NOTE ZILNICE

    Ar trebui să am gânduri de vacanță, ușoare, pozitive și zen. Din păcate, din rămășițele zilelor de vară nu pot reține prea multe lucruri bune. Știrile interne sunt alarmante și desenează un viitor apropiat nesigur, lipsit de predictibilitate. Deficite, proiecte abandonate pentru că nu mai pot fi finanțate, restructurări și reduceri de personal, incapacitate de plată a salariilor în sistemul bugetar din România, asta e tot ce aud la televizor, radio, sau citesc pe fluxurile de știri de pe rețelele sociale. În vacanță ești relaxat și neatent la știri, dar cu toată atenția distrasă se instalează un sentiment difuz că ceva rău o să se întâmple și o să ne schimbe viața, așa cum o știam. Reorganizarea aparatului bugetar m-a afectat deja, dar încă nu realizez cum, pentru că pachete noi de măsuri sunt așteptate în viitorul apropiat. Departamentul în care lucrez din 1997 nu va mai exista din toamnă de aceea mă încearcă un puternic sentiment de inutilitate. Am lucrat aici mulți ani și am încercat tot timpul să fac lucrurile bine, cumsecade, am muncit mult și acum mi se pare că totul a fost fără sens. Sunt demoralizat când văd că aproape nimic nu mai contează, că poți din pix să desființezi o structură de educație și cercetare care există de pe vremea lui Pârvan și a Universității Daciei Superioare. Poate că era desuetă fiind atât de veche, dar în toate universitățile din lumea asta arheologia e un domeniu distinct. E drept că la noi s-a micșorat în ultimii ani până a devenit irelevantă și insignifiantă. Și orice e insignifiant are toate șansele să dispară de tot. Mă simt reprezentatul unei specii pe cale de dispariție, ca tigrul siberian sau rinocerul de Sumatra. Meseria mea a devenit irelevantă pentru societatea românească de azi, chiar mai devreme decât anticipam. 

    Alte știri alarmante vin din plan extern, din geopolitica mondială. Primirea lui Putin de către Trump, cu covor roșu și aplauze, după ce de câțiva ani auzim doar că e un criminal de război cu mandat de arestare emis de tribunalul penal internațional, mă deconcertează puțin. Știu principiul din relațiile internaționale după care par in parem non habet imperium, dar parcă mă așteptam la mai multă decență. Și din nou se instalează acel sentiment difuz că ceva rău stă să se întâmple în viitorul apropiat. 

    Știu că în vacanță e bine să citești lucruri plăcute, romane și literatură de ficțiune. Te mai uiți pe Netflix, doar la comedii romantice, să nu-ți afecteze karma. Cum nu mă pot abține, mi-am aruncat ochii pe unele numere de reviste de specialitate și am fost dezamăgit de nivelul producției istoriografice din România. Am citit un articol cu mari pretenții, care anunța rezolvări decisive. Niciun izvor nou, o lipsă totală de metodă, niciun plan, o schemă, o demonstrație. O bălmăjeală polemică care umple inutil spațiu tipografic. Pare că nu mai avem repere, nici exigențe, dar ne pretindem oameni de știință. Poate că așa se explică și de ce suntem atât de ușor de comasat cu literatura, de exemplu.

NOTE DE LECTURĂ

Am citit recent Aśvaghoșa Buddhacarita, o viață canonică a lui Buddha scrisă cândva la începutul erei noastre. Știam dinainte episoadele care urmau să fie descrise, dar izvorul rămâne izvor, încărcat de detalii inutile, profund hagiografic, îmbibat de prozelitism  și didactic în același timp.

I. 4. (mama viitorului Buddha) «înainte de a concepe, văzu în vis un maiestuos elefant alb care a penetrat-o și, cu toate acestea, nu a simțit nici o durere». Concepția divină, imaculată, în vis, deschide discursul hagiografic al lui Aśvaghoșa și ne arată în ce cheie trebuie citită evanghelia lui.

Urmează toate episoadele cunoscute, când fiul de rege, claustrat și învăluit în minciuni, întâlnește bătrânețea, boala și moartea, respinge plăcerile lumești, întâlnește un yoghin eremit etc. După care fuge în pădure și se așează sub smochin pentru a căuta calea. Mănâncă o sămânță de susan și un bob de orez pe zi, meditează și în final află că bătrânețea, boala și moartea există pentru simplul motiv că există nașterea (XIV.79). Singurul mod de a le evita este să scapi de naștere, respectiv de ciclul reîncarnărilor succesive. Predicarea tehnicilor de meditație care conduc la rememorarea vieților anterioare și în final la suprimarea nașterii, respectiv a existenței, și la eliberare, este, în viziunea lui Aśvaghoșa, completarea misiunii fiului de rege care a devenit (predestinat fiind) Buddha.

