GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.    

DIN TRECUTUL SOCIALIST (3)

 Amintiri

Încerc să îmi aduc aminte care sunt primele mele amintiri. Amintiri amintite, reale, nu construite din poveștile celor mari pe care le-am auzit copil fiind. Părinții, bunicii, unchii, mătușile îți spun: mai știi când erai mic și am fost acolo și am făcut cutare și cutare lucru? Chiar dacă nu îți amintești absolut nimic, mintea ta va sfârși prin a produce un film al acelor evenimente. Cum deosebești, până la urmă, aceste amintiri construite și interpolate de cele reale? De obicei sunt mai frumoase, arată ca niște poze alb negru colorizate artificial ulterior, ca niște tablouri kitsch care prezintă doar imagini pozitive și plăcute. Asta pentru că adulții nu îți repetă cu bună știință lucruri neplăcute, nu îți facilitează rememorarea unor mici traume din fragedă pruncie. Mătușa mea O. îmi repeta mereu: îți amintești, S., cum te-am dus când erai mic la școală la Coc și o colegă învățătoare te-a băgat, în joacă, într-un butoi? Evident că nu îmi aduc nimic aminte, dar asta a devenit una dintre cele mai persistente amintiri ale mele din prima copilărie (de pe la vreo trei ani?). Un sat și o școală unde nu am fost niciodată de când sunt conștient de sine, perfect idilice: o școală de țară dichisită ca în La Medeleni, cu o livadă cu pomi înfloriți și pe undeva prin decor un butoi de lemn nou, frumos vopsit, curat și aseptic, unde un mic domn Goe în pantaloni scurți călcați la dungă, este ridicat gentil și introdus de o doamnă învățătoare frumos îmbrăcată cu părul pus permanent, cu ochelari și unghii vopsite.

Arată ca o poză colorizată, dar realitatea este că acțiunea se petrece prin anul 1976, într-un sat izolat din Câmpia Transilvaniei, unde mătușa mea învățătoare ajungea greu cu o cursă de muncitori care făceau naveta zilnic la Uzină. În funcție de anotimp trebuie să ne imaginăm un drum neasfaltat, prăfos sau noroios. Școala ar fi trebuit să fie o clădire veche, poate interbelică, cu tencuiala căzută, cu veceul în curte, iar livada din vis trebuie să fi fost semi-abandonată, cu copaci netăiați, crescuți aiurea, dar care puteau fi, totuși, frumos înfloriți. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi putut arăta butoiul, în cazul în care nu era în realitate un bidon abandonat din metal sau plastic. Din moment ce era în livadă trebuia să fi fost un butoi neutilizat, probabil murdar și ud, cu frunze putrezite căzute în el.

Concret nu îmi aduc nimic aminte din această experiență, care nu m-a marcat în niciun fel și nu s-a întipărit în mintea mea de copil. Ce îmi aduc aminte este evocarea ei repetată de către mătușa mea și, în consecință, am reconstruit-o ca pe o amintire plăcută. Nu e o amintire propriu-zisă, ci prima proiecție a unei amintiri prezumtive.     

*

Care sunt, de fapt, primele amintiri? În general, cele care te șochează. Una dintre primele mele amintiri, perceptibile și recognoscibile, de la vârsta de trei patru ani, sunt, inevitabil legate de niște traume. De niște pierderi de vieți pe care le-am receptat conștient sau le-am înregistrat inconștient.

Prima mea amintire, de la o vârstă indefinit timpurie, era că eram undeva în curte, cu bunicul meu și O., mătușa mea și T., unchiul meu, și un cățel alb cu negru, pe care în chema Tarzan, și care mâncase otravă din grădină. Un fel de insecticid, o coropișniță otrăvită, care în jargonul din sat se chema tiștiriță, și cățelul era pe moarte. Unchiul și mătușa mea, care pe-atunci erau adolescenți de până-n 20 de ani, îi turnau lapte pe gât conform mitului rural că laptele anihilează otrava. Evident că Tarzan a murit și locul lui a fost luat de un alt șoricar, Furnica, câinele perfect al copilăriei mele.

O a doua amintire traumatică, al cărei deznodământ real l-am decriptat la maturitate, s-a petrecut, probabil, în mod repetat în copilărie. Era primăvara, în preajma Paștilor, și taică-meu aducea în curte doi iezi de capră. Îmi aduc aminte că îi legam cu o sfoară și plăcerea maximă era să fugim cu ei pe câmp, pe Grădinoaie, care etimologic ar fi o grădină uriașă, ceea ce și era, de fapt. Problema este că acești iezi dispăreau după vreo două-trei zile și la insistențele mele și ale fratelui meu eram informați că au mâncat niște frunze otrăvite din arbuștii de pe Grădinoaie și au murit. Ani de zile m-am simțit vinovat și nu am făcut legătura neapărat cu faptul că șepcile de blană ale mamei mele și ale mătușii O. semănau izbitor cu blănile iezilor de capră fugăriți pe Grădinoaie. Desigur că undeva în maturitate mi-am dat seama că eram un copil debil de 4-5 ani mințit sistematic, cu metodă, de părinți, și mi-am promis ca eu să nu-mi mint așa copilul. Nu știu dacă am reușit să-mi respect promisiunea, probabil că nu, pentru că, pur și simplu, copiii nu înțeleg adevărurile dure și abrupte. Le trebuie un  timp să proceseze.  

Dar am înțeles de mic că acel câine Tarzan a murit pentru că a mâncat otravă. Ăsta ar fi singurul avantaj al copiilor rurali față de cei urbani: anume că ei iau contact cu moartea de foarte timpuriu și o integrează mai bine. În curte sunt găini pe care le vezi ziua fugind și seara în farfurie, porci care au numele Marișca și sunt, de fapt, persoane care de Crăciun sunt înjunghiate barbar, pârlite cu paie și le consumi sub formă de zamă cu moare și tocană măcelărească. Cumva înveți de când deschizi ochii că produsul numit carnea animalelor nu crește în galantarele magazinelor, ci în curte și în coteț.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)

Casa

Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de 70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii 50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970, constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii. Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările. Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât, retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz. Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine să știi că există frigul și să-l experimentezi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (25)

Un lapidariu medieval deschis câteva ore o dată la 30 de ani

Acum două săptămâni am participat la vernisajul unei expoziții inedite: lapidariul medieval și premodern al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. De ce zic inedită? Pentru că în ciuda prezentării moderne, actuale, a restaurării recente a monumentelor și a renovării spațiului expozițional, monumentele și structura lor vin de undeva din trecut.  Și am realizat încă o dată, că înțelegem azi în spațiul comun transilvan și datorită tradiției științifice maghiare moderne, pe care nu putem să o ignorăm. Monumentele expuse sunt elemente arhitectonice, piese romanice, gotice și renascentiste încastrate odinioară în case din Cluj. Case construite de oameni, pe care colegii mei medieviști și istorici de artă, îi cunosc după nume și vorbesc despre ei ca despre niște cunoștințe vechi. Oameni care au trăit în secolele XVI și XVII în Clujul în care trăiesc și eu azi, doar că mai prin centru.

