DIN TRECUTUL SOCIALIST (8)

             Jocuri

            Nu știu care au fost jocurile jucate în prima copilărie. Nu îți aduci aminte decât de momentele când manipulezi obiecte și construiești acțiuni în joc. Faptul că am crescut la țară, într-o grădină verde cu arbori, arbuști, iarbă, gropi, șanțuri, diferite ascunzișuri, mi-a modelat într-un anume fel universul de timpuriu. Nu cred că cei care au crescut printre blocuri au fost dezavantajați. La 12 ani m-am mutat într-un cartier de blocuri abia terminat și mi s-a revelat un nou univers, mai complex decât cel de la țară, mai periculos pe undeva, ca în opoziția structuralistă dintre natură și cultură. M-am născut și am făcut primii pași în natură, am învățat acolo lumea prin jocuri facile într-un decor idilic, apoi m-am mutat în cultură, între betoanele socialismului târziu, într-o junglă urbană, în care a trebuit să re-învăț să mă joc.   
            Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
           
            Ah, din fugă săream sub arțar,
            Smulgându-i o frunză cu dinții!
            (Pieile-Roșii, pe sub arțar,
            Goneau, arătându-și toți dinții!)
            Iată lasoul, mâna, atentă,
            Ochește bizonul de aer....
 
        Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!)  cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.  
        Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a  cowboys și  indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
        Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți  de vârste diferite. Uneori se angrenau și  copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.    
         Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
        Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé. 

DIN TRECUTUL SOCIALIST (6)

 Nașterea

La un moment dat pe scara timpului m-am născut undeva. Acest loc a fost în mijlocul Transilvaniei, în țara lui Dracula, dar mai în zona de câmpie. Viața este prozaică și m-am născut într-o maternitate dintr-un oraș mic, industrial și insignifiant. Fiind un oraș muncitoresc, metalurgic, în vremea comunismului, avea maternitate și alte facilități. Evident, că oricine care a trăit în vremea aceea își poate lesne imagina cum arăta un spital. În ce păturică albastră scămoșată am fost probabil învelit la naștere. Ce curățenie aproximativă trebuie să fi fost în acea maternitate! Când eram copil taică-meu îmi zicea în loc de vine bau-bau că «vine tanti Didina cu aspiratorul». Când am mai crescut și am vrut să aflu sensul sintagmei de speriat copii, am aflat că doamna Didina era o infirmieră din spitalul din orașul natal care manipula un aspirator apocaliptic care mă speria tare când eram bebe. Nu mi-o aduc aminte conștient și nici aspiratorul, evident, dar nimeni în lumea asta nu știe nimic de când s-a născut. Ce răcnete animalice a  scos când a fost mutat din lichidul amniotic în lumină. Pentru că m-am hrănit în adolescență din puzzle-urile literar-științifice ale lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor, îmi place să îmi imaginez o altfel de naștere. O creație mitologică în care eu și semenii mei de pe valea Arieșului am apărut nu într-un spital socialist, ci printr-o acțiune divină (prohibită în vremurile acelea). Îmi imaginez un zeu celest, o ființă supremă pettazzoniană, care frământă lut luat din șapte locuri de pe malul Arieșului. Lutul acesta divers, bine frământat, îl amestecă cu bălegarul taurului cosmic care trage carul celest. Toată această acțiune întâmplându-se după procesul de neolitizare a Europei de sud-est, adică prin anii 1970, în amestecul ăsta de lut și bălegar pune și niște paie de plante cerealiere, de grâu, secară, orz sau ce avea la îndemână. Modelează apoi o formă umanoidă, un Adam primordial cu gene de chirpici, peste care suflă dintr-o nară și îl însuflețește. Prefer o versiune a nașterii mitologice, o creație a unui Pinocchio din chirpici, decât nașterea într-un spital dintr-un oraș muncitoresc al Republicii Socialiste România. Evident că este o reverie, o metaforă interzisă pe-atunci, și că m-am născut în albituri spălate cu înălbitori super-chimici și în păturica albastră. M-am născut a doua zi după sărbătoarea națională de atunci, în care toată lumea serba marea insurecție națională antifascistă și anti-imperialistă de la 23 august 1944, serbată pe-atunci printr-un picnic, cu mici și bere, așa cum noi, azi, sărbătorim cu fasole și cârnați, o altă sărbătoare națională de iarnă, ca niște oameni de chirpici ce suntem. După această efuziune socială și națională, a doua zi, m-am născut eu de ziua erupției Vezuviului din 79 p. Chr. și a nopții Sfântului Bartomeleu din 1572.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (3)

