GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.    

ARHEOLOGIE (2)

Recunosc că mă preocupă, poate mai mult decât ar trebui, funcționarea meseriei mele, pentru care am optat în tinerețe din pasiune, nu din alt motiv, anume cercetarea arheologică. Pentru că de trei ani am fost membru în diferite comisii de specialitate consultative (naționale și zonale) am văzut cum funcționează sistemul din interior. Și am văzut multe lucruri nespuse și nevăzute din ceea ce numim, în lipsa altui termen arheologia contractuală. Nu zic că nu sunt legale, pentru că nu am văzut documente, contracte și nici nu mă interesează. Să zicem că nu sunt în acord cu deontologia profesională, că sunt imorale și înconjurate de o țesătură densă de minciuni și complicități. De două ori am ieșit în spațiul public scriind niște articole / eseuri de fond, generale, în care încercam să arăt slăbiciunile sistemului în care lucrăm. Nu am atacat nici o persoană, pentru că nu am nimic cu nimeni (pe unii dintre actorii principali ai arheologiei contractuale nu îi cunosc și nici nu îmi doresc să îi cunosc, de fapt). Invariabil, o doamnă vocală, F. V. se simte datoare să îmi răspundă și apelează la atacuri la persoană, cum că nu aș fi decât unul care a cărat geanta profesorului lui și și-a asigurat un loc călduț la stat, unul căruia dacă nu-i convine în comisii, are dileme morale, să-și dea demisia. Nu consider că trebuie să îi răspund, când eu nu m-am adresat niciodată în articolele scrise acestei doamne. Ea mă interpelează însă, întotdeauna direct, precizând că mă înșel, că sunt în eroare, că nu știu despre ce este vorba. Fiecare cu dreptatea lui, să fie sănătoasă.
Acesta nu este un răspuns pentru ea, ci pentru colegii care poate au citit în grabă, i-a enervat o propoziție, le-a crescut tensiunea de la vreo afirmație pe care am făcut-o, li s-a înnegrit privirea și nu au mai înțeles textele în ansamblu. Eu nu sunt împotriva arheologiei private, din contră, chiar cred că că se impune azi o liberalizare a profesiei în paralel cu întărirea controlului de specialitate asupra practicii arheologice (cum am mai scris aici, http://vissvrix.blogspot.com/2018/04/arheologie.html). Adică nu o liberalizare anarhică în care sute de arheologi privați să sape gropi pe bani în toată țara, să scoată materialele din pământ și să le arunce în depozitele muzeelor spre veșnică uitare. Aceasta nu este nici o salvare de patrimoniu, ci o distrugere în formă continuată.  Sunt de acord cu autorizarea directă a firmelor de arheologie și asta am spus din prima săptămână când am intrat în Comisia Națională de Arheologie în 2016. Nu sunt de acord cu autorizarea mascată, mincinoasă a lucrărilor firmelor de arheologie. Știm toți cei care am trecut prin comisie că atunci când autorizăm pe un expert aflat la sute de kilometri distanță de lucrare, în realitate lucrarea o face un prieten care are o firmă, dar nu are calitatea de expert și afilierea instituțională. În aceste condiții cineva, un prieten binevoitor, probabil cointeresat, ia autorizația pe numele lui. Aș putea să pretind că sunt moral, că nu pot dormi noaptea pentru că am semnat pentru unul, când de fapt știu că am dat posibilitatea altuia să sape. Nu asta e problema mea principală, ci ca la un joc de poker: nu îmi place când cineva nu joacă cu cărțile corecte, când trișează și își ia câștigul prin furt. Toți trebuie să jucăm la fel: să intrăm în registrul arheologilor, să facem cercetare arheologică de teren, după care să publicăm rezultatele. Arheologia nu se termină cu raportul de descărcare care se aruncă într-o arhivă și nu-l mai vede nimeni niciodată. Descoperirile trebuie interpretate și publicate, iar aceste rezultate publicate sunt cuantificabile pentru a conferi cuiva calitatea de arheolog specialist și expert. Într-un raport făcut de o instituție împreună cu firma doamnei F. V. am citit, negru pe alb, că au descoperit «cioburi preistorice, probabil neolitice». De aici nu mai este decât un pas până la a scrie că «am găsit niște chestii cărămizii, probabil cioburi». Arheologia este despre a ști ce descoperi, a încadra cronologic și cultural un sit, a-l  așeza în context istoric și a genera niște concluzii istorice. În rapoartele de descărcare ajunse la comisie, pagini întregi sunt despre flora și fauna zonei și astfel am aflat că în județul Gorj trăiește «șoarecelul de câmp», iar în județul Cluj «șoarecele subpământean» (ultima tot dintr-un raport al firmei doamnei F. V.). Arheologia trebuie să rămână o disciplină științifică, nu să fie făcută de zarzavagioaice și bișnițari. Sau dacă vor să o facă, atunci să publice, să intre în registrul arheologilor, să devină experți și să ceară autorizații pe numele lor. Nu să umble cu ași de treflă în mânecă. 

