Turda mă’sii (3)

Reportaj de la Occupy Turda.

La Bucureşti şi în alte oraşe mari din ţară protestul spontan împotriva lui Băsescu şi a guvernului Boc începuse de câteva zile. Am ieşit acum vreo două zile, curios să văd dacă în centrul Turzii se adună protestatari. Era o mână de oameni cu steaguri şi pancarte care strigau obişnuitul „Jos Băsescu!”. Ieri seară, în periplul meu de navetist, am văzut în Turda cca. 50 de oameni adunaţi şi în Câmpia Turzii, cca. 20. Scandau lozinci în frig, în faţa primăriilor.

Azi, când am văzut că nu risc să fiu asemenea protestatarului solitar din Baia de Arieş, am ieşit. Mi-am pus o bască în cap, aşa după moda lansată de Rogozanu şi alţi gânditori cu bască recenţi. Am ieşit în centru convins că protestul spontan funcţionează după principiul bulgărelui de zăpadă, că insistenţa protestatarilor îi va convinge, în final, pe „cetăţeni” să iasă din case.

Demostraţia a ţinut de la 5 la 8 după-masa şi nu mi-a părut foarte convingătoare. Au fost circa 100 de oameni (majoritatea tineri şi foarte tineri) cu steaguri, tobe, o portavoce, pancarte (pe una scria „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi”) care s-au plimbat din faţa primăriei până la statuia lui Avram Iancu, pe zona pietonală, însoţiţi discret de vreo 10 jandarmi plictisiţi. Nu au fost violenţe, în afară de cele de limbaj. Lipseau, ca peste tot în ţară, reprezentanţii opoziţiei, PSD şi PNL, lucru care m-a cam mirat. Turda este domeniu portocaliu, la al doilea mandat al primarului PDL, Tudor Ştefănie, un mustăcios care se îmbracă cu un etern sacou roz, stă cu spatele drept de parcă a înghiţit un umeraş şi aruncă priviri piezişe în toate părţile să se convingă că lumea a remarcat prezenţa lui importantă. În ultima campanie electorală şi-a făcut afişe în care îşi strângea mâna cu Boc şi cu Tişe, ca să fie clar pentru toţi de unde-i vine susţinerea. Proiectele lui de refacere a obiectivelor turistice (Salina Turda) cu bani europeni au fost girate de ministresa blondă care i-a încântat pe turdeni cu prezenţa ei graţioasă (ca să amintesc marile evenimente ale tristului mandat PDL din Turda).

Am senzaţia că turdenii îl aprobă pe acest personaj rizibil, că îl susţin în ciuda comportamentului dictatorial à la Băsescu. Puţinii manifestanţi au strigat şi lozinci împotriva lui, în stilul turdean, presărate cu înjurături şi ameninţări: „Muie Ştefănie!”, „Ţi-ai tras vile şi palate, poporul le ia pe toate!”, „Ştefănie fii cuminte, că de nu ţi-o iei la dinte!” (variantă pentru prima lozincă).

Nu mai cred în teoria bulgărelui de zăpadă. Cred că protestul spontan se va stinge în oraşele mici din ţară în două trei zile şi nu din cauza frigului. Cei care au ieşit azi au fost, în marea lor majoritate, cei împinşi de disperare şi de mizerie şi o mână de tineri teribilişti cărora li s-a părut cool să strige în faţa primăriei. Lipseau salariaţii (nemulţumiţi, dar comozi), intelectualii (aşa puţini cum sunt), „protipendada” implicată în politica locală. N-au vrut să se amestece cu cei din Barbu Lăutaru.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Une estetique congelée

Iarna la Québec când frigul nepământean te constrânge să te închizi între patru pereţi, o soluţie salvatoare pentru ocuparea timpului pare o vizită la muzeu. Sunt muzee în Québec, muzee admirabil organizate care i-ar face invidioşi pe cei din Roma sau Paris, cum ar fi Musée de la Civilisation. În ciuda faptului că istoria lor începe cu 1600 şi că nu au mare lucru de expus. Felul cum concep spaţiul expoziţional, modalităţile creative de expunere creează senzaţia fie că muzeele lor sunt din viitor, fie că ale noastre sunt cămări de anticari medievali.

Primul muzeu pe care l-am vizitat într-o friguroasă zi de iarnă quebecoază a fost Musée National des Beaux-Arts du Québec. Fără să fie o zi sau perioadă din an specială expoziţia de bază era gratuită pentru toată lumea, la intrare îţi ofereau cărucior special pentru copil, exista un spaţiu de shopping şi petrecere a timpului (boutique cu suveniruri, replici etc., restaurant). Expoziţia era extinsă în două clădiri spaţioase care comunicau printre ele printr-un pasaj subteran. La noi probabil ar fi făcut muzeul într-o singură clădire şi cealaltă ar fi folosit-o pentru scopuri mai nobile (sediu de ceva partid etc.).