  
Plimbându-mă prin lapidar, la vernisaj, am înțeles, în primul rând un lucru, un lucru simplu. Că trăim în lumi disjuncte: suntem pe de o parte cei interesați de patrimoniu, pentru care un monument de piatră înseamnă multe ore de studiu, de petrecut în bibliotecă, pentru înțelegea locului și semnificației respectivului monument și de cealaltă politicienii, tout court. Noi, academicii, cei cu doctorate neplagiate, cu nopți nedormite ca să redactăm vreo două pagini cu sens, contributive, pe care să le publicăm într-o revistă cu circulație limitată, prost plătiți în sistemul educațional și de cercetare din România postdecembristă și politicienii, cu înțelegere limitată, parțială, cu bani primiți ușor de la bugetul pe care ei îl gestionează cu grație. Desigur că unii sunt mai subtili, mai finuți, ca o doamnă ministru prezentă la eveniment. A vorbit cu ștaif, foarte atentă la cuvinte în context, plutind pe deasupra lor și recitând platitudini din care puteai înțelege orice dorești. Primitivismul discursului politic se pare că a hibernat în clădirea primăriei clujene și s-a redeșteptat azi. Cred că mediul influențează mai mult decât ne place să credem. Neatent la context, primarul în funcție a citat din Iorga și din președintele academiei, ca și cum era la sărbătoarea tricolorului, a punerii de coroane la monumentelor eroilor sau, din păcate, la deschiderea anului școlar la o școală de la țară. Cei care au organizat expoziția au vorbit concret, cu niste discursuri la obiect și restrânse, în timp ce politicienii s-au produs mai mult sau mai puțin atenți la context. Dacă ministresa culturii a fost decentă, în parametri, nu același lucru se poate zice despre primar. În fundalul discursului lui zâmbea Funar, victorios de dincolo de fostele mandate.

NOTE DE LECTURĂ

 

Scrisorile lui Mielușon

Luna trecută am citit o carte compusă din niște scrisori foarte personale ale unui poet român/evreu puțin cunoscut azi și foarte apreciat în vremea lui (B. Fundoianu, Despre dragoste și prietenie. Corespondență inedită. Ediție și postfață de Mădălina Lascu. Prefață de Ion Pop. Cuvânt-înainte de Cristinel Popa, București, Ed. Tractus Arte, 2023). Poate că vremea în care a trăit l-a predispus la pseudonime literare și traducerea numelor. S-a născut în 1898 la Iași cu numele Beniamim Wechsler și pseudonimul lui literar a fost B. Fundoianu. În perioada suprarealistă pariziană, post-Dada, a publicat ca Benjamin Fondane. În scrisorile de dragoste, foarte personale, publicate aici, era alintat și se alinta cu porecla Mielușon.  Pentru membrii familiei era Beno, iar pentru părinți Bencic. Nu o să insist asupra corespondenței cu Maria Ruddich (numită Mărior), pentru că mi se pare o intruziune nepermisă în viața unui om dispărut. Pot să spun doar că suntem într-un film asemeni romanului Mătușa Julia și condeierul, unde mai tânărul Fondane, student, este îndrăgostit iremediabil de soția unui unchi, anume Mărior cu care corespondează mulți ani. Sunt puține date pentru istoria literaturii avangardiste din România interbelică, dar poate că e interesant să vedem cui îi scria Fondane, din Iași, București și Paris. În primul rând prietenului său Filip Brauner (F. Brunea-Fox), apoi pictorului Max Hermann Maxy, poetului Eduard Marcus (Ilarie Voronca), prozatorului Ștrul Leiba Croitoru (Ion Călugăru), poetului Stephan Roll (Gheorghe Dinu), poetului Alexandru Binder (Sașa Pană) etc. Într-un cuvânt, avangardei românești intebelice care se ascundea sub pseudonime, ca alți literați de origine evreiască în climatul profund antisemit de atunci.

Pentru că săptămâna asta m-am simțit din nou ca în 1984 a lui Orwell și am avut, după 30 de ani de pretinsă libertate senzația că în România poți fi arestat pentru delict de opinie sau pentru un nume nepotrivit o să scriu și despre moartea lui Mielușon, aka Benjamin Fondane, poet francez de notorietate mondială. Beniamim Wechsler a emigrat la Paris în 1923, și era naturalizat francez în 1938 prin căsătoria cu Geneviève Tissier. Benjamin Fondane refuză să poarte steaua galbenă în timpul Ocupației, merge la seminariile lui Bachelard la Sorbona, să înoate în piscina de pe strada Pontoise, în librăria lui José Corti lângă Jardin de Luxembourg. În 7 martie 1944 Benjamin Fondane și sora lui Lina sunt arestați, fiind denunțați de portarul imobilului în care stăteau pe str. Rollin nr. 6. Sunt duși în lagărul de tranzit de la Darcy. La intervenția prietenilor săi (Jean Paulhan, Stéphane Lupasco, Emil Cioran) lui Fondane i se dă dreptul de a părăsi lagărul, în calitate de soț al unei ariene. El refuză să plece fără sora lui Lina și în 30 mai 1944 sunt deportați la Auschwitz cu convoiul nr. 75. În 3 octombrie 1944 Benjamin Fondane este ucis prin gazare la Birkenau. Avea 45 de ani și singura vină de a fi evreu (Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, București, 2004, p. 439-441).  