Turda mă'sii (19)

«O profesoară de limba română din Turda...». Așa încep știrile naționale de câteva zile și, astfel, întreaga țară a aflat că în România există un oraș post-industrial numit Turda unde timpul parcă a stat în loc și oamenii reacționează ca în Evul Mediu la problemele de azi. Textul acesta nu este despre A., care a intrat abrupt în atenția presei naționale, ci despre turdeanul average, cel care a făcut plângerea și a hotărât sancțiunea. Pentru că este, de fapt, una și aceeași persoană, locuitorul majoritar din Turda mă’sii. Patronii și profesorii din Turda, inclusiv cei din luminatul Colegiu Național Mihai Viteazu, sunt făcuți din același aluat. Origine sănătoasă de prin Boian, Bolduț și alte aglomerări rurale din vecinătatea Turzii, în general prima generație de la coada vacii, intrați în meserie imediat înainte de Revoluție, urcați tiptil pe scara socială în Tranziție și treziți brusc în protipendada turdeană în ultimul deceniu. Cu freze de coafor turdean de 50 de lei, cu haine 80% nylon de la April și de prin piață, cu prieteni și rude în primărie sau pe la regiile autonome, naționaliști stil PUNR / Vatra Românească, închinați la Avram Iancu, xenofobi și homofobi, așa se prezintă în fața noastră azi locuitorii obișnuiți din orașul de pe Arieș. Cel care a făcut reclamația și cel care a decis sancțiunea. Cei care sunt altfel, y compris A., sunt din alt film, ca să păstrez tema cinematografică cu Verlaine și Rimbaud. She never really fit in în învățământul turdean de elită, ca să nu zic de fițe. Este prea inteligentă, prea rafinată și prea pasionată de meseria ei ca să se coboare la nivelul profesorului turdean de coloratură locală. A început o luptă curajoasă cu hidra pe care o numim «sistemul de învățământ românesc» unde absurdul este la el acasă. Nu doar în Turda mă’sii, ci peste tot și la toate nivelele. Stay strong A. and never give up. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

             · Trăiesc într-o țară a contrastelor. Adică într-un loc unde un om de știință este ridicat, după niște criterii recunoscute de stat, la cea mai înaltă recunoaștere, fiind primit în Academia română la zenitul carierei, și unde, același om, nu se califică, după alte criterii, recunoscute de același stat,  să depună un banal proiect de cercetare. Dacă cineva, de pildă domnul ministru Curaj, reușește să mă convingă că așa ceva este normal, îmi dau demisia din învățământul univesitar și îi pup din mers pe toți birocrații imbecili care au făcut posibil acest lucru.

            · Când am fost în Canada m-am întrebat cât o să mai dureze până când o să-i persecute și la noi pe fumători. Ei, acum am răspunsul: a durat circa 7 ani, ca în Biblie. Acum fumătorii sunt scoși în afara gardurilor, dincolo de poartă, nu de ușă,  la nu-știu-câți pași de intrare, într-o lege copiată după Canada sau Norvegia și aplicată prost de niște oameni cu suflet de lacheu.

PATRIMONIU

Despre dezastre arheologice în SUA și patrimoniul românesc

Cartea scrisă de Darby C. Stapp și Julia G. Longenecker (Avoiding Archaeological Disasters. A Risk Management Approach, Left Coast Press Inc., Walnut Creek, 2009) se deschide, din prefață, cu o istorie banală în care un excavatorist, săpând, scoate cupa plină cu lemn, piatră, fragmente ceramice și oase. Acolo în SUA, pentru că există legi și se și aplică, proiectul se oprește iar antreprenorii, arheologii, birocrații și părțile civice interesate țin ședință după ședință pentru a hotărî ce să facă în continuare. Costs escalate, schedules evaporate, and people become frustrated, angry, and confused (p. 9). 