 Amintiri

Încerc să îmi aduc aminte care sunt primele mele amintiri. Amintiri amintite, reale, nu construite din poveștile celor mari pe care le-am auzit copil fiind. Părinții, bunicii, unchii, mătușile îți spun: mai știi când erai mic și am fost acolo și am făcut cutare și cutare lucru? Chiar dacă nu îți amintești absolut nimic, mintea ta va sfârși prin a produce un film al acelor evenimente. Cum deosebești, până la urmă, aceste amintiri construite și interpolate de cele reale? De obicei sunt mai frumoase, arată ca niște poze alb negru colorizate artificial ulterior, ca niște tablouri kitsch care prezintă doar imagini pozitive și plăcute. Asta pentru că adulții nu îți repetă cu bună știință lucruri neplăcute, nu îți facilitează rememorarea unor mici traume din fragedă pruncie. Mătușa mea O. îmi repeta mereu: îți amintești, S., cum te-am dus când erai mic la școală la Coc și o colegă învățătoare te-a băgat, în joacă, într-un butoi? Evident că nu îmi aduc nimic aminte, dar asta a devenit una dintre cele mai persistente amintiri ale mele din prima copilărie (de pe la vreo trei ani?). Un sat și o școală unde nu am fost niciodată de când sunt conștient de sine, perfect idilice: o școală de țară dichisită ca în La Medeleni, cu o livadă cu pomi înfloriți și pe undeva prin decor un butoi de lemn nou, frumos vopsit, curat și aseptic, unde un mic domn Goe în pantaloni scurți călcați la dungă, este ridicat gentil și introdus de o doamnă învățătoare frumos îmbrăcată cu părul pus permanent, cu ochelari și unghii vopsite.

Arată ca o poză colorizată, dar realitatea este că acțiunea se petrece prin anul 1976, într-un sat izolat din Câmpia Transilvaniei, unde mătușa mea învățătoare ajungea greu cu o cursă de muncitori care făceau naveta zilnic la Uzină. În funcție de anotimp trebuie să ne imaginăm un drum neasfaltat, prăfos sau noroios. Școala ar fi trebuit să fie o clădire veche, poate interbelică, cu tencuiala căzută, cu veceul în curte, iar livada din vis trebuie să fi fost semi-abandonată, cu copaci netăiați, crescuți aiurea, dar care puteau fi, totuși, frumos înfloriți. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi putut arăta butoiul, în cazul în care nu era în realitate un bidon abandonat din metal sau plastic. Din moment ce era în livadă trebuia să fi fost un butoi neutilizat, probabil murdar și ud, cu frunze putrezite căzute în el.

Concret nu îmi aduc nimic aminte din această experiență, care nu m-a marcat în niciun fel și nu s-a întipărit în mintea mea de copil. Ce îmi aduc aminte este evocarea ei repetată de către mătușa mea și, în consecință, am reconstruit-o ca pe o amintire plăcută. Nu e o amintire propriu-zisă, ci prima proiecție a unei amintiri prezumtive.     

*

Care sunt, de fapt, primele amintiri? În general, cele care te șochează. Una dintre primele mele amintiri, perceptibile și recognoscibile, de la vârsta de trei patru ani, sunt, inevitabil legate de niște traume. De niște pierderi de vieți pe care le-am receptat conștient sau le-am înregistrat inconștient.

Prima mea amintire, de la o vârstă indefinit timpurie, era că eram undeva în curte, cu bunicul meu și O., mătușa mea și T., unchiul meu, și un cățel alb cu negru, pe care în chema Tarzan, și care mâncase otravă din grădină. Un fel de insecticid, o coropișniță otrăvită, care în jargonul din sat se chema tiștiriță, și cățelul era pe moarte. Unchiul și mătușa mea, care pe-atunci erau adolescenți de până-n 20 de ani, îi turnau lapte pe gât conform mitului rural că laptele anihilează otrava. Evident că Tarzan a murit și locul lui a fost luat de un alt șoricar, Furnica, câinele perfect al copilăriei mele.

O a doua amintire traumatică, al cărei deznodământ real l-am decriptat la maturitate, s-a petrecut, probabil, în mod repetat în copilărie. Era primăvara, în preajma Paștilor, și taică-meu aducea în curte doi iezi de capră. Îmi aduc aminte că îi legam cu o sfoară și plăcerea maximă era să fugim cu ei pe câmp, pe Grădinoaie, care etimologic ar fi o grădină uriașă, ceea ce și era, de fapt. Problema este că acești iezi dispăreau după vreo două-trei zile și la insistențele mele și ale fratelui meu eram informați că au mâncat niște frunze otrăvite din arbuștii de pe Grădinoaie și au murit. Ani de zile m-am simțit vinovat și nu am făcut legătura neapărat cu faptul că șepcile de blană ale mamei mele și ale mătușii O. semănau izbitor cu blănile iezilor de capră fugăriți pe Grădinoaie. Desigur că undeva în maturitate mi-am dat seama că eram un copil debil de 4-5 ani mințit sistematic, cu metodă, de părinți, și mi-am promis ca eu să nu-mi mint așa copilul. Nu știu dacă am reușit să-mi respect promisiunea, probabil că nu, pentru că, pur și simplu, copiii nu înțeleg adevărurile dure și abrupte. Le trebuie un  timp să proceseze.  

