au fost alese cu discursuri antagonice. Și ne râdem la televizor cum PSD a devenit din Ciuma Roșie, Crucea Roșie pentru PNL. Ar fi amuzant, cu condiția să nu fie absurd. Această simplă alăturare PSD-PNL și perspectiva unei guvernări alternante de șapte ani a acestor formațiuni mă fac să  resimt fracturile sociale ca la 1907.  Cum pot coabita neoliberalismul cu post-socialismul? Nu e vorba, deloc, despre doctrină, dar unde mai găsește omul simplu repere? De unde să mai aștepte ajutor? Sau IT-stul și lucrătorul din multinaționale scutiri de taxe? De la un guvern mixt liberalo-social? Ce oare mai poate și însemna asta?   

Și apoi de la protagoniști ce așteptări să mai ai? De la acest domn Câțu, un Burattino politic, după cum s-a văzut de la început. Sau acest Ciolacu, care în stângăciile lui pare chiar ok, comparat cu predecesoarea Dăncilă? 

Nu pot să mă uit la știrile Digi 24 fără să îmi sune în cap o manea. Futu-i Balcanii! vorba unui prieten.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (14)

Și, cu toate acestea, am fost la proteste.

Ce au însemnat, până azi, aceste proteste? După părererea mea o simplă reacție la abuz a României active civic. PSD-ul câștigător în alegeri, cu o opoziție slabă, s-a umflat ca broasca din fabulă și a crezut că poate legifera orice, fără consecințe. Ordonanțele de urgență ale guvernului, «elefanții», au fost un pretext pentru declanșarea acestei revolte civice interesante la care am participat cu plăcere, deși nu sunt nici hipster, nici IT-ist sau corporatist. Am participat pentru a da, prin simpla prezență în stradă, un semnal că politicienii trebuie să guverneze ținând seama de interesele oamenilor și nu împotriva lor. Restul sunt detalii și tehnicalități.  

Nu știu ce se va întâmpla în continuare. Simpla abrogarea a ordonanțelor în cauză nu va opri protestele. Este greu să închizi cutia Pandorei odată deschisă. Depinde foarte mult de mesajele transmise de taberele politice mâine. Este foarte probabil că protestele vor continua până la căderea acestui guvern inept, problema este că nu știu cu ce poate fi înlocuit. Eu nu văd un nou guvern tehnocrat, cu repetiție. Mai degrabă, în pragul anarhiei sociale, se va opta pentru un guvern de uniune națională, dacă nu cumva manifestările din stradă nu vor căpăta niște accente anti-politice generale, gen «PSD, PNL, aceeași mizerie!» (ceea ce este foarte probabil). În limbajul inspirat din cel informatic se cere «resetarea republicii» (orice o fi însemnând asta). Adică, o nouă clasă politică, o nouă constituție etc. Cred că dispariția vechilor politicieni este obligatorie, dar asta nu se va face spontan, ci treptat. După modelul USR asemenea manifestări populare vor «emana» noi grupuscule care se vor articula politic (în câțiva ani). Ce tristă e totuși expresia asta cu «emanații», patentată de Iliescu după care feseneii erau emanații revoluției din decembrie 1989. Am văzut într-o emisiune pe TVR 1 mai mulți reprezentanți ai partidelor, deja istorice, PSD și PNL, oripilați de faptul că în USR există oameni de dreapta și de stânga la un loc. Ca și cum ei ar fi orientați ideologic clar, pesedeii la stânga și liberalii la dreapta. Orientări care se schimbă instantaneu odată cu migrarea în partidul advers, cu alianțele de guvernare contra naturii, pe care le-am experimentat în ultimii ani. Ce nu înțeleg mulți este că politica românească (și nu numai) a intrat într-o fază post-ideologică, în care stânga și dreapta nu mai înseamnă decât un mod formal de a construi opoziții.

Îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care se joacă de-a stânga, afișând nostalgii bolșevice ante- și interbelice, că nu înțeleg odată pentru totdeauna că PSD nu este un partid de stânga, că nu este o opțiune de stânga nici măcar la modul declarativ.  Ecologismul, simplitatea voluntară, anarhismul, atitudinile antisistem, sindicalismul (nu cel din România aservit politic) sunt expresii ale unui stângism difuz care își caută loc în societatea românească. Din aceste mișcări de stradă se va coagula și politic stânga, în câțiva ani, undeva departe de PSD. 

Până atunci (intonat ca pe stadion):     

                        alè, alè

                        alè, alè, alè,

                        o dorință sinceră,

                        România liberă!