Se întâmplă și în România, în fiecare zi. Aproape sigur, chiar în acest moment undeva, într-un sat sau oraș de la noi, un constructor distruge un context arheologic.  De cele mai multe ori evenimentul trece neobservat, instituțiile statului (direcțiile și poliția de patrimoniu) fiind subdimensionate și toată energia civică fiind concentrată pentru salvarea Roșiei Montane. În plus, primul om în stat, fostul președinte Traian Băsescu, devine frustrat, nervos și confuz și vrea să modifice și bruma de legislație de protecție a patrimoniului astfel încât autostrăzile să nu se mai împiedice de «două cioburi» sau de o «mierlă cu penele nu știu cum»[1].

În cartea autorilor americani, în capitolul 2, The Anatomy of Archaeological Disasters, sunt prezentate două exemple, două studii de caz: The Blaine Wastewater Treatment Facility Expansion Project (în Blaine, Washington, la nord de Seattle) și The Port Angeles Graving Dock Project (în Port Angeles, Washington). În ambele cazuri construcții industriale au afectat (distrus parțial) patrimoniul arheologic (istoric) respectiv situri arheologice ale indienilor americani.

O să rezum unul dintre ele pentru a putea inventaria etapele și procedurile unei săpături arheologice preventive din US of A.

În cazul Blaine a existat un raport inițial de diagnoză arheologică făcut de o cunoscută firmă de «cultural resource» din zona Pacificului de Nord-Vest, raport care a descris situl și cimitirul și a detaliat munca de cercetare arheologică preliminară construcției. Se cunoștea de câteva decenii că în zonă este un cimitir al indienilor americani (tribul Lummi), câteva zeci de morminte fiind descoperite anterior de arheologii unei universități locale. Arheologul a încercat să coreleze planurile cercetărilor vechi cu cel al proiectatei instalații industriale, fără succes. În plus, membrii comunității tribale locale au confirmat faptul că cimitirul a fost folosit și în vremuri mai recente.

În faza următoare arheologul care a câștigat lucrările a semnat un contract (a memorandum of agreement) cu finanțatorul lucrărilor - RDA (Rural Development Agency) și executantul proiectului (autoritatea locală – City of Blaine), cu SHPO (pronunțat «ship-o», the Washington State Historic Preservation Officer), dar și cu Lummi Nation (reprezentanții comunității locale). Înainte de demararea proiectului agenția federală care a oferit banii pentru proiect a solicitat o documentație care să certifice faptul că locul ales respectă condiții prevăzute în legislația existentă, de exemplu, NEPA (National Environmental Policy Act) și NHPA (National Historic Preservation Act). Secțiunea 106 din NHPA prevedea obligativitatea unei evaluări arheologice.

Firma de arheologie locală (cu o bună reputație și vastă experiență) care a făcut evaluarea inițială a pierdut licitația, în detrimentul unei firme de construcții internațională (cu o mică divizie arheologică), care a făcut o ofertă mai apropiată de cât era dispusă primăria din Blaine să cheltuiască (aproximativ 50 000 USD, din care 40000 USD erau destinați lucrărilor arheologice propriu-zise).

În agreement-ul arheologilor cu părțile interesate s-au prevăzut metode non-distructive de diagnoză (scanare cu ground-penetrating radar) și 20 de sondaje stratigrafice manuale cu dimensiunile de 1 x 1 m (vezi plan).