Expoziţia de pictură propriu-zisă nu m-a impresionat. M-am gândit atunci că poate datorită faptului că am văzut deja mai multe muzee importante europene şi compar. Nu cred că asta era problema. Nu mă pricep la pictură dar cred că este mai multă artă într-un fond plastic din Cluj decât în Muzeul din Québec. Valoarea unui tablou nu depinde direct de privitor: între acesta şi tablou se interpune critica de artă şi important este locul pe care critica şi tradiţia îl rezervă unui tablou. Turismul cultural de azi face ca mulţimile să fie atrase doar de tablourile exponenţiale, cele 10 tablouri importantissime care populează ghidul sumar de prezentare a expoziţiei. Apoi depinde cum este prezentat un tablou, scos în evidenţă. În Luvru toţi turiştii căutau să pozeze tabloul Giocondei, pus într-o sală în poziţie centrală. Pe peretele din dreapta era un tablou cu un câine. Dacă mâine pun câinele în poziţie centrală în locul Giocondei şi vreo doi-trei critici de artă scriu că e un tablou nemaivăzut ce printr-o eroare a scăpat neobservat, apoi apare pe coperta ghidului expoziţiei, turistul de rând o să o uite pe Gioconda şi o să înceapă goana pentru pozatul câinelui. Cu toate că e un pic exagerat exemplul cu Gioconda şi câinele, mecanismul e ăsta.

Nu am înţeles aproape nimic din expoziţia de pictură din Musée National des Beaux-Arts. Şi cu eforturi îmi aduc aminte doar de piesa de rezistenţă a expoziţiei, o pictură pe trei panouri uriaşe ce ocupau o sală întreagă: Jean-Paul Riopelle, L’Hommage à Rosa Luxemburg din 1992. Îmi mai aduc aminte că mai era o sculptură cu un fotoliu ponosit agăţat pe un perete. Majoritatea artiştilor au pictat pe la Paris şi tablourile făcute acolo le-au donat apoi muzeului de pe gheţarul natal. Concluzia pe care am tras-o a fost că acolo se congelează până şi organul estetic, că nu e posibilă arta la – 40 de grade. Adică e posibilă numai o artă anume, cea care are rădăcini în peisajul local, anume l’art inuit. Secţiunea asta a expoziţiei mi-a plăcut realmente: sculpturi de animale şi oameni în piatră şi os după canonul artei inuite, adică figuri gonflate, cu rotunjimi generoase care reproduc formele animalelor marine bogate în osânză, foci şi morse, semisferele igloo-rilor, costumele de cosmonauţi ale inuiţilor. Iniţial credeam că secţiunea cu artă inuită e una istorică, cu artefacte inuite (artistice) din epocile anterioare. În fond era o expoziţie de sculptură modernă, cu lucrări recente, în stil inuit.

Revenind la fotoliul ponosit agăţat pe un perete: îmi place pop art, cu tablouri din ambalaje de cola, cu chipuri repetate ale divei Marilyn Monroe sau linii drepte colorate. Dar sărăcia artistică a canadienilor nu se explică aşa cum am crezut prin îngheţarea organului estetic. Explicaţia am aflat-o mai târziu citind un soi de jurnal al sculptorului român Nicăpetre (Petre Bălănică), emigrat şi el în Canada (Nicăpetre, Brăiliţa Downtown via U. A. P. sau autobiografia unor pietre cioplite de Nicăpetre, Brăila, Ed. Istros, 1994). Fugit din România comunistă, sculptorul a fost dulgher şi zugrav şi notează (pp. 268-269): „Am răbdat de foame în această ţară unde câinii sunt protejaţi de lege, unde pisicilor li se înnoadă babeţica la gât în timp ce servesc dinerul controlat de doctorul specialist, unde gunoierul şi poştaşul sunt consideraţi indivizi demni ai societăţii, protejaţi de lege, de sindicat. Artistul? Individ în afara ei. Incomod societăţii de consum. Am umblat cu portofoliul pe la uşile a zeci de dealeri şi zeci de galerişti primind laude pentru talentul şi impresionantul număr de lucrări realizate, dar: Nu am nume în Canada, stilul meu este european, lucrările ne comerciale. În America talentul şi succesul în artă înseamnă să vinzi. (...)”. Şi mai departe (pp. 272-273) explică cum „.... se dau fireşte bani şi pentru cercetări în domeniul artelor vizuale. Atunci din cei 15, 30, 40 de mii de dollari cât înseamnă să ai un grant, cam cât îi trebuie unui individ să trăiască modest un an, artistul cercetător merge la Canadian Tire (o reţea de magazine unde se vând scule, lucruri tehnice, materiale de construcţii) cu $ 100 cumpără un sul de plasă de sârmă pentru împrejmuit ograda de păsări, aşează aşa cum i-a fost vândut sulul direct pe podeaua AGO-ului (Art Galllery of Ontario) îşi scrie cu litere mari alăturea numele şi titlul lucrării: Chicken wire one şi opera-i gata. De ce chicken wire one? Pentru că în devastatorul proces de cercetare în domeniul artelor vizuale, autorul a conceput şi descoperit şi varianta Chicken wire two ce constă dintr-un al doilea vălătuc de plasă de sârmă, identic cu primul, dar care suferă profunde transformări de formă şi cu precădere de conţinut. Supărat pe lume şi pentru a-şi exprima atitudinea împotriva claustrării sufletului uman datorită tehnicii ce ne-a invadat, artistul furios trânteşte cu năduf la podea de vreo două ori vălătucul de sârmă, vălătucul se boţeşte vizibil, îl abandonează aşa pe podeaua aceleiaşi galerii de artă, extenuat de efortul creator se retrage în restaurantul de vis-à-vis pentru ceva întăritor şi revine la locul crimei cu eticheta ce conţine misterul celei de-a doua creaţii: Chicken wire two.” Cam asta despre arta din Québec, despre tablourile comune şi fotoliul agăţat din muzeul de arte frumoase.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (II)