Nu cred că budismul și yoga sunt potrivite pentru lumea noastră modernă. Cred că «occidentalii» (și noi românii post-decembriști printre ei) nu înțeleg datele esențiale ale filosofiilor și religiilor orientale. Totul se rezumă la un import de ritualuri exotice (exerciții yoga), de concepte nedigerate (karma, chakra, nirvana etc.), la un mumbo-jumbo orientalizant. Cred că un european care se apropie de yoga o face cu ochii închiși și, în final, își face mai mult rău decât bine. Adică nu poate să vadă, așa cum Dalai Lama n-a putut să vadă nici o particulă elementară în laboratorul CERN de la Geneva. Pentru că nu credea că există și că nucleul atomic este doar o invenție a științei vestice. Chakrele mele nu se pot alinia pentru că nu cred în existența lor fizică, la fel cum nu pot prin meditație să îmi vizualizez vieți anterioare, umane sau animale.  Poate că e existat o convergență a ideilor în himericul «mare secol» VI a. Chr., pe când trăiau în același timp Pythagora, Buddha și Lao Tze, fiecare în lumea lui, dar de-atunci s-a evoluat pe căi diferite. Și fiecare să stea pe calea lui. Totuși, când vreau să mă calmez și să mă detașez de agitația cotidiană, am voie să mi-l imaginez pe Buddha stând sub smochin.

NOTE DE LECTURĂ

Nu mai suport să mai citesc nimic despre geografia antică și mai ales despre Ptolemeu. Cine este Ptolemeu, un fel de enciclopedist, un Leonardo da Vinci al secolului II? Și mai ales ce a scris el? Ce este Geografia pe care o disec de ani de zile și nu reusesc să o înțeleg deloc. De ce e atât de inegală și eterogenă pe de o parte și atât de completă și bogată în date pe de alta. Oricât fug de acceptarea ipotezei Bagrow – Polaschek, mi se pare că voi sfârși prin a o accepta. Mă tem că nu exista în antichitate o asemenea geografie, ci, din opera geografică, doar ceea ce cunoșteau Pappus, Théon din Alexandria, Anania din Shirak, arabii, anume cartea a 8-a, Kanonul, tabele matematice, iar geografia așa cum o știm nu este altceva decât o compilație bizantină din secolul XIII.

DINOZAURII, CLONELE ȘI BONJURIȘTII

ATACUL CLONELOR

Din ciclul „Dinozaurii, clonele și bonjuriștii” aș fi scris ceva intitulat «Atacul lichelelor», dar ar fi sunat prea à la Liiceanu. Și, pentru că sunt plictisit de lupi moraliști, am preferat să sune à la George Lucas, «Atacul clonelor». Și pentru că vreau să îmi pun cenușă în cap. Acum câțiva ani scriam că în învățământul universitar, dispariția profesorilor în vârstă o să fie urmată de un atac al celor școliți prin străinătățuri, al bonjuriștilor, care o să se grăbească să revină în România. Eram în eroare totală și poate doar eu și colegul A. B. eram singurii fraieri care credeam că o să se întâmple asta.

Nu vreau să îmi mai dau cu presupusul despre viitor. Mă temeam acum cinci ani că o să fiu concurat de bonjuriști, de tineri români care au făcut studiile în străinătate. În fapt, cei care vor să ocupe posturi și funcții aici sunt străini ratați în țara lor, tot felul de linge-blide care ne confundă cu maimuțele din Republica Bananieră România. Nu vin bonjuriștii români, vin leprele străinătății.

