NOTE DE LECTURĂ

Kenkō, Tsurezuregusa (Însemnări din ceasuri de zăbavă). Eseuri budiste, București, Ed. Humanitas, 2015.

Din pespectiva mea, ca român recent, e greu să îmi imaginez ca această carte a fost scrisă de un om care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea., pe vremea când Basarab întemeia Țara Românească. I. este mefientă vizavi de înțelepciunile orientale și am încercat să-i explic că aici nu este nici o filosofie taoistă sau budistă, ci pur și simplu un jurnal stoic al realităților cotidiene din secolul XIV japonez, un jurnal al unui Aulus Gellius nipon, paradoxografic pe alocuri, care e surprinzător de actual, izbitor de simplu și de banal. E un om care citește, se uită în jur și comentează despre cărțile citite, despre lumea lui și cei de lângă el. Simplitatea aceasta și resemnarea stoică în fața curgerii inexorabile a timpului (frumusețea lucrurilor stă în schimbare, în faptul că sunt trecătoare, etc.) au un efect cathartic, eliberator. Este varianta zen budistă a Călătoriei libere a lui Zhuangzi.

Citindu-l pe Kenkō găsești îndemnuri și pilde care te ajută să te orientezi în haosul cotidian. Când vopseam balconul, la etajul 3, cu panourile scoase, mă gândeam la Kenkō, Tsurezuregusa, 109:

«Un bărbat care era faimos pentru meșteșugul cățărării în copaci îl îndruma pe un altul să urce într-un copac înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf și, în acele momente, când omul părea să fie în mare primejdie, maestrul n-a zis nimic. De-abia când omul cobora și a ajuns la nivelul streșinii meșterul a strigat:

- Ai grijă! Fii atent cum cobori!

L-am întrebat:

- De ce ai grăit așa? La acea înălțime putea să sară jos, dacă voia.

- Tocmai asta-i chichița, a zis omul. Câtă vreme a fost sus, la înălțime amețitoare, și crengile erau gata să se rupă, era așa de înspăimântat că n-am zis nimic. Greșelile se fac întotdeauna atunci când oamenii ajung în locurile unde e ușor »

            Când aud la tv știri cu mărirea salariilor bugetarilor îmi vine în minte simplitatea voluntară din  Kenkō, Tsurezuregusa, 140: «Când moare omul cu scaun la cap nu lasă în urmă bunuri. Dacă a adunat lucruri fără valoare, e stânjenitor să fie descoperite. Dacă lucrurile sunt de bună calitate, moștenitorii se întristează gândindu-se cât de legat trebuie să fi fost de ele. (...) Dacă un om lasă în urmă bunuri, e sigur că vor fi oameni care să se ciorovăiască aprig pentru ele, zbierând: Eu îl vreau pe ăsta! (...) Probabil că de unele lucruri nu ne putem lipsi în viața de zi cu zi, cât despre celelalte, cel mai bine e să nu ai nimic.»

            Printre noi sunt destui oameni care cred ca dietele raw-vegan și mâncatul sănătos, în general, sunt elixire, garanții ale sănătății, dacă nu chiar ale vieții veșnice (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/raw-vegan-sinonimul-sanatatii-vesnice-13249182). Ca în bancul cu cei doi bătrâni ajunși în Rai, unde doamna zice: «Ce frumos e aici!», iar domnul răspunde acru: «Eu ți-am spus, dar tu nu și nu, că să mâncăm sănătos.». Și Kenkō are o intervenție la acest subiect, cel puțin ironică (Tsurezuregusa, 68):

            «Era cândva în Tsukushi un om, polițist, se pare, care timp de mulți ani a mâncat în fiecare dimineață două ridichi prăjite, convins fiind că ridichile sunt remediul suprem pentru toate bolile. Odată, niște dușmani au atacat clădirea jandarmeriei și au încercuit-o, alegând un moment în care era pustie. Tocmai atunci, doi oșteni s-au năpustit afară din clădire și s-au încăierat cu dușmanii, luptând fără să se sinchisească dacă mor sau nu, până ce i-au alungat pe toți. Polițistul, foarte mirat i-a întrebat pe cei doi oșteni: Domnilor, v-ați luptat de mai mare mirarea, dacă mă gândesc nu v-am văzut niciodată pe aici. Pot să vă întreb cine sunteți?  Suntem ridichile pe care le-ai mâncat cu credință în fiecare dimineață timp de atâția ani, au răspuns ei și cu aceste cuvinte au dispărut. Atât de adâncă a fost credința lui în ridichi, încât s-a putut întâmpla până și o astfel de minune. »

