La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


marți, 16 iulie 2019

Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice





           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.