În faza anterioară construcției s-au executat, cu mijloace mecanice, două secțiuni lungi, pentru a vedea unde se află complexele și, în funcție de asta, să se amplaseze cele 20 de sondaje. În prima zi s-au identificat oase umane, drept care, arheologii, urmând procedurile din contract, au contactat reprezentanții tribali și le-au transferat acestora.  În următoarele 10 zile arheologii nu au mai raportat tribului descoperirea de oase umane.  După această perioadă o comisie de specialiști (arheologi) și doi reprezentanți ai Lummi Nation au vizitat situl. Nu s-au văzut oase umane, doar numeroase artefacte, fără identificarea complexelor arheologice (structuri de locuit). Pe baza acestor observații arheologul a recomandat primăriei începerea construcției (planificarea activităților nu a mai permis pregătirea raportului arheologic), cu supraveghere arheologică (o echipă de două persoane, supervizată de arheologul șef). Ar fi trebuit să fie și doi reprezentanți ai tribului, dar participarea acestora a fost suspendată din rațiuni financiare. Din prima zi au fost descoperite oase, pe care cei care supravegheau, nu le-au identificat ca fiind umane (din cauza lipsei de experiență). În a patra zi au fost descoperite mai multe oase, dintre care unele au fost, însă, identificate ca umane. Din motive niciodată explicate nu s-au respectat înțelegerile și contractul semnat și nimeni nu a contactat tribul sau autoritățile. Pentru că au continuat să descopere morminte, lucrul a încetat și arheologii au prelevat oasele umane, artefactele și au documentat situația din teren. În a șasea zi autoritatea locală și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu creșterea costurilor, datorate încetării lucrărilor de construcții. Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni de excavații au fost identificate, prelevate și puse în cutii circa 30 de morminte. Cu excepția unui mesaj telefonic (voice mail) la sediul tribal, nu s-au raportat descoperirile către tribul Lummi.

În a 16-a zi un reprezentant tribal a vizitat situl, a aflat despre descoperirea mormintelor și a anunțat Washington SHPO și, în câteva zile, lucrările au fost oprite. SHPO a decis că mutarea a două duzini de morminte a fost o încălcare a contractului, acesta a fost denunțat și procesul a început.

S-a aflat că o mare cantitate de pământ a fost excavată din zona cimitirului, transportată în altă parte pentru amenajări și împrăștiată pe o mare suprafață (cu tot cu oasele umane). Munca de recuperare a oaselor a continuat și zece ani mai târziu.

După mai mulți ani de procese s-a ajuns la o înțelegere prin care comunitatea Lummi a primit din partea firmei de construcții și a autorității locale din Blaine despăgubiri de 5 000 000 USD. Proiectul nu a mai fost început pe acel teren și o altă locația a fost găsită pentru construirea stației de epurare. Membrii tribului au fost afectați de faptul că strămoșii lor au fost dezgropați și oasele lor împrăștiate across the landscape. Nici un raport arheologic n-a fost vreodată produs, așa că, conchid autorii, din orice perspectivă am privi lucrurile, acest proiect a fost un dezastru arheologic.

Cartea continuă cu alte exemple, cu o strategie a planificării lucrărilor, cu tehnici de management al riscului, cu anexe despre legislația și structurile instituționale din diverse țări din lume (sunt amintite 23 de țări europene, dar nu și România).

În România nu se va întâmpla niciodată ceva care să respecte acest scenariu al succesiunii evenimentelor și raportul acțiuni – consecințe, din mai multe motive. În primul rând lipsesc «indienii», adică lipsesc actorii interesați în păstrarea patrimoniului. Pentru comunitățile locale din țara noastră vestigiile arheologice sunt din categoria «două cioburi», ele nu aparțin nimănui, nu sunt revendicate de comunitate, sunt prostii inutile care încurcă lucrările agricole sau de construcție. Iar arheologii, pentru simplul fapt că par interesați de asemenea prostii, sunt niște ciudați care umblă după potcoave de cai morți și oale sparte. Mai sunt, desigur, și excepții. Proiectul construirii unei parcări subterane în Cluj-Napoca, pe străzile Universității și Mihail Kogălniceanu, deci în a doua incintă medievală a Clujului, a mobilizat, în toamna 2012, energiile comunității maghiare care a protestat timid în presă și în proximitatea sondajului arheologic. Proiectul a fost abandonat de Primăria Cluj-Napoca, probabil din alte considerente, dar exemplul e suficient pentru a demonstra că uneori ruinele pot fi revendicate. Vestigiile romane ale Clujului sunt clamate de românii verzi, cele medievale de maghiari.