JURNAL BELGIAN

 

25 noiembrie

Scrisoare  acasă

Să încep cu începutul, adică de când ne-am despărțit la Matei Corvin. Drumul meu a fost cu peripeții. Măgarul ăla de șofer care semăna cu Marius Tucă m-a lăsat la ora 3.30 dimineața în centrul Budapestei. Nu numai pe mine, pe toți pasagerii. În disperare de cauză, noaptea în Budapesta, fără să știu ungurește și fără un forint în buzunar, am luat un taxi până la aeroport, care m-a costat 20 de dolari. Ajuns acolo am aflat că numai în filme aeroporturile sunt deschise toată noaptea. Aici am înghețat două ore în fața aeroportului  până când s-a deschis la 6 dimineața. Zborul cu avionul a fost ok, cu excepția unor turbulențe când avionul se zguduia din toate țâțânile și stewardezele și-au lipit câte un zâmbet forțat pe față. Mi-a trecut prin minte că ar fi stupid să mor în accident de avion la prima mea călătorie cu avionul. Am ajuns la Bruxelles unde m-am întâlnit cu profesorul N., care e cam la fel de punctual ca profesorul B.: trebuie să mai adaugi 30-40 de minute la ora pe care ți-o spune. M-am cazat în oraș la o gazdă pe care a găsit-o profesorul N., la madame Nelisse, unde chiria e de 8000 de franci belgieni (prescurtez aici BEF, că o să-ți mai scriu despre prețuri). Mă rog, camera unde stau e cool, occidentală (deja urăsc cuvântul și lumea asta, România e cea mai frumoasă și ospitalieră țară din lume). Am un pat, un birou, o veioză cu braț mobil, cu halogen, un dulap. Nu e frig, e plăcut. Este un calorifer cu potențiometru pe care îl reglez eu cât să fie de cald.

Profesorul N. e un tip extraordinar, m-am simțit la un moment dat ca adoptat: mi-a dat brânză, ceașcă, zahăr, șervețele, cuțit, geantă, plicuri de cappuccino, bani împrumut. Mi-a dat și un walkman să ascult muzică și casete, Schubert, Haendel etc. Noroc că mi-a dat și un chansonetist francez și Nat King Cole, să am și muzică ușoară. M-a dus sâmbătă la o conferință despre mănăstirile din Moldova unde publicul era diaspora românească din Bruxelles. Duminică m-a dus la o recepție la ambasadă, unde m-am simțit cam stingher.

Marea deosebire între Bruxelles și Cluj este că aici nu este noroi pe stradă și nu sunt stropit până în cap. N-am căzut în cur când am văzut Occidentul, cea mai bună dintre lumile posibile. Mâncarea nu-i ieftină și toată lumea cumpără la hei-rup din supermarketuri și piețe.  Cantina aia din campus nu mi se pare ieftină deloc și cred că nici studenților, pentru că am văzut că mulți preferă să mănânce un sandwich. Și, totuși, belgienii par să aibă bani, dar sunt atenți cu ei.

Singurul lucru care mă bine dispune este, să nu râzi, biblioteca. Este o bibliotecă imensă, pe opt nivele, totul în regim de raft liber. Sunt aici toate cărțile și revistele din lume, inclusiv românești. Am găsit să citesc despre Sucellus încă un an de aici înainte. Ieri am cunoscut-o pe M. M. și am vorbit despre ce studiez eu. Profesorul N. tot insista zi aia cu șchiopu’, anume despre pasajul din Apuleius. Pe M. M., oricum nu tare o interesa. Am vorbit românește și am băut țuică din Maramureș. Oricum, am ajuns cu discuția la folclor, la teza ta și mi-a făcut cadou două volume pentru tine, unul despre plante și calendar și altul despre zâne și sfinți.

N., imaginează-ți că la bibliotecă nu vorbesc nimic, cu nimeni, câte o zi întreagă. Și nu cunosc regulile de aici. De obicei sectorul periodice de la bibliotecă e deschis până pe la 8. Azi la 6 n-am observat  că am rămas singur și cineva a stins lumina cu mine acolo.

26 noiembrie

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva alegat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

DIN TRECUTUL SOCIALIST

Acasă 

Cu ce altceva poți să începi când vrei să-ți povestești viața decât cu primele amintiri? Nu e ușor să stabilești care e prima amintire. Poate senzația pe care o dă lumea înconjurătoare, spațiul în care ai deschis ochii și ai început să faci primii pași. Am copilărit în spațiul mioritic blagian, pe niște văi de râuri și pâraie, cu interfluvii și terase de luncă destul de comune. Mult teren era arabil, fiind copil pe vremea Colectivului, a Cooperativei Agricole de Producție, care făcea agricultură intensivă. Era un spațiu rural destul de bine organizat, fără pericole iminente pentru copiii care voiau să-și petreacă timpul liber hălăduind pe dealuri. Nu te întâlneai cu animale sălbatice, cel mult cu iepuri, intr-o lume fără câini sălbăticiți sau de stână. Nu era o zonă pastorală, ci un sat de câmpie colectivizat unde creșterea animalelor se reducea la ciurda Colectivului și cea a oamenilor, dusă și adusă seara de la păscut, de către ciurdari țigani din cartierul de lângă râu. Casa de lemn și chirpici în care am crescut până la 10 ani era la marginea vestică a satului, pe o stradă așezată de-a lungul unei văi mici ce traversa niște dealuri domoale pline de izvoare. Nu era o vegetație luxuriantă,  ci câteva sălcii pitice, trestie și papură, răgălii de pipirig și foarte multă iarbă și flori de câmp. Un spațiu oarecum arid, cu puține produse comestibile: baraboi, măcriș sălbatic, sălățică,  măceșe, porumbele, mure, bureți de rouă, bășina calului. Sau cel puțin doar despre astea știu că se puteau consuma și le-am consumat copil fiind. În vale nu erau pești, fiind apă puțină și departe de râu. Poate erau pe cursul inferior, înainte de vărsare, dar pe dealurile de la vest de sat nu am văzut niciodată. Doar raci și broaște. Am prins raci cu coșarca de nuiele și cu sapa, dar de obicei erau prea mici ca să îi poți mânca. A fost unul din primele procedee de pescuit pe care le-am învățat. Broaște prindeam tot timpul și ne distram idiot umflându-le cu un pai și punându-le să plutească. Era o formă de  cruzime infantilă și sper azi că își reveneau, că se dezumflau treptat și se puteau scufunda să își reia cursul existenței. Asta cred că e tipic în interacțiunea dintre copiii de la țară și lumea naturală: o cruzime juvenilă generată de curiozitate, care te împinge să umfli broaște, să rupi coada la șopârle, să zdrobești insecte, să tragi cu praștia după vrăbii. Nu îmi aduc aminte să mă fi încercat vreodată vreun sentiment de vinovăție. 

