JURNAL BELGIAN

 

25 noiembrie

Scrisoare  acasă

Să încep cu începutul, adică de când ne-am despărțit la Matei Corvin. Drumul meu a fost cu peripeții. Măgarul ăla de șofer care semăna cu Marius Tucă m-a lăsat la ora 3.30 dimineața în centrul Budapestei. Nu numai pe mine, pe toți pasagerii. În disperare de cauză, noaptea în Budapesta, fără să știu ungurește și fără un forint în buzunar, am luat un taxi până la aeroport, care m-a costat 20 de dolari. Ajuns acolo am aflat că numai în filme aeroporturile sunt deschise toată noaptea. Aici am înghețat două ore în fața aeroportului  până când s-a deschis la 6 dimineața. Zborul cu avionul a fost ok, cu excepția unor turbulențe când avionul se zguduia din toate țâțânile și stewardezele și-au lipit câte un zâmbet forțat pe față. Mi-a trecut prin minte că ar fi stupid să mor în accident de avion la prima mea călătorie cu avionul. Am ajuns la Bruxelles unde m-am întâlnit cu profesorul N., care e cam la fel de punctual ca profesorul B.: trebuie să mai adaugi 30-40 de minute la ora pe care ți-o spune. M-am cazat în oraș la o gazdă pe care a găsit-o profesorul N., la madame Nelisse, unde chiria e de 8000 de franci belgieni (prescurtez aici BEF, că o să-ți mai scriu despre prețuri). Mă rog, camera unde stau e cool, occidentală (deja urăsc cuvântul și lumea asta, România e cea mai frumoasă și ospitalieră țară din lume). Am un pat, un birou, o veioză cu braț mobil, cu halogen, un dulap. Nu e frig, e plăcut. Este un calorifer cu potențiometru pe care îl reglez eu cât să fie de cald.

Profesorul N. e un tip extraordinar, m-am simțit la un moment dat ca adoptat: mi-a dat brânză, ceașcă, zahăr, șervețele, cuțit, geantă, plicuri de cappuccino, bani împrumut. Mi-a dat și un walkman să ascult muzică și casete, Schubert, Haendel etc. Noroc că mi-a dat și un chansonetist francez și Nat King Cole, să am și muzică ușoară. M-a dus sâmbătă la o conferință despre mănăstirile din Moldova unde publicul era diaspora românească din Bruxelles. Duminică m-a dus la o recepție la ambasadă, unde m-am simțit cam stingher.

Marea deosebire între Bruxelles și Cluj este că aici nu este noroi pe stradă și nu sunt stropit până în cap. N-am căzut în cur când am văzut Occidentul, cea mai bună dintre lumile posibile. Mâncarea nu-i ieftină și toată lumea cumpără la hei-rup din supermarketuri și piețe.  Cantina aia din campus nu mi se pare ieftină deloc și cred că nici studenților, pentru că am văzut că mulți preferă să mănânce un sandwich. Și, totuși, belgienii par să aibă bani, dar sunt atenți cu ei.

Singurul lucru care mă bine dispune este, să nu râzi, biblioteca. Este o bibliotecă imensă, pe opt nivele, totul în regim de raft liber. Sunt aici toate cărțile și revistele din lume, inclusiv românești. Am găsit să citesc despre Sucellus încă un an de aici înainte. Ieri am cunoscut-o pe M. M. și am vorbit despre ce studiez eu. Profesorul N. tot insista zi aia cu șchiopu’, anume despre pasajul din Apuleius. Pe M. M., oricum nu tare o interesa. Am vorbit românește și am băut țuică din Maramureș. Oricum, am ajuns cu discuția la folclor, la teza ta și mi-a făcut cadou două volume pentru tine, unul despre plante și calendar și altul despre zâne și sfinți.

N., imaginează-ți că la bibliotecă nu vorbesc nimic, cu nimeni, câte o zi întreagă. Și nu cunosc regulile de aici. De obicei sectorul periodice de la bibliotecă e deschis până pe la 8. Azi la 6 n-am observat  că am rămas singur și cineva a stins lumina cu mine acolo.