Apoi, vestigiile nu sunt protejate de statul român. În fiecare județ există câte o direcție județeană pentru cultură și patrimoniu unde ar trebui să lucreze și un arheolog specialist pe post de consilier. Nu cunosc organigramele direcțiilor județene din țară dar știu sigur că nu toate au un angajat specializat pe problemele patrimoniului arheologic (de obicei sunt arhitecți, specialiști în patrimoniul construit, și el extrem de important și aflat sub asediu din cauza modernizării edilitare). În comisiile zonale ale monumentelor, organisme consultative ale direcțiilor, abia dacă mai există câte un arheolog pentru patru județe, rătăcit printre arhitecți și ingineri constructori. Poliția de patrimoniu are un angajat pe județ. Și-atunci, mă întreb, cum poate o asemenea structură subdimensionată și subfinanțată, să gestioneze riscurile distrugerii patrimoniului arheologic?

Celălalt punct slab al cazului Blaine, diagnoza arheologică insuficientă și nerespectarea procedurilor de protecție a patrimoniului, este regulă în România de azi. Foarte puține lucrări care implică excavații și, deci, distrugerea vestigiilor din sol și subsol ajung să urmeze calea procedurilor legale. De obicei, birourile de urbanism din primării, acordă autorizații de construcție fără să țină cont de faptul că perimetrele se află în zone cu vestigii reperate (sau, mai mult chiar, în zonele de protecție arheologică). Este adevărat și că planurile de urbanism general și zonal ale localităților nu sunt aduse la zi și zonele de protecție nu sunt delimitate corect sau deloc. Deficitară este, în România, și inventarierea și cartarea zonelor cu vestigii arheologice reperate.

Nu cred că lucrări de construcție au fost oprite pentru «două cioburi» sau că cineva a plătit despăgubiri în România pentru distrugerea unui sit arheologic. Societatea civilă ignoră în bună măsură riscul distrugerii patrimoniului și asediul continuu la care sunt supuse moștenirile cultural-istorice (fie că e vorba de patrimoniu arheologic, construit sau imaterial). Pentru politicieni și administrația centrală problemele legate de prezervarea și/sau salvarea patrimoniului arheologic sunt piedici suplimentare în calea proiectelor economice și a planurilor mărețe de dezvoltare a infrastructurii. Legislația, și așa permisivă, este greu de aplicat și respectat de către toți actorii implicați. Despre corectitudinea licitațiilor și a acordării contractelor de execuție a lucrărilor (și de descărcare de sarcină arheologică) nu are rost să mai amintim (e suficient să deplângem condiția noastră balcanică și să dăm vina pe moștenirea bizantină și influența otomană).

Credeam că va fi reconfortant, ca român, să citesc această carte și să văd că nu suntem singurii care ne distrugem cu zâmbetul pe buze patrimoniul arheologic și istoric. Dar efectul scontat a fost invers, cazurile americane nu au făcut decât să sublinieze, să evidențieze, disfuncțiile societății noastre, să ne arate cât de departe suntem de soluții. La noi principala problemă este disprețul față de bunul public și bagatelizarea și nerespectarea legilor (National Environmental Policy Act = «mierlă cu penele nu știu cum»; National Historic Preservation Act = «două cioburi»).

---

[1]http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-de-cate-ori-dai-de-doua-cioburi-se-opresc-lucrarile-la-autostrada-862332.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (10)

Țara se mișcă!

Nu știu dacă țara se mișcă, dar știu sigur că corupția ucide (scuze pentru cacofonie, dar e aproape inevitabilă).  Când am fost bolnav sau am ajuns în spitale, am evitat să dau șpagă. Nu vreau să zic că mi-a cerut cineva. Nici un doctor, dintre cei cu care m-am întâlnit întâmplător, nu m-a lăsat să cred că așteaptă să îi dau ceva. E drept că am umblat mai ales pe la cabinete și clinici particulare și, doar ocazional, am profitat de analize sau consultații decontate de CAS.  Oricum nu am card de sănătate, deși am fost de cinci ori la poștă după el (degeaba).  Repet, nimeni nu mi-a cerut șpagă în sistemul medical, dar anul trecut am cam avut senzația că în România poți să mori pe drum între spitalul de stat și clinica particulară. Dar, repet, era o senzație.