Pe partea opusă era râul cu smârcurile lui interminabile de sălcii și arini, cu vâltorile și repezișurile lui. Pe malul apei erau multe bălți rezultate din inundarea unor gropi de balastiere. Și albia râului era neuniformă și imprevizibilă din același motiv al exploatării industriale a pietrișului. Scăldatul în râu fără supravegherea adulților îmi era interzis în prima copilărie din cauza acestor abominabile gropi de excavator și a vâltorilor. Deși apa era în anii '80 extrem de poluată de la deversările instalațiilor industriale din amonte, am învățat totuși să înot cam pe când am învățat scris-cititul. Pe malul râului în bălțile cu sălcii și papură am învățat să pescuiesc cu undița la plută, o distracție pentru orice vârstă.

Fiind un sat într-o vale din Podișul Transilvaniei era mărginit din două părți de dealuri. Soarele răsare de după Coastă, care e de fapt o terasă înaltă, o cuestă formată de cursul râului în epoci geologice. Acest deal înalt care trasează orizontul este împădurit parțial și azi. Atunci exista o pădure veche de foioase cu fagi și stejari seculari și o pădure nouă de brad și pin plantată în vremea comunismului. Se mai lucrau câteva terase de vie, probabil rămase din viile grofilor de dinainte de război, azi abandonate, în paragină. Pădurea de pe coastă era un spațiu privilegiat al excursiilor puține cu școala, sau al expedițiilor noastre de copii, de 1 mai sau 23 august sau cu orice altă ocazie. Era destul de departe pentru mersul pe jos și pe-atunci nu existau câte două mașini la o casă de oameni. De fapt aproape că nu existau autoturisme Dacia în sat. Drumul țării, adică DN1, era traversat rar și singurele vehicule cu cai putere erau tractoarele și alte mașini agricole. Căruța sau bicicleta erau mijloacele de transport favorite în raza de 10-15 kilometri a acestui univers restrâns închis între dealuri.

Spre vest, de-a lungul văii racilor puteai să traversezi câțiva kilometri de spațiu mioritic, tot un deal și-o vale, până să ajungi la un deal mai înalt, cu numele straniu de Dealul Totului (probabil nu are legătură cu totul, cu întregul, ci cu un nume personal derivat din numele maghiar al slovacilor). În realitate n-am ajuns niciodată pe jos până acolo, doar până la aeroportul militar, dar dealul îl vedeai în zare și părea un fel de jalon, o limită a lumii cunoscute din poveștile bunicilor.

Limita imaginară a lumii mele este definită de cele două dealuri: coasta abruptă și  masivă de dincolo de râu și peisajul cu dealuri domoale interminabile din partea opusă. În multe dintre visele mele pornesc undeva și străbat dealuri și văi și mi se pare, în logica visului, evident, că trebuie să ajung la dealul masiv din față care pentru mine e limita orizontului. Și dincolo de el trebuie să fie ceva interesant, secretul ascuns, scopul călătoriei, capătul curcubeului. Știu că geografia îți modelează imaginarul și încerc să înțeleg cum visează cei de la munte sau cei din stepa întinsă infinit unde orizontul se pierde dincolo de puterea văzului. Pentru mine, când visez cu ochii închiși, cel puțin, orizontul misterului e dincolo de dealul înalt, împădurit pe care nu reușesc să îl ating sau să îl depășesc în vis. Deși în realitate am ajuns de mai multe ori dincolo de linia pe care culmea Coastei o desenează la orizont și știu că sus e doar e un platou cu pășuni și parcele arate și niște sate banale din ceea ce numim Câmpia Transilvaniei sau în maghiară Mezőség.  

Așa arată spațiul în care am deschis ochii, am învățat să umblu, să vorbesc și să înțeleg mediul înconjurător.  Un spațiu centrat de o căsuță veche din alte vremuri istorice, cu o grădină verde care pe-atunci îmi părea imensă, un spațiu având ca axe două fire de apă și delimitat de dealuri care închideau orizontul. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (6)

 Plagiat și autoplagiat

De la plagiatul lui Ponta la cel al lui Bode s-a desfășurat o scurtă istorie contemporană a României sub semnul plagiatului. Discutăm de plagiat ca despre un flagel, ca despre o constantă încălcare a unor drepturi de autor prost definite și reglementate în legislația românească actuală. Toată discuția trebuie să plece de la dreptul de proprietate, în acest caz de proprietate intelectuală. Am vizitat anul acesta continentul american și pentru că am fost în Michigan  am avut un contact direct și nemijlocit cu definiția proprietății garantată de al doilea amendament. Oricum, dincolo de proprietate am înțeles de ce societatea nord-americană e complet diferită de cea din România. Pentru că e ierarhizată valoric și principalul instrument inventat de om pentru a măsura această valoare este banul. Bunurile mobile și imobile, munca, proprietatea intelectuală, arta, practic totul este cuantificabil, și fiecărui bun sau  serviciu îi este atribuită o valoare pecuniară. Acolo când furi, furi de la cineva, de la o persoană sau de la o entitate colectivă, numită stat. Când furi există consecințe, indiferent daca furi un sac de grâu sau un text. Pentru că, așa cum zice Kenny Rogers, nu poți scăpa de Long arm of the law.  

Mă plimbam prin Times Square și prin cartierul financiar din New York și mă întrebam, ca un ardelean simplu, urmaș al ardelenilor cinematrografici din Poplaca, cum au fost americanii în stare să construiască zgârâie-norii aceia imenși și noi, românii, ne chinuim de trei ani să turnăm câteva fundații izolate pentru niște piloni care trebuie să susțină o învelitoare simplă peste o ruină. E foarte simplu: acolo se face un contract, cu multe clauze de penalizare, în care un constructor să angajează să facă un zgârâie-nor în doi ani, cu un buget anume. Nu cred că au un sistem SEAP de unde să afli când se pune caietul de sarcini și să licitezi primul, dar cred că dacă nu poți respecta termenul și bugetul, se găsește un alt constructor dispus să facă zgârârie-norul. Poate că n-am înțeles mult din civilizația nord-americană, dar cred că ei au găsit instrumente de măsură și control care nouă de lipsesc.