26 noiembrie

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva alegat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

DIN TRECUTUL SOCIALIST

Acasă 

Cu ce altceva poți să începi când vrei să-ți povestești viața decât cu primele amintiri? Nu e ușor să stabilești care e prima amintire. Poate senzația pe care o dă lumea înconjurătoare, spațiul în care ai deschis ochii și ai început să faci primii pași. Am copilărit în spațiul mioritic blagian, pe niște văi de râuri și pâraie, cu interfluvii și terase de luncă destul de comune. Mult teren era arabil, fiind copil pe vremea Colectivului, a Cooperativei Agricole de Producție, care făcea agricultură intensivă. Era un spațiu rural destul de bine organizat, fără pericole iminente pentru copiii care voiau să-și petreacă timpul liber hălăduind pe dealuri. Nu te întâlneai cu animale sălbatice, cel mult cu iepuri, intr-o lume fără câini sălbăticiți sau de stână. Nu era o zonă pastorală, ci un sat de câmpie colectivizat unde creșterea animalelor se reducea la ciurda Colectivului și cea a oamenilor, dusă și adusă seara de la păscut, de către ciurdari țigani din cartierul de lângă râu. Casa de lemn și chirpici în care am crescut până la 10 ani era la marginea vestică a satului, pe o stradă așezată de-a lungul unei văi mici ce traversa niște dealuri domoale pline de izvoare. Nu era o vegetație luxuriantă,  ci câteva sălcii pitice, trestie și papură, răgălii de pipirig și foarte multă iarbă și flori de câmp. Un spațiu oarecum arid, cu puține produse comestibile: baraboi, măcriș sălbatic, sălățică,  măceșe, porumbele, mure, bureți de rouă, bășina calului. Sau cel puțin doar despre astea știu că se puteau consuma și le-am consumat copil fiind. În vale nu erau pești, fiind apă puțină și departe de râu. Poate erau pe cursul inferior, înainte de vărsare, dar pe dealurile de la vest de sat nu am văzut niciodată. Doar raci și broaște. Am prins raci cu coșarca de nuiele și cu sapa, dar de obicei erau prea mici ca să îi poți mânca. A fost unul din primele procedee de pescuit pe care le-am învățat. Broaște prindeam tot timpul și ne distram idiot umflându-le cu un pai și punându-le să plutească. Era o formă de  cruzime infantilă și sper azi că își reveneau, că se dezumflau treptat și se puteau scufunda să își reia cursul existenței. Asta cred că e tipic în interacțiunea dintre copiii de la țară și lumea naturală: o cruzime juvenilă generată de curiozitate, care te împinge să umfli broaște, să rupi coada la șopârle, să zdrobești insecte, să tragi cu praștia după vrăbii. Nu îmi aduc aminte să mă fi încercat vreodată vreun sentiment de vinovăție. 

Pe partea opusă era râul cu smârcurile lui interminabile de sălcii și arini, cu vâltorile și repezișurile lui. Pe malul apei erau multe bălți rezultate din inundarea unor gropi de balastiere. Și albia râului era neuniformă și imprevizibilă din același motiv al exploatării industriale a pietrișului. Scăldatul în râu fără supravegherea adulților îmi era interzis în prima copilărie din cauza acestor abominabile gropi de excavator și a vâltorilor. Deși apa era în anii '80 extrem de poluată de la deversările instalațiilor industriale din amonte, am învățat totuși să înot cam pe când am învățat scris-cititul. Pe malul râului în bălțile cu sălcii și papură am învățat să pescuiesc cu undița la plută, o distracție pentru orice vârstă.

Fiind un sat într-o vale din Podișul Transilvaniei era mărginit din două părți de dealuri. Soarele răsare de după Coastă, care e de fapt o terasă înaltă, o cuestă formată de cursul râului în epoci geologice. Acest deal înalt care trasează orizontul este împădurit parțial și azi. Atunci exista o pădure veche de foioase cu fagi și stejari seculari și o pădure nouă de brad și pin plantată în vremea comunismului. Se mai lucrau câteva terase de vie, probabil rămase din viile grofilor de dinainte de război, azi abandonate, în paragină. Pădurea de pe coastă era un spațiu privilegiat al excursiilor puține cu școala, sau al expedițiilor noastre de copii, de 1 mai sau 23 august sau cu orice altă ocazie. Era destul de departe pentru mersul pe jos și pe-atunci nu existau câte două mașini la o casă de oameni. De fapt aproape că nu existau autoturisme Dacia în sat. Drumul țării, adică DN1, era traversat rar și singurele vehicule cu cai putere erau tractoarele și alte mașini agricole. Căruța sau bicicleta erau mijloacele de transport favorite în raza de 10-15 kilometri a acestui univers restrâns închis între dealuri.

Spre vest, de-a lungul văii racilor puteai să traversezi câțiva kilometri de spațiu mioritic, tot un deal și-o vale, până să ajungi la un deal mai înalt, cu numele straniu de Dealul Totului (probabil nu are legătură cu totul, cu întregul, ci cu un nume personal derivat din numele maghiar al slovacilor). În realitate n-am ajuns niciodată pe jos până acolo, doar până la aeroportul militar, dar dealul îl vedeai în zare și părea un fel de jalon, o limită a lumii cunoscute din poveștile bunicilor.