Zilele trecute mi-a expirat permisul de conducere. Și am mers la poliția rutieră să mi-l preschimb. Am plătit 68 de lei la CEC pentru plasticul emis și pentru munca de 5 minute a funcționarei de la ghișeu. Nici o problemă. Dar trebuia să îmi refac analizele medicale. Și pentru că sunt comod și nu am timp, am vrut să rezolv într-o singură zi. Ce să vezi? Chiar în fața secției de poliție, pe strada Albac, era un  cabinet medical care îți făcea toate analizele necesare foarte rapid, pentru numai 100 de lei. Mi-am pus de cîteva ori mâna pe nas, am pus un picior în fața celuilalt, am ascultat niște șoapte, am citit  câteva cifre și litere de pe carnetul dicromaticilor și de pe perete, mi s-a luat tensiunea peste pulover, totul în cinci minute. Și am plătit 100 de lei la cabinetul din fața poliției rutiere. Am presupus că era un vad bun. Și nu mi-am pus problema cum de l-au obținut. Poate prin corupție, dar nu m-a interesat. Eu am vrut să-mi rezolv problema, adică să-mi depun actele pentru preschimbarea permisului în timp util. Știu că n-am dat șpagă, pentru că am primit bon, dar, totuși, mă întreb dacă nu am consimțit la perpetuarea unui sistem corupt. Cine nu sare, nu vrea schimbare! Total de acord.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (9)

Corupția și elevii inegali

Nimeni nu pretinde ca sistemul de învățământ din România să fie perfect. Știu că e departe de perfecțiune, dar, în naivitatea mea, îmi imaginam că e tolerabil, că un copil poate învăța ceea ce îi trebuie mai târziu în viață, anume scris-cititul și aritmetica elementară și într-o școală primară din România. Dintre multele probleme care subminează calitatea actului didactic în România de azi o să mă opresc asupra câtorva care mi-au dat bătăi de cap ca părinte implicat.

În primul rând este modul în care se constituie clasele în școlile din centrul Clujului. Se știe că elevii pătrund în școală automat, distribuiți de un program de computer, în funcție de adresele de domiciliu, la școlile unde sunt arondați. După ce accesul în școală este asigurat urmează alegerea clasei, respectiv a învățătoarei. Părinții se interesează, întreabă în stânga și în dreapta diverse cunoștințe care au copii mai mari în școală, care cunosc mersul și învățătoarele. După ce învățătoarele cu pedigree au fost evaluate se alege una și se activează un întreg lanț al slăbiciunilor caragialesc. Din cunoștință în cunoștință se avansează treptat până spre epicentru, adică spre învățătoare. Apoi se contactează direct învățătoarea care, de obicei, este drăguță și te trece pe o listă din agenda proprie, neuitând să adauge că asta nu înseamnă mare lucru, că directorul are propria lui listă și directorul decide în ultimă instanță. Nu ajunge ca învățătoarea să își dea acceptul ca progenitura ta să fie în viitoarea ei clasă. Am constatat asta pe propria piele. Acolo unde este o școală de renume, ca de exemplu una din cele din buricul târgului, clasele se constituie printr-o combinație otrăvitoare de trafic de influență, mită și cadouri pentru conducere și chiar și pentru învățătoare. Că învățătoarele iau cadouri și chiar bani în plic pare greu de crezut pentru că românii au încă o imagine a învățătoarei de tipul Dăscăliței lui Goga, o ființă serafică, dedicată copiilor, purtată doar de misiunea ei de apostolat și străină de orice interese materiale. Din păcate definitivarea listei scurte din agenda învățătoarelor titulare se face doar după această a doua fază, a contactului care implică cadouri sau foloase bănești. Cine poate, adică cei bine poziționați în ierarhia socială de azi, pot să apeleze, datorită influenței lor, la o pilă din zona politică care de obicei intervine dinspre inspectorat sau direcțiune (unde în funcții decidente sunt numiți oameni pe criterii politice, de la partid).