Revenind la proprietate am înțeles că valoarea acesteia e perfect cuntificabilă, în bani indiferent dacă e imobilă, mobilă sau intelectuală și este greu de furat fără consecințe. La noi proprietatea intelectuală e complet devalorizată. Oamenii de știință publică cărți pe care le plătesc din banii personali sau publici. Aproape nimeni nu trăiește din drepturi de autor. Multe edituri, mai ales cele științifice, funționează ca niște tipografii și îți cer bani pentru editare și tipărire, fără să își pună problema că editează cărți scrise de cineva care are drept de autor.

Azi am dicutat într-o ședință cu niște colegi căzuți din topul Shanghai despre plagiat și autoplagiat. Și discuția a fost despre procentul pe care diferitele facultăți îl stabilesc pentru raportul de similitudine Turnitin (soft de detectare a plagiatului) care dă erori când e vorba de așa-zisul autoplagiat. Adică doctoranzii publică niște articole preliminare de cercetare aplicată (în științele experimentale) din  care apoi îți construiesc teza. Și de aici discuțiile despre cât la sută poate fi similar, despre lucrările realizate în colaborare preluate apoi în mai multe teze etc. Totul se discuta de parcă singura instanță era Turnitin iar coordonatorul de licență, de dizertație sau de teză de doctorat nu contează, e unul care semnează ca primarul. Păi ce rol mai are profesorul în sistemul Turnitin? Nu trebuie el să urmărească toți pașii cercetării? Și nu trebuie să știe ce e copiat și ce e original în teza unui student, masterant, doctorant? Nu se presupune că stăpânește domeniul în care conduce/coordonează varii teze? Sau e mai competent un soft care verifică similitudinile textelor publicate pe internet?

Problema plagiatului în România este generată de două principii elementare încălcate de o legislație contra naturii moștenită din socialismul colectivist de dinainte de '89: dreptul de proprietate (în acest caz intelectuală) și caracterul public al actului intelectual.  Atâta timp cât proprietatea intelectuală își păstrează doar un caracter simbolic și valoarea ei nu este măsurabilă pecuniar este ușor de însușit / furat de alții. În România producția intelectuală este discretă, lăsată la decizia unui coordonator de doctorat și a unei comisii de trei membri după care este ascunsă în biblioteci și în cazuri speciale, secretizată. De aceea trebuie să vină Emilia Șercan să sape după plagiate. În Germania primești titlul de doctor abia după ce îți publici lucrarea de doctorat. În USA toate tezele se pun în format pdf în online și pot fi consultate de oricine. Și plagiate pe propriul risc, pentru că sunt drepturi de proprietate intelectuală publice. Noi ne chinuim, în siajul unei legislații post socialiste, să limităm transparența (și implicit dreptul de propietate intelectuală) și furtul dintr-un avut pe care îl percepem drept public, nu privat.

JOURNAL DE GUERRE

 Gri

M-am născut în anul Războiului de Iom Kippur. Câțiva ani mai devreme a fost Războiul de șase zile în urma căruia Israelul a cucerit Fâșia Gaza. Îmi aduc vag aminte de acordurile de la Olso din 1993 încheiate între Yasser Arafat, Itzhak Rabin și Shimon Peres. Niște nume de demult care îmi evocă cumva o pace efemeră în Orientul apropiat.

Războiul din Palestina dacă îl măsor cu durata vieții mele pare continuu. Au alternat războaie deschise, conflicte mocnite și păci efemere, de la Războiul de Iom Kippur până la cel de zilele astea, pe care deocamdată îl numim războiul din 2023, dar sunt sigur că istoria îl va reține sub un nume interesant.

Cei care văd istoria în durată lungă pot vorbi de o cruciadă post-modernă. Implantul european în Orientul apropiat poate fi citit în termeni de cruciadă. Îmi aduc aminte din jurnalul lui Pierre Vidal-Naquet, evreu francez, când povestește cum a făcut o călătorie în Israel. Un prieten l-a întrebat dacă și-a regăsit originile acolo. El a răspuns: «oui, à Saint Jean d’Acre». E ușor să citim prezența israeliană în Orient ca pe un conflict între civilizația europeană și cea musulmană, în cheia războaielor europenilor (creștini) contra arabilor (musulmani). Dar, până la urmă, cruciații de azi, reprezentanții civilizației europene, sunt evreii sioniști, persecutații Evului Mediu european creștin  și exterminații modernității europene a secolului XX.

Când a izbucnit războiul din Ucraina mi-a fost ușor să înțeleg lucrurile, era alb și negru. Putin era un dictator abuziv, armatele lui încălcau suveranitatea unui stat, soldații lui beți ucideau civili. Nu era greu să te poziționezi din perspectiva relațiilor internaționale și a  meta-narațiunii despre drepturile omului. După atacul Hamas și răspunsul statului Israel ne scăldăm în tonuri de gri. Teroriștii Hamas au atacat statul Israel și au ucis civili. Fâșia Gaza pe care Israelul se pregătește să o invadeze are un statut reglementat  prin acordurile de la Oslo semnate de Itzhak Rabin și Shimon Peres, care au primit un premiu Nobel pentru pace pentru aceste semnături. Hamas a ucis civili israelieni și se ascunde după civili palestinieni și atunci aceștia pot fi uciși de un stat Israel care retaliază. Civilii din Fâșia Gaza pot fi terorizați, lăsați fără curent electric și apă, ca civilii din Ucraina după ce Putin s-a enervat pentru că ucrainieni au dinamitat un pod care lega Crimeea de Rusia. Aici vedem un stat autoritar militarist, o autonomie garantată internațional încălcată, un dezastru umanitar cu milioane de civili lipsiți de cele necesare vieții, un război total împotriva unor arabi percepuți ca animale/sub-oameni (teroriști, militari sau civili). Și nu mai văd albul sau negrul, doar un gri atotcuprinzător care seamănă cu un spectru al unui nou război mondial.

