La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


duminică, 11 octombrie 2015

LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

duminică, 4 octombrie 2015

NOTE DE LECTURĂ



Am citit recent Aśvaghoșa Buddhacarita, o viață canonică a lui Buddha scrisă cândva la începutul erei noastre. Știam dinainte episoadele care urmau să fie descrise, dar izvorul rămâne izvor, încărcat de detalii inutile, profund hagiografic, îmbibat de prozelitism  și didactic în același timp.
I. 4. (mama viitorului Buddha) «înainte de a concepe, văzu în vis un maiestuos elefant alb care a penetrat-o și, cu toate acestea, nu a simțit nici o durere». Concepția divină, imaculată, în vis, deschide discursul hagiografic al lui Aśvaghoșa și ne arată în ce cheie trebuie citită evanghelia lui.
Urmează toate episoadele cunoscute, când fiul de rege, claustrat și învăluit în minciuni, întâlnește bătrânețea, boala și moartea, respinge plăcerile lumești, întâlnește un yoghin eremit etc. După care fuge în pădure și se așează sub smochin pentru a căuta calea. Mănâncă o sămânță de susan și un bob de orez pe zi, meditează și în final află că bătrânețea, boala și moartea există pentru simplul motiv că există nașterea (XIV.79). Singurul mod de a le evita este să scapi de naștere, respectiv de ciclul reîncarnărilor succesive. Predicarea tehnicilor de meditație care conduc la rememorarea vieților anterioare și în final la suprimarea nașterii, respectiv a existenței, și la eliberare, este, în viziunea lui Aśvaghoșa, completarea misiunii fiului de rege care a devenit (predestinat fiind) Buddha.

Nu cred că budismul și yoga sunt potrivite pentru lumea noastră modernă. Cred că «occidentalii» (și noi românii post-decembriști printre ei) nu înțeleg datele esențiale ale filosofiilor și religiilor orientale. Totul se rezumă la un import de ritualuri exotice (exerciții yoga), de concepte nedigerate (karma, chakra, nirvana etc.), la un mumbo-jumbo orientalizant. Cred că un european care se apropie de yoga o face cu ochii închiși și, în final, își face mai mult rău decât bine. Adică nu poate să vadă, așa cum Dalai Lama n-a putut să vadă nici o particulă elementară în laboratorul CERN de la Geneva. Pentru că nu credea că există și că nucleul atomic este doar o invenție a științei vestice. Chakrele mele nu se pot alinia pentru că nu cred în existența lor fizică, la fel cum nu pot prin meditație să îmi vizualizez vieți anterioare, umane sau animale.  Poate că e existat o convergență a ideilor în himericul «mare secol» VI a. Chr., pe când trăiau în același timp Pythagora, Buddha și Lao Tze, fiecare în lumea lui, dar de-atunci s-a evoluat pe căi diferite. Și fiecare să stea pe calea lui. Totuși, când vreau să mă calmez și să mă detașez de agitația cotidiană, am voie să mi-l imaginez pe Buddha stând sub smochin.