            Uneori mă enervez pe centralismul statului român, pe decizii (care mă afectează cumva) luate în agitația din Mordor, pardon, din București, din interesele meschine ale miticilor. Și-aunci îmi amintesc ce zicea omul sfânt Gyōren din Hiden-in (cuvinte notate de Kenkō, Tsurezuregusa, 141):

«Odată a venit un om din locul de unde se trăgea el și, pe când stăteau la taifas, a zis:

- Poți să te încrezi în ceea ce zice un om din răsărit. Oamenii din capitală se pricep să facă promisiuni, dar nu te poți bizui pe ei.

Omul sfânt a răspuns:

- Îmi dau seama de ce gândești așa, dar, după ce am trăit în capitală mult timp și am ajuns să cunosc bine oamenii, nu cred că firea lor e mai rea. Sunt atât de amabili și buni la inimă, că nu pot să refuze de-a dreptul orice li s-ar cere. Dat fiind că nu-și pot scoate la iveală gândurile, nu le rămâne decât să se declare de acord cu orice cerere. Nu îi amăgesc pe ceilalți cu bună știință, dar mulți dintre ei sunt săraci și nu le stă în puteri să facă întocmai ceea ce ar vrea. Se întâmplă adesea ca, lucru la care ne putem aștepta, să nu fie în stare să se țină de cuvânt. Oamenii din răsărit, deși mă număr printre ei, nu au inimile atât de bune și nici la fel de multă simpatie pentru ceilalți. Sunt aspri și zic nu de la bun început, ca să nu li se mai ceară nimic. »

Sunt multe exemple cu asemenea învățături în jurnalul de idei al lui Kenkō, relevante și pentru românul de azi, cu toate că a fost scris la începutul secolului XIV când la nord de Dunăre singurul care știa carte era, probabil,  mitropolitul Ungrovlahiei. Nu le pot consemna pe toate, ci mai notez doar una, bună pentru momentul când te enervează femeile din jur. Aici se poate vedea un Kenkō misogin și maschilist până-n măduva oaselor (Tsurezuregusa, 107):

       «Ne-am putea întreba, atunci, ce făpturi importante trebuie să fie femeile ca să stârnească o așa teamă în bărbați. De fapt, toate femeile sunt din fire puse pe rele. Au un egoism adânc înrădăcinat, sunt cum nu se poate mai apucătoare, n-au nici o aplecare către rațiune, nu pregetă să se lase în voia practicilor superstițioase. Sunt iscusite la vorbă, dar pot să nu scoată un cuvânt  când li se pune până și cea mai nevinovată întrebare. Am putea crede că asta înseamnă că sunt prudente, dar pot la fel de bine să înceapă să discute, fără să li se ceară părerea, chestiuni peste care ar fi fost mai bine să se treacă în tăcere. Ingeniozitatea lor în brodarea poveștilor e mai presus de înțelepciunea oricărui bărbat, dar atunci când minciunile lor ies la iveală nu-și dau niciodată seama. Femeile sunt viclene, dar proaste. Ce neplăcut e să fii silit să le îndeplinești dorințele ca să le intri în voie. Ce femeie merită atâta respect? Chiar dacă ar exista vreo femeie inteligentă, cu siguranță s-ar dovedi rece și fără vino’ncoace. Doar atunci când un bărbat înrobit de iubire îi face curte unei femei pare ea fermecătoare și amuzantă.»

NOTE ZILNICE

Am audiat azi o conferință live, Nașterea sufletului creștin: de la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus, susținută de Horia-Roman Patapievici, organizată de asociația Edictum Dei. Deși era cu intrare liberă trebuie apreciat de la început că Patapievici a umplut sala, adică Auditorium Maximum (fosta Filamornică). Am mers din curiozitate, văzând anunțul pe facebook, ca să văd ce poate zice Patapievici despre Marcus Aurelius. Patapievici vorbește frumos mai ales când îl fură discursul și iese din crispare, când se însuflețește, când construiește demostrația, e citit, își găsește ideile, e coerent și stăpânește conceptele filosofice. Totuși e dezorganizat și introduce multe paranteze. În loc să vorbească o oră și jumătate a vorbit, fără pauză și fără să bea apă, două ore și jumătate.

