La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)
vineri, 24 noiembrie 2023
DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)
miercuri, 15 noiembrie 2023
DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (25)
Un lapidariu medieval deschis câteva ore o dată la 30 de ani
Acum două săptămâni
am participat la vernisajul unei expoziții inedite: lapidariul medieval și
premodern al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. De ce zic inedită?
Pentru că în ciuda prezentării moderne, actuale, a restaurării recente a
monumentelor și a renovării spațiului expozițional, monumentele și structura
lor vin de undeva din trecut. Și am realizat încă o dată, că înțelegem
azi în spațiul comun transilvan și datorită tradiției științifice maghiare moderne,
pe care nu putem să o ignorăm. Monumentele expuse sunt elemente arhitectonice,
piese romanice, gotice și renascentiste încastrate odinioară în case din
Cluj. Case construite de oameni, pe care colegii mei medieviști și istorici de
artă, îi cunosc după nume și vorbesc despre ei ca despre niște cunoștințe
vechi. Oameni care au trăit în secolele XVI și XVII în Clujul în care trăiesc
și eu azi, doar că mai prin centru.
Plimbându-mă prin lapidar, la vernisaj, am înțeles, în
primul rând un lucru, un lucru simplu. Că trăim în lumi disjuncte: suntem pe de
o parte cei interesați de patrimoniu, pentru care un monument de piatră
înseamnă multe ore de studiu, de petrecut în bibliotecă, pentru înțelegea
locului și semnificației respectivului monument și de cealaltă politicienii,
tout court. Noi, academicii, cei cu doctorate neplagiate, cu nopți nedormite ca
să redactăm vreo două pagini cu sens, contributive, pe care să le publicăm
într-o revistă cu circulație limitată, prost plătiți în sistemul educațional și
de cercetare din România postdecembristă și politicienii, cu înțelegere
limitată, parțială, cu bani primiți ușor de la bugetul pe care ei îl
gestionează cu grație. Desigur că unii sunt mai subtili, mai finuți, ca o
doamnă ministru prezentă la eveniment. A vorbit cu ștaif, foarte atentă la
cuvinte în context, plutind pe deasupra lor și recitând platitudini din care
puteai înțelege orice dorești. Primitivismul discursului politic se pare că a
hibernat în clădirea primăriei clujene și s-a redeșteptat azi. Cred că mediul
influențează mai mult decât ne place să credem. Neatent la context, primarul în
funcție a citat din Iorga și din președintele academiei, ca și cum era la
sărbătoarea tricolorului, a punerii de coroane la monumentelor eroilor sau, din
păcate, la deschiderea anului școlar la o școală de la țară. Cei care au
organizat expoziția au vorbit concret, cu niste discursuri la obiect și
restrânse, în timp ce politicienii s-au produs mai mult sau mai puțin atenți la
context. Dacă ministresa culturii a fost decentă, în parametri, nu același
lucru se poate zice despre primar. În fundalul discursului lui zâmbea Funar,
victorios de dincolo de fostele mandate.
vineri, 3 noiembrie 2023
NOTE DE LECTURĂ
Scrisorile lui Mielușon
Luna trecută am citit o carte compusă din niște scrisori
foarte personale ale unui poet român/evreu puțin cunoscut azi și foarte apreciat în vremea lui (B. Fundoianu, Despre
dragoste și prietenie. Corespondență inedită. Ediție și postfață de Mădălina
Lascu. Prefață de Ion Pop. Cuvânt-înainte de Cristinel Popa, București, Ed. Tractus
Arte, 2023). Poate că vremea în care a trăit l-a predispus la pseudonime
literare și traducerea numelor. S-a născut în 1898 la Iași cu numele Beniamim
Wechsler și pseudonimul lui literar a fost B. Fundoianu. În perioada suprarealistă pariziană,
post-Dada, a publicat ca Benjamin Fondane. În scrisorile de dragoste, foarte
personale, publicate aici, era alintat și se alinta cu porecla Mielușon. Pentru membrii familiei era Beno, iar pentru
părinți Bencic. Nu o să insist asupra corespondenței cu Maria Ruddich (numită
Mărior), pentru că mi se pare o intruziune nepermisă în viața unui om dispărut.
Pot să spun doar că suntem într-un film asemeni romanului Mătușa Julia și condeierul, unde
mai tânărul Fondane, student, este îndrăgostit iremediabil de soția unui unchi, anume Mărior cu care corespondează mulți ani. Sunt puține date pentru istoria literaturii
avangardiste din România interbelică, dar poate că e interesant să vedem cui îi
scria Fondane, din Iași, București și Paris. În primul rând prietenului său
Filip Brauner (F. Brunea-Fox), apoi pictorului Max Hermann Maxy, poetului Eduard
Marcus (Ilarie Voronca), prozatorului Ștrul Leiba Croitoru (Ion Călugăru), poetului
Stephan Roll (Gheorghe Dinu), poetului Alexandru Binder (Sașa Pană) etc. Într-un
cuvânt, avangardei românești intebelice care se ascundea sub pseudonime, ca alți
literați de origine evreiască în climatul profund antisemit de atunci.
Pentru că săptămâna asta m-am simțit din nou ca în 1984 a lui Orwell și am
avut, după 30 de ani de pretinsă libertate senzația că în România poți fi
arestat pentru delict de opinie sau pentru un nume nepotrivit o să scriu și despre
moartea lui Mielușon, aka Benjamin Fondane, poet francez de notorietate mondială. Beniamim Wechsler a
emigrat la Paris în 1923, și era naturalizat francez în 1938 prin căsătoria cu
Geneviève Tissier. Benjamin Fondane refuză să poarte steaua galbenă în timpul
Ocupației, merge la seminariile lui Bachelard la Sorbona, să înoate în piscina
de pe strada Pontoise, în librăria lui José Corti lângă Jardin de Luxembourg. În 7 martie 1944 Benjamin Fondane și
sora lui Lina sunt arestați, fiind denunțați de portarul imobilului în care
stăteau pe str. Rollin nr. 6. Sunt duși în lagărul de tranzit de la Darcy. La
intervenția prietenilor săi (Jean Paulhan, Stéphane Lupasco, Emil Cioran) lui
Fondane i se dă dreptul de a părăsi lagărul, în calitate de soț al unei ariene.
El refuză să plece fără sora lui Lina și în 30 mai 1944 sunt deportați la
Auschwitz cu convoiul nr. 75. În 3 octombrie 1944 Benjamin Fondane este ucis
prin gazare la Birkenau. Avea 45 de ani și singura vină de a fi evreu (Alexandra
Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei
intelectuali români în vâltoarea secolului, București, 2004, p. 439-441).