Decembrie

În afară de tunelurile din rafie au mai apărut pe trotuar, înfipte, nişte vergele din plastic subţiri înalte de cca. 2 m. Ştiam că sunt rău prevestitoare şi că sunt în legătură cu zăpada care va veni, dar nu putem să ghicesc ce sunt. Am întrebat şi am aflat că erau nişte marcaje indicatoare pentru micile buldozere care urmau să se plimbe pe trotuare pentru a curăţa zăpada.

Primul şoc a fost într-o zi de la sfârşit de noiembrie sau început de decembrie. Părea o zi ca oricare alta, doar că foarte senină, cu un cer curat, sticlos. Am învăţat mai apoi că, în asemenea zile foarte senine, e mai bine să stai în casă. Şocul a fost că în staţia de autobuz mi-a fost atât de frig la mână că am reuşit să fumez doar o jumătate de ţigară. M-am coborât la staţia din campus şi am vrut să traversez parcul pe jos, aşa cum făceam toamna, ca să văd studenţi cum pierd vremea în parcul tipic pentru universitatea nord-americană (aşa mă simţeam şi eu ca Brandon, Brenda, Dylan, Kelly la UCLA). Dar nu am reuşit să parcurg decât jumătate din distanţă şi am simţit că mi se taie respiraţia de frig, drept care am cotit-o spre Pavilionul de Sport. Am intrat şi am început să analizez ce s-a întâmplat şi am decis că m-am grăbit prea tare şi de-aia mi s-a tăiat respiraţia. Dar nu am mai avut curajul să ies afară şi am făcut drumul până la pavilionul unde aveam biroul prin tuneluri. Şi din momentul ăsta până am plecat în România am circulat aproape numai prin tuneluri, ca şobolanii, pe sub tot campusul.

Şi lumina naturală am văzut-o tot mai rar. După-mesele stăteam mai mult în casă şi în weekend-uri preferam să ne facem program „în familie” (citeşte „în casă”). Odată ce a venit Frigul cu F mare posibilităţile de distracţie în aer liber s-au restrâns drastic. Era atât de frig ca fumatul afară (dat fiind că în Canada nu se fumează niciunde în interior) a devenit o aventură. Chiar m-am lăsat de fumat vreo două săptămâni, până când temperatura a revenit la o valoare rezonabilă de - 15°C.

Ianuarie

În decembrie şi ianuarie s-a dezlănţuit infernul de zăpadă, vânturile dinspre Groenlanda şi frigurile de - 40°C. La – 40 nu mai contează cum eşti îmbrăcat şi încălţat, oricum rezişti doar 5-10 minute afară. Când este tempête de neige mai bine stai în casă şi te rogi să nu troznească coteţul de la vânt. I. zicea tot timpul că asta nu e o ţară pentru oameni, numai pentru reni şi urşi polari, şi că nu înţelege de ce dracu’ s-au aşezat aici. E oricum destul de greu de înţeles dar oricum sunt de admirat pentru devotamentul cu care se luptă în fiecare an cu natura. Băsescu a rămas celebru cu zicala lui de o profunzime neînţeleasă de vulg: iarna nu-i ca vara. Ei, în Canada, iarna nu-i deloc ca vara şi totuşi nu îi ia pe nepregătite. Dacă începea să ningă la ora 2 noaptea, atunci ieşeau utilajele de dezăpezire pe stradă însoţite de camioane în care se încărca zăpada. Întotdeauna m-am întrebat unde duceau toată zăpada aia. Probabil undeva la marginea oraşului la o „groapă de zăpadă”.