USA dus întors

Aeroport internațional? Doamne și ferește! 

E important când pleci undeva să pleci de la început bine, cu dreptul nu cu stângul. Trecând peste faptul că majoritatea avioanelor sunt puse dimineața foarte devreme sau chiar în toiul nopții, un pasager care zboară din Cluj-Napoca trebuie să trăiască experiența foarte interesantă a decolării din aeroportul internațional „Avram Iancu”. Cum nu am avut mulți eroi-aviatori și Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă erau nume deja luate, cineva prea ardelean a gândit puțin și lent și a botezat aeroportul internațional din Cluj-Napoca cu numele crăișorului munților.

Dar numele nu este important în contextul acesta, cât faptul că te simți acolo ca la autogară. Aeroportul e în extindere și terminalul de unde am zburat spre München este făcut din containere de tablă. Într-un coridor alungit erau amestecate toate tipurile de spații: scaune insuficiente pentru pasagerii care așteptau în fața porților de îmbarcare, magazine duty-free, baruri cu sandvișuri și cafea, magazinele Relay și toalete. Totul înghesuit și suprapopulat în asemenea măsură că mersul la toaletă sau căutarea unui coș de gunoi era o aventură.

Spațiul este clar subdimensionat pentru numărul de curse și pasagerii care tranzitează aeroportul. De vină pentru situația asta nu poate fi decât managementul aeroportului care acceptă traficul intens și suprapopularea din motive care au probabil legătură exclusiv cu maximizarea profitului în detrimentul calității condițiilor de călătorie. Multă lume era nemulțumită de această aglomerație, obligatorie parcă, și se exprima. O doamnă a zis-o ardelenește: Ăsta-i aeroport internațional? Doamne și ferește!

În 2009 când ne-am întors din Canada am zburat de pe aeroportul din Toronto și am aterizat la Cluj-Napoca. Comparativ, aeroportul din Cluj-Napoca atunci era chiar o autogară. Ne-au dus vreo 100 de metri de la avion la intrarea în terminal cu un autobuz vechi de pe vremea lui Ceaușescu iar aeroportul avea pe-atunci un singur terminal și una sau două porți de îmbarcare. În Toronto am călătorit între terminale cu un tren suspendat cu pilot automat. Era din categoria Science Fiction pentru mine și când am ajuns la aeroportul din Cluj-Napoca, care pe atunci nu se numea „Avram Iancu”, a fost ca și cum am călătorit mai mulți ani înapoi în timp.

Acum, de la Cluj-Napoca am ajuns la München, în Bavaria. Aici e mai aproape de Toronto decât de Cluj-Napoca. Am putut sta jos, am putut merge la baie. Am băut o cafea expresso (italian) și am mâncat un covrig bavarez cu sare. Covrigul avea gustul fix ca la Panemar, ceea ce m-a bucurat, căci, iată facem și noi unele lucruri ca nemții. Covrigi, nu aeroporturi.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (5)

 

Italienii zic azi, vedi Roma e poi mori. În antichitate, dacă trăiai în Imperiul Roman, un asemenea îndemn era justificat. Să zicem că trăiai în Dacia, la mama naibii, la marginea Imperiului și toată viața ta era dirijată dintr-un oraș din Italia centrală. Nu era normal să vrei să vezi, măcar odată capitala? Să te duci și tu până la Roma, cum s-a dus viitorul urmaș al dacilor cuceriți, Nicola Ursu, pe jos până la Viena, mânat de ascuțirea luptei de clasă. Imperiul în care trăim azi este euro-atlantic și capitala lui politică e la Washington D.C. Dar capitala culturală, Viena strămoșilor mei iobagi sau Parisul epocii luminilor, e azi New York-ul. E orașul emblematic din NYPD Blue, din Friends, Sex and the City sau Seinfeld. E orașul ale cărui străzi numerotate și stații de metrou le știi, deși nu ai călcat niciodată în New York. E orașul unde există Broadway, unde s-au scris Breakfast at Tiffany's și A streetcar named desire, deci un oraș al referințelor culturale contemporane.

Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Cam asta e tot ce știu despre el. Când tatăl meu era mic, bunicul lui îi povestea cum trecea oceanul cu transatlanticul, o călătorie care dura mult (o lună?). Și pe vapor se așezau păsări marine (pescăruși și albatroși?) atât de multe că se temeau că o să se scufunde vaporul.  Nu știu ce a lucrat acolo după 1900, dar știu că strâns mulți bani și a cumpărat pământ în Câmpia Transilvaniei. Un fiu (bunicul meu) a rămas fermier cu multe hectare pe care i le-au luat comuniștii la colectivizare, împreună cu două batoze. Celălalt fiu a făcut afaceri și politică în Turda, unde și acum mai există fostul lui căsoi, în stil Art Deco, lângă drumul principal. A făcut politică liberală și închisoare în anii 50 și altceva nu mai știu despre el.

Oricum poveștile despre străbunicul care a stat 16 ani în USA mi-au colorat copilăria comunistă. Așa ceva era de neconceput atunci. Să mergi în America, imperiul răului, al  capitalismului brutal unde populația săracă locuiește în cutii de carton pe stradă, așa cum vedeam la telejurnal. Și mă întrebam, nătăfleț: dacă e așa de rău în America și oamenii trăiesc pe străzi în cartoane, de ce a mers străbunicul meu acolo să strângă bani? 

FILME DE AZI ȘI DE IERI

De când Netflix a acaparat cablul tv din România e greu să nu te referi la ce vezi acolo. Înainte existau posibilități nelimitate de a explora infinitatea internetului și de a-ți procura cele mai variate filme, produse în țări ale căror limbi nu le cunoșteai (noroc cu site-urile de subtitrări care nici nu știu dacă mai există). Exista un restaurant global de filme cu meniu à la carte, acum avem o cantină Netflix de unde ne luăm toți meniul zilei. 