În învățământul universitar de la noi s-a creat un vid de autoritate comparabil cu cel din anii imediat după 1989. Parcă trăiesc într-o cetate asediată. Fiecare vrea să-mi fure codrul de pâine neagră, fiecare vrea să se împănoșeze cu titluri universitare. Foști colegi, foști studenți, toți vor să își scrie undeva, într-o margine de cv, Universitatea Babeș-Bolyai și cadru didactic asociat. Ca și cum asta i-ar valida, indiferent cât de aproximativi și diletanți sunt în științele în care cred că excelează. Toți vor cursuri, vor catedre de profesori, vor calitatea de asociat și să vorbească de dincolo de catedră. Singurul loc unde au predat este la școala gimnazială în practica pedagogică, dar se vor conducători de doctorat. Nu au condus o lucrare de seminar, de licență, de gradul I, de masterat, dar sunt în stare să conducă direct doctorate. Anomalia fundamentală este că această reverie este posibilă în Romania. Trebuie doar să te maimuțărești o oră într-o engleză stricată și să prezinți ceva ce ai visat că o să studiezi în viitor și ajungi, grație unei comisii (alese nu se știe cum și de către cine dintre ne-habilitați), doctor «habilitat» cu dreptul de a conduce doctorate. Eu mi-am propus să rezist la acest asediu al imposturii, să nu mă maimuțăresc și să nu mă amestec cu lichelele, dar mă tem că este o strategie necâștigătoare. Un savant anonim, un chimist de renume mondial, venit dintr-o fundătură de Occident unde se dădea de ceasul morții ca să fie băgat în seamă, a fost făcut direct ministru în republica portocalie. A luat o serie de măsuri complet inadecvate și lipsite de aderență la fond, a parașutat aici niște forme care vor face pe termen mediu și lung un rău incalculabil. A întredeschis o ușă pe care cei de după el au deschis-o larg, așa încât au izbit-o de perete, și prin care se strecoară toți ciocoii, ariviștii, lichelele. A deschis o ușă pe care nimeni nu o mai poate închide. Singura soluție e să ne strecurăm cât mai mulți.

NOTE DE LECTURĂ

Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

NOTE DE LECTURĂ

MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».

Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.

Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.

Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.

Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.

Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.

Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».

NOTE DE LECTURĂ

1. Am citit o carte despre daci și romani, scrisă acum câțiva ani de o doamnă arheolog care-și compensează ignoranța prin agresivitate și lecții moralizatoare pentru toți colegii. E reprezentativă pentru o întreagă generație prinsă într-un cerc vicios, o generație care s-a îndepărtat de surse și care nu a avut alt proiect decât acela de a demonstra aserțiunile maeștrilor. Niște istorici pentru care ceva era adevărat pentru că așa a zis Daicoviciu Bătrânu’ sau Hașu, iar ce scrie în izvorul antic e cu totul secundar și lipsit de importanță. Generația anterioară, post-pârvaniană, a analizat sursele, a stabilit prioritățile și misiunea și a trasat direcțiile. Dacii și geții sunt același popor, sunt strămoșii originali și iluștri ai românilor moderni, au creat un stat interesant, ceva între o uniune de triburi barbare și un regat elenistic. Religia lor era și ea specială, un monoteism zalmoxian de comparat cu iudaismul (sau chiar cu creștinismul) care îi făcea foarte îndărătnici și viteji (și drepți, vezi epitetele formulare de la Herodot - andreiotatoi kai dikaiotatoi). Dacii erau numeroși, atotprezenți și rezistenți, sunt tulpina perenă a acestui spațiu, romanii sunt doar altoiul nobil. Dacii au supraviețuit masiv cucerii romane și transformării in formam provinciae, trebuie doar găsiți. Trebuie convins tot mapamondul că ei există, că au lucrat ceramică cu mâna de câte ori au avut ocazia, că s-au incinerat așa cum au făcut și moșii și strămoșii lor. Trebuie, deci, căutați cu obstinație, deși, din perspectiva arheologului de azi, par la fel de volatili ca inorogul invizibil roz (i.e. Invisible Pink Unicorn) despre care unii cred că există, deși nu l-a văzut nimeni.

Istoricii români ai antichității sunt specialiști în cunoașterea precară a surselor și tratarea lor selectivă. Asta e o scădere care transcende generațiile. Știm că dacii și geții vorbesc aceeași limbă pentru că ne spune Strabo (un geograf a cărui operă compilativă s-a păstrat prin hazard și pe care nu o citează nimeni în vremea lui sau în veacurile de după). Și îl credem, dar nu și pe pe Iordanes care zice că goții se numeau în vechime geți.

2. Ce credeau romanii contemporani despre identitatea dintre geți și daci ne arată, de pildă, Augustus, în testamentul său politic.

Res Gestae Divi Augusti, 30.2:

Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspiciis uictus profliga/tusque es[t et] postea trans Danuuium ductus exercitus meus Dacorum /  gentes imperi[a p]opuli [R]omani perferre coegit.

Danuvius este Dunărea noastră pe care grecii o numeau Istros. Și în varianta greacă a inscripției numele propriu Danuvius este înlocuit cu termenul grec, Istros. Atunci, cei care au trecut dincolo de Istru sunt, în textul tradus, geți, sau nu?