Limita imaginară a lumii mele este definită de cele două dealuri: coasta abruptă și  masivă de dincolo de râu și peisajul cu dealuri domoale interminabile din partea opusă. În multe dintre visele mele pornesc undeva și străbat dealuri și văi și mi se pare, în logica visului, evident, că trebuie să ajung la dealul masiv din față care pentru mine e limita orizontului. Și dincolo de el trebuie să fie ceva interesant, secretul ascuns, scopul călătoriei, capătul curcubeului. Știu că geografia îți modelează imaginarul și încerc să înțeleg cum visează cei de la munte sau cei din stepa întinsă infinit unde orizontul se pierde dincolo de puterea văzului. Pentru mine, când visez cu ochii închiși, cel puțin, orizontul misterului e dincolo de dealul înalt, împădurit pe care nu reușesc să îl ating sau să îl depășesc în vis. Deși în realitate am ajuns de mai multe ori dincolo de linia pe care culmea Coastei o desenează la orizont și știu că sus e doar e un platou cu pășuni și parcele arate și niște sate banale din ceea ce numim Câmpia Transilvaniei sau în maghiară Mezőség.  

Așa arată spațiul în care am deschis ochii, am învățat să umblu, să vorbesc și să înțeleg mediul înconjurător.  Un spațiu centrat de o căsuță veche din alte vremuri istorice, cu o grădină verde care pe-atunci îmi părea imensă, un spațiu având ca axe două fire de apă și delimitat de dealuri care închideau orizontul. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (6)

 Plagiat și autoplagiat

De la plagiatul lui Ponta la cel al lui Bode s-a desfășurat o scurtă istorie contemporană a României sub semnul plagiatului. Discutăm de plagiat ca despre un flagel, ca despre o constantă încălcare a unor drepturi de autor prost definite și reglementate în legislația românească actuală. Toată discuția trebuie să plece de la dreptul de proprietate, în acest caz de proprietate intelectuală. Am vizitat anul acesta continentul american și pentru că am fost în Michigan  am avut un contact direct și nemijlocit cu definiția proprietății garantată de al doilea amendament. Oricum, dincolo de proprietate am înțeles de ce societatea nord-americană e complet diferită de cea din România. Pentru că e ierarhizată valoric și principalul instrument inventat de om pentru a măsura această valoare este banul. Bunurile mobile și imobile, munca, proprietatea intelectuală, arta, practic totul este cuantificabil, și fiecărui bun sau  serviciu îi este atribuită o valoare pecuniară. Acolo când furi, furi de la cineva, de la o persoană sau de la o entitate colectivă, numită stat. Când furi există consecințe, indiferent daca furi un sac de grâu sau un text. Pentru că, așa cum zice Kenny Rogers, nu poți scăpa de Long arm of the law.  

Mă plimbam prin Times Square și prin cartierul financiar din New York și mă întrebam, ca un ardelean simplu, urmaș al ardelenilor cinematrografici din Poplaca, cum au fost americanii în stare să construiască zgârâie-norii aceia imenși și noi, românii, ne chinuim de trei ani să turnăm câteva fundații izolate pentru niște piloni care trebuie să susțină o învelitoare simplă peste o ruină. E foarte simplu: acolo se face un contract, cu multe clauze de penalizare, în care un constructor să angajează să facă un zgârâie-nor în doi ani, cu un buget anume. Nu cred că au un sistem SEAP de unde să afli când se pune caietul de sarcini și să licitezi primul, dar cred că dacă nu poți respecta termenul și bugetul, se găsește un alt constructor dispus să facă zgârârie-norul. Poate că n-am înțeles mult din civilizația nord-americană, dar cred că ei au găsit instrumente de măsură și control care nouă de lipsesc.

Revenind la proprietate am înțeles că valoarea acesteia e perfect cuntificabilă, în bani indiferent dacă e imobilă, mobilă sau intelectuală și este greu de furat fără consecințe. La noi proprietatea intelectuală e complet devalorizată. Oamenii de știință publică cărți pe care le plătesc din banii personali sau publici. Aproape nimeni nu trăiește din drepturi de autor. Multe edituri, mai ales cele științifice, funționează ca niște tipografii și îți cer bani pentru editare și tipărire, fără să își pună problema că editează cărți scrise de cineva care are drept de autor.

Azi am dicutat într-o ședință cu niște colegi căzuți din topul Shanghai despre plagiat și autoplagiat. Și discuția a fost despre procentul pe care diferitele facultăți îl stabilesc pentru raportul de similitudine Turnitin (soft de detectare a plagiatului) care dă erori când e vorba de așa-zisul autoplagiat. Adică doctoranzii publică niște articole preliminare de cercetare aplicată (în științele experimentale) din  care apoi îți construiesc teza. Și de aici discuțiile despre cât la sută poate fi similar, despre lucrările realizate în colaborare preluate apoi în mai multe teze etc. Totul se discuta de parcă singura instanță era Turnitin iar coordonatorul de licență, de dizertație sau de teză de doctorat nu contează, e unul care semnează ca primarul. Păi ce rol mai are profesorul în sistemul Turnitin? Nu trebuie el să urmărească toți pașii cercetării? Și nu trebuie să știe ce e copiat și ce e original în teza unui student, masterant, doctorant? Nu se presupune că stăpânește domeniul în care conduce/coordonează varii teze? Sau e mai competent un soft care verifică similitudinile textelor publicate pe internet?