Din acest meniu al zilei de 1 Mai am văzut un episod din miniseria La vita bugiarda degli adulti după un roman al Elenei Ferrante, pe care o știam din L’amica geniale (My brilliant friend), o altă producție Netflix. Am fost acum mulți ani în Napoli și sunt convins că mizeria exagerată din suburbia napoletană există cu adevărat. Dar nu m-a impresionat deloc. După cum nu am empatizat cu viețile ratate ale celor prinși în cartier, fără putință de scăpare. Vittoria mi s-a părut un personaj construit exagerat, aproape caricatural, o Gorgonă napoletană complăcută în ratare și mizerie. Nu era decât un trickster inventat pentru dezvoltarea personajului central, Giovanna. Am văzut chiar de 1 Mai episodul în care italienii sărbătoreau ziua muncii. Multă stânga, mult PCI, Bandiera Rossa, multă teorie despre muncitori și pauperitate și soluțiile de evadare din această condiție. Aș zice că și stânga-caviar italiană iese destul de caricaturizată din romanele Elenei Ferrante și ecranizările acestora.  În concluzie o sărăcie, o ratare și o stângă factice, care nu conving un telespectator Netflix din România postcomunistă.

Apoi aseară am făcut greșeala să mă uit la Oameni de treabă. Tot pe Netflix, evident. Știu că cinematograful românesc recent e neorealist, dar vreau să zic că m-am transpus în știrile ProTV de la ora 5. Nu am fost niciodată într-un sat din Moldova, după cum nu am fost nicodată într-o suburbie napoletană, să știu ce e real și ce e inventat. Dar lumea din Oameni de treabă e atât de aproape de ce știu și trăiesc zilnic, încât nu am putut să nu o percep ca realitate (dincolo de realitatea televizată a știrilor de la ora 5) și să nu mă întristez. Actorul care în joacă pe șeful de post e perfect verosimil în toate ipostazele sale: ratat social și personal, consumat de alcool, prins într-un sistem feudalo-mafiot de datorii și îndatoriri, pulverizat de trăiririle lui divergente. Pleiada de distruși din film nu fac decât să îl acompanieze ca un  cor antic. Din această dramă a omului simplu lipsea orice glagorie de stânga, ca și cum totul este deja jucat și nu mai avem nicio speranță.  Un film trist și încărcat românesc care mi-a stricat feng shui-ul de 1 Mai când preferam să aud pe fundal Fischia il vento. Și în loc de asta îmi sună în minte două versuri din Lav stori al trupei Fără Zahăr: „Mă Săndele, nu fi prost / Eu nu-s Eric Roberts, îs șăfu’  de post”.

PROSTIA ARTIFICIALĂ

 

Spaima ultimului an, de la apariția ChatGPT (https://openai.com/blog/chatgpt) este inteligența artificială - un inamic al lui homo sapiens speculat de mult, de la creierul pozitronic și legile roboticii ale lui Isaac Asimov. Din interacțiunile mele cu aplicații creditate cu epitetele de AI (Artificial Intelligence) am senzația că suntem încă departe de «omul bicentenar» al lui Asimov, care își punea probleme existențiale și se umaniza artificial. Aplicațiile robotizate ale marilor furnizori de servicii (pe care nu îi numesc ca să nu le fac reclamă) denotă mai degrabă suficiență, blocare în replici înregistrate și răspunsuri clișeizate pe care le asociez cu prostia, nu cu inteligența. Site-uri de traduceri furnizează variante de traducere ale unor texte unde poți să fi șocat de absurditatea alegerii unor temeni. Într-un paragraf se folosește termenul corect și câteva paragrafe mai încolo de câteva ori un termen greșit. Ca și cum ar fi uitat într-o milisecundă, cam cât îi ia să traducă acestei Inteligențe Artificiale, termenul corect. În realitate, fiind o mașină, nu are cum să uite, ci nu a știut niciodată. Învață, prin aproximări succesive, ca un animal sau ca un copil. Și, probabil va învăța continuu, date fiind posibilitățile de stocare și înmagazinare de cunoștințe ale unui creier artificial. Și, în viitor, va înțelege cum vorbim și va produce traduceri acurate. Dar deocamdată nu este cazul și AI vorbește ca un copil nesigur care deși știe enorm nu se poate exprima.

Am întrebat aplicațiile furnizorilor de servicii lucruri simple și mi-au răspuns destul de corect. Am pus apoi întrebări mai elaborate, dar încercând să obțin un răspuns mai specific (în aceiași parametri). Mi s-a răspuns că nu poate răspunde (un fel de nu am fost programat să răspund astfel). Pentru amuzament am întrebat ceva mai greu: pentru ce motiv exiști tu? nu este rolul tău să mă ajuți? Atunci răspunde ca Siri de la Apple când aude cuvinte nepotrivite, un fel de «How rude! I won’t respond to that». Este clar că nu interacționăm la același nivel de inteligență.

De aceea cred că suntem încă în epoca prostiei artificiale și nu e niciun pericol imediat să apară inteligența, robotul care să ne înlocuiască munca. Spaima de azi e sinonimă cu a muncitorului secolului XIX, anume că munca lui o să fie preluată integral de mașini și el o să sărăcească și o să moară de foame. Și atunci omul a imitat mașina prin munca taylorizată a muncitorilor. Timpul care a trecut ne-a arătat că muncitorul nu a dispărut și necesitatea muncii creative a generat locuri de muncă în interstițiile dintre operațiile mecanizate. Mașina a scăpat muncitorul de munca fizică grea, repetitivă și epuizantă prin dificultate și redundanță. În același fel inteligența artificială o să ne salveze de munca intelectuală repetitivă și redundantă și nu o să înlocuiască munca intelectuală creativă.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (24)

Țara aproximativă

Era o glumă, pe un site de umor pe net, că ungurii nu vor să ne dea înapoi căciula lui Glad, Gelu și Menumorut, pe care ăștia trei o purtau cu schimbul (https://www.timesnewroman.ro/monden/ungurii-refuza-returnarea-caciulii-lui-gelu-glad-si-menumorut-purtata-cu-randul-de-cei-trei/). Mi se pare foarte relevantă gluma: avem niște strămoși prestatali interschimbabili, așa cam ca pentru o țară însăilată. În loc de coroană au o căciulă de astrahan sură de pe vremea lui Ceaușescu (și asemănătoare cu cea a dictatorului socialist), o poartă cu schimbul că nu era nimic centralizat, doar un fel de formațiuni prestatale menționate de un notar anonim (nu știm dacă erau cnezate sau voievodate, dar sigur nu erau ceva mai semnificativ, așa că însemnul puterii putea fi o căciulă de strămoș tarabostes daco-get).