Situația care se naște din această agitație bizantino-caragialescă premergătoare constituirii claselor determină apariția unor grupuri de elevi inegali. Pentru că un computer îi distribuie pe toți cei care au domiciliu sau flotant pe străzile arondate școlii, de obicei, la școlile de prestigiu ajung mai mulți elevi decât clasele pentru care sunt învățătoare titulare. Legea proastă îi obligă pe directori să înscrie absolut toți copiii arondați și astfel apar clase noi cu învățătoare tinere, suplinitoare. Cine nu a activat nici unul dintre mecanismele corupției și influenței, din neputință sau din principiu, va ajunge într-una din aceste clase. De multe ori se nimerește ca învățătoarea tânără suplinitoare la o școală de centru să se apropie de profilul învățătoarei din imaginarul colectiv, descris cum ziceam mai sus de Goga. Dar din noul politica își vâră coada. Copiii din aceste clase devin masă de manevră pentru director. Primesc sălile cele mai proaste, fără dotări și materiale didactice. Având un efectiv mai redus de copii clasele sunt comasate după un an sau doi. Învățătoarele sunt schimbate, nerespectându-se principiul continuității la clasă, din mai multe motive. Principalul este aducerea la catedră a unor pile, din nou, prin portițele pre-transferului și transferului. Adică cadre didactice titularizate te miri pe unde, la țară, în sate uitate de lume, vin prin transfer direct la o școală din centrul Clujului.

Deci, orwellian zicând, sunt mai multe specii de copii, unii mai egali decât alții: cei din clasele constituite prin filiera influenței și corupției și cei rămași în afara acestui nucleu dur al performanței educaționale. Aceștia sunt paria școlii și sunt la discreția abuzurilor unui director numit politic, adus de la o școală de cartier și făcut manager la o școală de prestigiu din centrul Clujului, o școală unde nu a predat nici o oră. Este inadmisibil ca un copil să ajungă într-o astfel de situație numai pentru că părinții nu vor să se poarte ca în România, să intervină sau să dea mită.

NOTE ZILNICE

Poșta română e o instituție complet complet disfuncțională, pe măsura statului în care există. Azi m-am dus a treia oară după cardul de sănătate cu cip și tot nu l-am obținut.

Inițial m-a sunat un vecin de la fosta mea adresă cum că factorul poștal mă caută acolo să îmi lase cardul de sănătate. Nu mi-a lăsat nici un aviz, ci vorbă să îl caut poștă. Peste câteva zile am ajuns la oficiul respectiv unde funcționara mi-a zis că probabil cardul e încă la poștaș, să revin peste o săptămână. Am revenit și nici vorbă de card. Aceeași funcționară m-a asigurat că obiectul s-a întors la Casa de Asigurări de Sănătate.

Peste alte două săptămâni am primit un aviz cu data pe ștampilă 3 noiembrie că trebuie să mă prezint urgent la poștă să îmi ridic cardul de sănătate. Pe aviz scria până în 10 noiembrie, dar cineva a tăiat cu pixul și a scris 5 în loc de 10. Avizul era aruncat la intrarea în scară (afară) printre niște pliante de reclamă de la un supermarket. L-am găsit azi, în 7 noiembrie, și am mers din nou, a treia oară, la poștă. După ce am stat o jumătate de oră la coadă din cauza unora care își plăteau facturile la utilități stilata funcționară clujeană mi-a zis că, nu vedeți că era până în 5. Văd, zic, că era scris 10 și cineva a scris cu pixul peste. A dat din umeri și mi-a zis că o să-mi găsesc cardul la medicul de familie.

Am fost de trei ori la două oficii poștale și e posibil să merg în viitor la Casa de Asigurări sau la medicul de familie. Mă întreb dacă voi ajunge vreodată în posesia cardului. Și chiar dacă ajung, o să fie valabil vreo doi-trei ani după care o să inventeze altceva de la minister. Să mai cheltuiască niște bani, să mai dea de lucru la o șleahtă de funcționari care tocesc scaunele pe-acolo, să le distribuie încă o dată prin poșta română. De ce nu funcționează oare nimic bine la noi? De ce când trebuie să trimit o scrisoare importantă prefer serviciile de curierat gen TNT, Cargus, DHL? Poate pentru că la poștă lucrează niște tanti super-acrite care s-au angajat când aveau 20 de ani pe vremea lui Ceaușescu și au îmbătrânit în serviciu și poștași slab motivați și prost plătiți care aruncă corespondența în fața ușilor la scările cu interfon. Și pentru că nimeni nu îi verifică cum muncesc. Eu aș desființa pur și simplu poșta română. Și nu aș mai înlocui-o cu nimic. Mai bine să ne emită cardurile la București și să mergem toți să ni le ridicăm de-acolo. Și pe jos să fi mers, ca Badea Cârțan, și tot aveam cardul azi. Așa, prin poșta română, nu îl am după o lună.