Am avut şi eu o lopată de zăpadă să curăţ balconul, scările şi să îmi fac o cărare până la containerul de gunoi. Când începea să ningă trebuia să dau de trei ori pe zi zăpada, să o organizez în movile şi să o taluzez, iar în februarie cărarea spre gunoi a devenit un tunel spre gunoi.

TURDA, QUEBEC PARIS SI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (I)

Încă de la primele contacte cu Québecul şi quebecoşii (nativi sau adoptivi) am fost avertizaţi asupra problemei frigului canadian. Se pot scrie romane despre frig în Canada, despre zăpadă, se poate glosa la infinit pe marginea problemei percepţiei frigului canadian de către emigranţi. Circulă bancuri printre emigranţi, mici povestioare haioase prin internet, depre curajul emigrantului frânt de frig şi de oceanul de zăpadă. Orice s-a scris şi se va scrie este insuficient şi neconvingător.

Septembrie - octombrie

Cei cu care am vorbit în lunile septembrie şi octombrie despre iarna care urma aveau propria lor versiune (apocaliptică). Unii povesteau despre pe frigul nepământean care crapă pielea de pe faţa negrilor (cei mai expuşi şi mai neadaptaţi, dat fiind că vin de pe continentul aflat la polul meteorologic opus), alţii despre vântul năprasnic al acelor tempêtes de neige care mişcă pereţii caselor, alţii despre zăpada nemăsurată care acoperă totul, diluvial-apocaliptic. După toate aceste discuţii, eu şi I. ne uitam complice unul la altul şi ne spuneam „oamenii aştia au o problemă”. Era limpede că sunt şocaţi şi marcaţi de efectele iernilor trecute şi că exagerează, credeam noi. Dar cum era „vara indiană” nu ne băteam prea tare capul.

Noiembrie

În noiembrie au început pregătirile quebecoşilor pentru iarnă. Discret, dar suficient cât să remarci şi să te îngrijorezi. În primul rând casele trebuiau pregătite. Casele sunt foarte frumoase, drăguţe, ca nişte case de păpuşi. Sunt din lemn, dar nu din bârne cum m-am aşteptat ci din scânduri. Adică au stâlpi pe colţuri, grinzi pe laturi dar pereţii sunt din scânduri. Aşa se fac la noi coteţele. Dar aceste coteţe canadiene din lemn sunt apoi dublate cu rigips în interior, cu ceva folie din plastic (un izolir numit energy shield) în exterior, acoperit cu plastic ce imită scândura vopsită, cu similipiatră sau cu cărămidă aparentă. Toate deschiderile sunt bine astupate cu termopan. În interior încălzirea se face cu instalaţii cu curent electric (încălzirea propriu-zisă, apa caldă, aragazul, totul este pe curent, nu am văzut gaz metan). Totul e aşa de bine izolat că termostatul nu a trebuit mişcat toată iarna, indiferent dacă afară erau - 5° sau - 45°, iar dacă făceai un ceai creştea temperatura în cameră cu 2-3°. Pregătirea caselor de iarnă însemna schimbarea energy shield-ului, a învelişului exterior şi astuparea tuturor găurilor pe unde ar fi putut pătrunde frigul. Renovarea asta nu se făcea chiar anual, dar avea o anumită periodicitate.

Au început să apară apoi garajele şi tunelurile din rafie. În faţa caselor se construiau nişte garaje din rafie pe schelet metalic şi tot aşa nişte tuneluri care duc de la uşă până pe trotuar. Credeam că tunelurile astea le pun ca să nu trebuiască să măture zăpada din faţa casei, trotuarele şi şoseaua sunt curăţate de primărie. În fond garajele sunt făcute pentru ca maşinile să nu le fie îngropate în zăpadă în fiecare dimineaţă de către maşinile care curăţă şoseaua şi trotuarele, iar tunelurile pentru a nu le acoperi uşile şi pentru a nu li se bloca ieşirea din casă. Adică, dimineaţa oamenii vroiau să poată pleca la serviciu. Mi se pare normal.

Era, oricum, distractiv cum se pregăteau de iarnă şi afară erau 20° cu plus (probabil era „vara indiană” despre care vorbeau toţi şi despre care nu pot să precizez în care din cele trei luni de toamnă a fost).