30. 2. Oá ™pe…|tade D£kwn diab©sa poll¾ dÚnamij ™mo‹j a„s…oij o„w|no‹j katekÒph. Kaˆ Ûsteron metacqn tÕ ™mÕn str£|teuma pšran '/Istrou t¦ D£kwn œqnh prost£gmata || d»mou `Rwma…wn Øpomšnein ºn£gkasen.

Surpriză! Nu sunt geți, rămân daci. Danuvius / Istros este trecut de Daci (Dakoi) nu de geți (Getai). Poporul unic geto-dac, care depășește limitele regionalismelor tribale, este un concept imaginar prin care românii celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și-au definit strămoșii, prin imitațiune, după model franțuzesc. Geto-dacii sunt, în fond, celții noștri. 

 http://www.fonts101.com/search/greek

NOTE ZILNICE

Reprezentări științifice

Am văzut azi într-o librărie o carte pe care am frunzărit-o vreo câteva zeci de secunde și mi-am dat seama că nu trebuie, cu nici un preț, să o cumpăr. Era ceva de genul – întrebări puse de cei mici la care răspund cei mari. Și erau tot felul de întrebări fundamentale, de răspunsuri autorizate la enigme moderne. De pildă, la întrebarea de ce au dispărut dinozaurii? răspundea un paleontolog mai celebru decât dr. Scott, care sublinia că dinozaurii erau niște ființe gigantice dar că nu au avut nici o șansă în fața unui pietroi de iridiu de multe tone care s-a izbit de Pământ. Dinozaurii din America de Nord or fi murit ei din cauza meteoritului în cauză, dar cei din țara Hațegului de ce au murit? De plictiseală? Eu cred că meteoritul ucigaș e doar o reprezentare științifică, că nu s-a demonstrat, încă, că el este cauza dispariției dinozaurilor. Eu cred că reptilele uriașe au evoluat și s-au transformat în păsări, că pteranodonul a devenit găină. Și nu cred că cineva azi îmi poate demonstra contrariul.

Mai era și o întrebare dacă există sau nu extratereștrii, la care se răspundea într-o pagină și jumătate cu o platitudine de genul: universul e imens și se speră că nu suntem singuri. Mi-am adus aminte de grecii epocii elenistice care făceau navigație costieră și cunoșteau doar o lume imperfect imaginată ca o insulă în emisfera nordică (de cîteva ori mai mică decît în realitate). Apoi un Eratosthenes a calculat circumferința globului terestru, neverosimil de precis, iar un Crates din Mallos a imaginat un glob cu patru lumi de uscat opuse în emisfere diferite. De unde și întrebările normale: dacă antipodanii există sunt mai avansați sau mai înapoiați? dacă sunt mai avansați de ce nu navighează pănă la noi? când o să construim noi, grecii, corăbii care pot străbate oceanul? Reprezentarea științifică a lui Crates din Mallos nu a fost complet greșită: erau trei lumi, nu patru, dispuse un pic altfel decât și-a imaginat el. Și erau locuite de civilizații care n-au inventat roata și n-au stăpânit metalul dar au construit piramide și au clădit imperii și de marsupiale și aborigeni care au colonizat oceanul cu pirogi. Doar că au trecut vreo 2000 de ani până când urmașii acelor greci au construit galioanele fără de care Oceanul nu a putut fi traversat.

Erau multe întrebări și răspunsuri în genul acesta, dar nu am avut răbdare să parcurg culegerea de reprezentări științifice pe înțelesul copiilor. Probabil că li se explica că acum câteva milioane de ani a avut loc implozia particulei care a creat Big Bang-ul și a apărut universul (în expansiune) în care ne trăim zilele. Că în centrul Pământului, sub multiplele scoarțe terestre, există un nucleu de lavă (pe care nu l-a văzut nimeni și unde omul nu va ajunge niciodată să foreze). Și multe altele asemenea.

La ce servesc reprezentările științifice? Cred că doar la stabilirea unui limbaj comun. Vara trecută un băiat de 18-19 ani care nu făcuse școală (decât vreo patru clase în România, după care a fost crescut în Spania) îmi povestea cum bunica lui i-a zis că o să fie probleme pe Pământ, că s-ar fi rupt un fel de pânză de pe Soare. Să fi fost o reprezentare tradițională, din neolitic, a exploziei solare?

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.

Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).

Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.