Partea despre Marcus Aurelius m-a dezamăgit. Am văzut un filosof glossy erudit care a vorbit pentru un public necultivat, amestecând platitudini cu idei pescuite din cărți vechi de la sfârșitul secolului XIX (E. Renan, E. Rhode). Totuși, s-a mai scris despre concepția greacă despre suflet de la Rhode încoace. A tot dat-o în sus și în jos cu orfico-pitagoreicii până m-a amețit. S-a văzut că nu este acasă în păgânism și orice referire la concepțiile despre divin și suflet la greci era închisă repede cu o paranteză spre filosofia modernă. Textul antic este pentru el un pretext pentru filosofia cotidianului de azi, stoicismul lui Marcus Aurelius a fost prezentat în termenii unei rețete de dezvoltare personală. A repetat de câteva ori că nu face judecăți de valoare negative vizavi de «sufletul antic» (pentru că este căzut în admirație pentru antici în general și Marcus Aurelius în special), dar acestea sunt implicite prin opoziția pe care o stabilește între acesta și așa-numitul «suflet creștin» (pe care declară că îl iubește mai mult).

Când a ajuns la «sufletul creștin» discursul a glisat dinspre erudiție și a căpătat accente misticoide. Categoria aceasta introdusă de el «sufletul creștin» văzut ca esențial diferit de sufletul antic (evita să spună păgân) este o ipoteză de care nu am neapărat nevoie. Evident că există diferențe între Longos și orice roman din secolul al XIX-lea (Stendhal, Balzac etc.), dar ele sunt date de contextul cultural-istoric care le produce și unde opoziția sufletească creștin / păgân este neglijabilă. Sunt infinit mult mai mulți factori de luat în considerare (inclusiv faptul că Daphnis și Chloe este în epocă o literatură de consum și nu e de comparat cu finele romane psihologizante ale secolului XIX). Sufletul creștinului e diferit de al păgânului de acum 2000 de ani, dar cum e diferit de cele de azi, al budistului, al musulmanului sau al celui aflat sub Lege? Pentru un filosof erudit cum se pretinde Patapievici ar trebui să fie mai ecumenic. 

Ultima parte a discursului în care a descris «sufletul creștin» ca fiind coextensiv Creației, spre deosebire, bănuiesc, de celelalte «suflete» care nu ar fi, a alunecat spre dogmatism, ca să nu zic fundamentalism creștin. La sfârșit a citit cu intonație din Confesiuni ca să percepem «mireasma acestui tip de suflet» (i.e. sufletul creștin). La sfârșitul delirului erudit despre «sufletul creștin» la Sfântul Augustin îmi venea să-i spun lui Patapievici, cu scopul de a-l scandaliza, ce-i șoptea Rozanov lui Berdiaev: «Și eu cred în Dumnezeu, dar nu într-al vostru, în Osiris, Osiris...»

NOTE DE LECTURĂ

Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri

Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani (tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009) este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.

Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea așa cum era și este.

Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao, chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când, după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri particulare.

Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc, cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.

Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang, non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au trimis cu gândul la sympatheia universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).

Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.

«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea, spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți și cât sunt vrednici cei care te laudă?»

«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de guvernarea țării. Zhuangzi, ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi. Zhuangzi replică: Atunci plecați! Eu îmi voi târâi coada în noroi.»

E clar, și din context, care e romanul care scrie în grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte. Ne-o spune Zhuangzi:

«Năvodul e o unealtă de prins pește. De cum e prins peștele, năvodul este dat uitării. Plasa este o unealtă de prins iepuri. De cum e prins iepurele, plasa este dată uitării. Vorba este o unealtă de prins idei. De cum e prinsă ideea, vorba este dată uitării. Cum să-l găsesc pe omul care a dat uitării vorbele și să stau de vorbă cu el? ».