Problema plagiatului în România este generată de două principii elementare încălcate de o legislație contra naturii moștenită din socialismul colectivist de dinainte de '89: dreptul de proprietate (în acest caz intelectuală) și caracterul public al actului intelectual.  Atâta timp cât proprietatea intelectuală își păstrează doar un caracter simbolic și valoarea ei nu este măsurabilă pecuniar este ușor de însușit / furat de alții. În România producția intelectuală este discretă, lăsată la decizia unui coordonator de doctorat și a unei comisii de trei membri după care este ascunsă în biblioteci și în cazuri speciale, secretizată. De aceea trebuie să vină Emilia Șercan să sape după plagiate. În Germania primești titlul de doctor abia după ce îți publici lucrarea de doctorat. În USA toate tezele se pun în format pdf în online și pot fi consultate de oricine. Și plagiate pe propriul risc, pentru că sunt drepturi de proprietate intelectuală publice. Noi ne chinuim, în siajul unei legislații post socialiste, să limităm transparența (și implicit dreptul de propietate intelectuală) și furtul dintr-un avut pe care îl percepem drept public, nu privat.

JOURNAL DE GUERRE

 Gri

M-am născut în anul Războiului de Iom Kippur. Câțiva ani mai devreme a fost Războiul de șase zile în urma căruia Israelul a cucerit Fâșia Gaza. Îmi aduc vag aminte de acordurile de la Olso din 1993 încheiate între Yasser Arafat, Itzhak Rabin și Shimon Peres. Niște nume de demult care îmi evocă cumva o pace efemeră în Orientul apropiat.

Războiul din Palestina dacă îl măsor cu durata vieții mele pare continuu. Au alternat războaie deschise, conflicte mocnite și păci efemere, de la Războiul de Iom Kippur până la cel de zilele astea, pe care deocamdată îl numim războiul din 2023, dar sunt sigur că istoria îl va reține sub un nume interesant.

Cei care văd istoria în durată lungă pot vorbi de o cruciadă post-modernă. Implantul european în Orientul apropiat poate fi citit în termeni de cruciadă. Îmi aduc aminte din jurnalul lui Pierre Vidal-Naquet, evreu francez, când povestește cum a făcut o călătorie în Israel. Un prieten l-a întrebat dacă și-a regăsit originile acolo. El a răspuns: «oui, à Saint Jean d’Acre». E ușor să citim prezența israeliană în Orient ca pe un conflict între civilizația europeană și cea musulmană, în cheia războaielor europenilor (creștini) contra arabilor (musulmani). Dar, până la urmă, cruciații de azi, reprezentanții civilizației europene, sunt evreii sioniști, persecutații Evului Mediu european creștin  și exterminații modernității europene a secolului XX.

Când a izbucnit războiul din Ucraina mi-a fost ușor să înțeleg lucrurile, era alb și negru. Putin era un dictator abuziv, armatele lui încălcau suveranitatea unui stat, soldații lui beți ucideau civili. Nu era greu să te poziționezi din perspectiva relațiilor internaționale și a  meta-narațiunii despre drepturile omului. După atacul Hamas și răspunsul statului Israel ne scăldăm în tonuri de gri. Teroriștii Hamas au atacat statul Israel și au ucis civili. Fâșia Gaza pe care Israelul se pregătește să o invadeze are un statut reglementat  prin acordurile de la Oslo semnate de Itzhak Rabin și Shimon Peres, care au primit un premiu Nobel pentru pace pentru aceste semnături. Hamas a ucis civili israelieni și se ascunde după civili palestinieni și atunci aceștia pot fi uciși de un stat Israel care retaliază. Civilii din Fâșia Gaza pot fi terorizați, lăsați fără curent electric și apă, ca civilii din Ucraina după ce Putin s-a enervat pentru că ucrainieni au dinamitat un pod care lega Crimeea de Rusia. Aici vedem un stat autoritar militarist, o autonomie garantată internațional încălcată, un dezastru umanitar cu milioane de civili lipsiți de cele necesare vieții, un război total împotriva unor arabi percepuți ca animale/sub-oameni (teroriști, militari sau civili). Și nu mai văd albul sau negrul, doar un gri atotcuprinzător care seamănă cu un spectru al unui nou război mondial.