Din păcate ăsta e mesajul pe care îl generează statul român. Există un centru puternic, Bucureștiul cu un control regional. Nu am senzația că puterea centrală mai are mecanisme de a-și extinde autoritatea în teritoriu, din simplul motiv că a înlocuit instituționalizarea statală cu un control politic de circumstanță. În funcții publice, în organisme și agenții guvernamentale, până și în comisii consultative, de mulți ani încoace sunt numiți oameni politici sau afiliați, crezând că astfel se poate păstra o oarecare comandă. În multe cazuri oamenii politici, membrii de partid sau simplii simpatizanți (sau doar prieteni ai membrilor de partid) sunt lipsiți de profesionalism, ca să nu zic incapabili, sau, pur și simpu, tâmpiți. Este, în fapt, o contraselecție de cadre care minează viața publică a României de peste treizeci de ani. Ajungi să discuți cu cineva poziționat la centru sau pe undeva pe la vârful instituțiilor dirigente și constați, a nu știu câta oară, că nu cunoaște rudimente de legislație, că, pur și simplu, nu e locul lui acolo, dar a fost numit politic de cineva. Și nu te enervezi, și îți mai spui o dată, nu e nicio problemă, asta e România, țara oamenilor numiți în funcții pe alte criterii decât cele profesionale. Pentru că ești obișnuit deja cu anormalitatea și nu vrei să te enervezi să nu-ți cauzeze ceva.

Problema este cât o să mai meargă așa. Până la urmă sistemul ăsta disfuncțional o să se gripeze, o să intre în colaps. Prea mulți proști pe metru pătrat nu au cum să genereze valoare. Eu am pierdut demult speranța ca vreo configurație politică rezultată din alegeri libere să corecteze disfuncțiile acestui sistem socio-politicianist. Singura mea dorință e să nu sucombe de tot într-o zi, să nu se zombifice de tot statul ăsta  al cărui simbol poate fi o căciulă de astrahan ceaușistă purtată de lideri regionali.

ARHEOLOGIE (4)

Sarcofagul din Apulum

Zilele trecute am văzut pe facebook o știre dintr-un ziar local preluată apoi de media de răsunet național (https://www.digi24.ro/stiri/sarcofag-roman-vechi-de-1700-de-ani-distrus-cu-excavatorul-in-cimitirul-din-alba-iulia-este-excavatorist-da-de-pietre-le-scoate-2268609). Am tot zis, cu orice ocazie, că azi în România, în fiecare minut, un excavator distruge un context arheologic. În diverse puncte din țara asta care nu e chiar atât de întinsă. Nu distruge Roșia Montană, nu sparge statuia lui Nefertiti, dar vorbim despre o sumă de distrugeri incalculabilă. Patrimoniul arheologic nu este o resursă regenerabilă și este distrus permanent. Poate că nu toată lumea sesizează pierderea, dar ca să se înțeleagă o să o compar cu pierderea memoriei pe bucățele, cu un fel de Alzheimer național. Istoria este memoria nostră comună, a celor care împărțim azi acest spațiu geografic numit România. Oamenii au doar memorie individuală, memoria colectivă este înregistrată, livrescă, un discurs generat de o intelligentsie, discurs public căruia îi zicem istorie. Pentru epocile care nu au produs arhive scrise, ziare, cărți, cronici, epigrafe, urmele aceste istorii uitate, ale acestei memorii colective, sunt vestigiile arheologice. Cu ajutorul lor reușim cu greu să schițăm o istorie, un discurs despre strămoșii noștri aliterați, discreți și uitați de mult. Un sarcofag spart de un excavatorist distruge o piesă de patrimoniu irecuparabilă, aneantizează o informație despre trecut, irecuperabilă. Un detectorist care scoate artefacte din pământ, le vinde pe piața neagră de antichități, distruge și el un context, o informație și pierde o piesă de patrimoniu. Toate aceste acte voluntare sau involuntare care afectează permanent patrimoniul ne ajută doar să uităm cine au fost părinții, bunicii, strămoșii noștri și permit să se instaleze acest Alzheimer al memoriei colective. Nu e neapărat important un sarcofag, oricât de frumos, nu e important un context, oricât de relevant, dar este pur și simplu criminală această distrugere în formă continuată sub pretextul dezvoltării (infrastructurii, imobiliare, a cimitirelor etc.). Arheologii sunt puțini, prost plătiți, obosiți și tracasați, dar, în general, sunt niște oameni foarte pasionați de meseria lor și de vestigii. Practic arheologia de peste 30 de ani și pot să spun că fără pasiune pentru trecut și meserie nu reziști în meseria asta. Renunți mai devreme sau mai târziu.   

Nu există nici un vid legislativ: în momentul descoperirii, chiar în zonă cu patrimoniu nereperat, ești obligat să anunți direcția județeană care va anunța instituțiile abilitate să facă cercetări arheologice. Dacă distrugi și nu anunți comiți o infracțiune care se pedepsește conform Codului Penal. Dacă lucrările sunt în zonă cu patrimoniu reperat ești obligat să respecți procedurile stipulate de legislația națională în clipa când afectezi subsolul și, implicit, patrimoniul. Există diagnostic teoretic (inclusiv cu metode geofizice, non-invazive), diagnostic intruziv (sondaje mecanizate), supraveghere arheologică (care implică prezența unui specialist în teren pe toată durata lucrărilor) și cercetare arheologică preventivă (care, în unele situații, poate să conducă la descărcarea de sarcină arheologică a terenului, în funcție de natura vestigiilor). De ce atunci constructorii, investitorii, cu un cuvânt beneficiarii, încearcă să eludeze legea și să nu facă aceste lucrări? E simplu, pentru că trebuie să cheltuiască niște bani. E mai ieftin să decapezi situri arheologice cu excavatorul, decît să cercetezi printr-o săpătură manuală de durată un teren. Și banii îi economisești, că doar suntem în România, ce dracu, niște cioburi și niște oase. Nu mai bine eu, ca CEO de multinațională, îmi dau un bonus la final că totuși am economisit niște bani la proiect?

Mai demult credeam că investitorii nu înțeleg, că trebuie informați și lămuriți. În fond, totul e doar despre bani, care trebuie luați, nu dați.