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Etre malade en Canada

Asta a fost o experientă în Quebec. Am pornit ca orice turist cu asigurări de călătorie (pentru mine, I. şi B.). Odată ajuns la destinaţie am vrut să reglementez chestiunile medicale. Nici nu am prea avut de ales, pentru că o condiţie sine qua non pentru înscrierea la universitate era luarea în evidenţă la oficiul Assurance Maladie din Quebec. Drept urmare, de la Universite Laval, de la oficiul pentru străini, mi-au printat de pe google maps o hartă şi au trasat cu markerul drumul de la Universite Laval la oficiul Assurance Maladie. Părea destul de aproape, dar am mers vreo oră pe jos. Ce era prost e că nu au trotuare: aşa că în multe locuri fie am călcat spaţiul verde, fie am mărşăluit pe carosabil. Am ajuns în sfârşit, mi-am luat bileţelul de ordine, m-am aşezat la coadă şi am ajuns la ghişeu unde m-a întâmpinat un tânăr ce nu părea prea încântat de franceza mea aproximativă. M-am uitat pe ecusonul lui şi am văzut că avea nume englezesc, era un minoritar, şi aşa că am rezolvat problemele în limba lui maternă. De fapt, am încercat să le rezolvăm pentru că nu am reuşit să ajungem la un consens. Eu când am luat viza canadiană mi-am facut nişte calcule româneşti care nu băteau cu aritmetica lor canadiană. Ca să fii asigurat de statul canadian trebuie să rămâi în Canada 6 luni plus o zi. Nu ştiu cum s-a facut că nouă ne lipsea o zi. L-am rugat pe noul meu prieten funcţionar de la Assurance Maladie Quebec vorbitor de engleză să îl întrebe la şeful lui dacă nu putem fi asiguraţi şi fără ziua respectivă. Pentru că birocratia canadiană e amabilă, nu agresivă ca la noi (adică te fut cu zâmbetul pe buze), funcţionarul-prieten l-a întrebat pe şeful lui , care a decis că nu. O zi e decisivă, matematica e sfântă aşa că nu am fost asiguraţi. Îmi aduc aminte de cartea lui Stefan Heym, Relatare despre regele David: când Etan trebuia să scrie despre anul când David a fost refugiat la filistini şi răul pe care l-a pricinuit poporului lui Israel, comisia pentru redactarea unicei relatări adevărate istoriceşte despre regele David, a decis să şteargă anul acela din cronică, pentru că dacă au trecut 2000 de ani de când Noe a rămas cu arca pe vârful muntelui Ararat, ce mai contează un an în istorie... Iată că în Canada o zi contează, probabil o oră, un minut şi o secundă contează.

Până la urmă la universitate m-am înscris cu asigurarea de călătorie turistică Astra asigurări din România: perfect inutilă faptic, perfect valabilă scriptic.

Cu condiţia să nu te îmbolnăveşti. Ceea ce din fericire nu s-a întâmplat. B. s-a răcit de vreo două ori şi am mers la supermarket şi la farmacia din cartier şi am cumpărat ce ne-au dat acolo fără reţetă de la un medic. Adică tylenol foarte diluat, supozitoare naturiste cu eucalipt pentru tuse şi desfundat nasul, salinex (apă cu sare pentru muci). În realitate eram blindaţi cu antibiotice şi panadoale cumpărate en gros din România fără reţetă, dar nu am fost nevoiţi să le folosim. Răcelile canadiene de - 40 de grade celsius le-am combătut cu medicamente naturiste şi pilule placebo canadiene.

Într-o zi din ianuarie B. a luat un virus de la grădiniţă pe care l-am luat apoi şi eu. Era winter vomiting virus care trece în 24 de ore fără să faci nimic. Până să realizez că sunt bolnav m-am vindecat. N-am apucat să iau medicamentele româneşti păstrate cu sfinţenie la saltea. Să zicem că bolile canadiene sau adaptat la sistem sau că sistemul, cu plase de medicamente pentru o viroză simplă, le creează...