Dar am înțeles de mic că acel câine Tarzan a murit pentru că a mâncat otravă. Ăsta ar fi singurul avantaj al copiilor rurali față de cei urbani: anume că ei iau contact cu moartea de foarte timpuriu și o integrează mai bine. În curte sunt găini pe care le vezi ziua fugind și seara în farfurie, porci care au numele Marișca și sunt, de fapt, persoane care de Crăciun sunt înjunghiate barbar, pârlite cu paie și le consumi sub formă de zamă cu moare și tocană măcelărească. Cumva înveți de când deschizi ochii că produsul numit carnea animalelor nu crește în galantarele magazinelor, ci în curte și în coteț.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)

Casa

Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de 70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii 50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970, constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii. Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările. Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât, retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz. Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine să știi că există frigul și să-l experimentezi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (19)

CLUJ 1989 21.12

Am vizitat expoziția depre revoluția din 1989 la Cluj, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și scriu sub imperiul acestei emoții. Expoziția s-a vrut senzorială, după un concept media care te face să traversezi stări, nu săli cu artefacte. Pot să zic că, în ceea ce mă privește, și-a atins obiectivele și vreau să o felicit pe I. și echipa ei. Primul gând care mi-a venit a fost aproape caragialesc: sunt vechi, domnule! Am apucat adică și eu să defilez în mitingurile maoiste ale lui Ceaușescu, îmbrăcat în uniformă de pionier cu cravată roșie la gât sau în costum albastru de PTAP. Au trecut peste 30 de ani de când stăteam cu orele în soare așteptând ca un operator să tragă două cadre cu noi (ființe umane, de fapt copii) desenând lozinci cu corpurile noastre în piețe. În semn de omagiu pentru Tovarășu’ și Tovarășa. Și ajung cu povestea, pentru contrast, direct în ultima sală, cea a viitorului, unde sunt poze și scurte texte ale unor tineri (de 30 de ani) născuți în anul 1989. Ajuns acolo mi-am zis că da, a meritat Revoluția, sacrificiul uman al celor împușcați la Cluj în Piața Libertății de niște securiști împuțiți, pentru că măcar tinerii aceștia sunt normali. Nu ca noi, cei veniți din ceaușism, care mai purtăm în personalitățile noastre defecte stigmatele totalitarismului comunist. Eroilor revoluției din sălile intermediare, morți sau răniți, le sunt recunoscător pentru sacrificiul lor, respect curajul lor de a ieși în piață atunci. Mi-a plăcut interiorul cu mobila din anii ’80, cu televizoarele vechi, mileuri și pești de sticlă, cu covorul persan și mobila lui F. Și în câteva fracțiuni de secundă, accelerat, mi-am retrăit revoluția mea, acasă în bloc, la Câmpia, în fața televizorului alb-negru, inundat de știri false, de manipulări, de isterie media, și printre toate un film cu Sergiu Nicolaescu boxer. O revoluție trăită pe canapea holbat la TVRL (Televiziunea Română Liberă), speriat de conflicte, gloanțe, trasoare, teroriști, revoluționari, prima și singura revoluție în direct pe care am experimentat-o. Expoziția de la MNIT nu este în esență o condamnare artistic-muzeistică a comunismului, a totalitarismului ceaușist, ci mai degrabă, zic eu, un omagiu adus celor care au făcut posibilă ieșirea din acel regim. Trecutul acesta întunecat este parte din noi, cei care am trăit înainte de ’89, și avem o singură soluție, acum la 30 de ani distanță. Să îl integrăm, să îl acceptăm cu relele lui, cu bravurile și lașitățile fiecăruia și să în lăsăm în urmă. Ca să ne vindecăm de acest PTSD, nu trebuie să uităm trauma, ci să o rememorăm, pentru că așa cum zice vulgata psihanalizei, conștietizarea duce la vindecare.

CARROZZA LETTO

Nevăstuica 
Mersul cu trenul te expune la tot felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați, copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a  nasului într-o carte și a urechilor în căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților. Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate, porți de  îmbarcare) și se poartă ca niște animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri.  Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis: oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj, Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o nevăstuică.  M-a întrebat dacă știu ce e o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul. A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește, despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40 de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (16)

Fugi Gimi că vin albaștrii!
Revenit obosit de pe șantier am văzut la televizor că Jandarmeria și-a îndeplinit rolul ieri seară, cel de instrument al unui stat opresiv. Sigur că jandarmii au răspuns la provocări și prin zelul cu care au ripostat au provocat la rândul lor. Vinovățiile individuale se vor stabili din vizionarea filmărilor. Ca în Piața Universității în 1990 vinovatul moral va fi arătat cu degetul mulți ani și niciodată acuzat, într-un proces parodic care va dura până mă voi pensiona. Văzând scenele din 10 august 2018 mi-au venit în minte niște personaje din copilărie, din orașul natal. Gobi și Gimi deranjau uneori ordinea publică și Gobi avertiza adesea: Fugi Gimi că vin albaștrii! Dușmanii prin excelență, instrumentele unui stat totalitar opresiv, pe-atunci numiți milițieni.     

NOTE DE LECTURĂ

Cartea transilvană a morților
La îndemnul lui D. am citit în vacanță cartea Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Iași, Polirom, 2011. Nu e chiar o carte de vacanță, de citit ca să te relaxezi. E sumbră și încărcată, ca un cer de furtună. Începe cu o înmormântare și continuă cu un inventar al morților din familie, precis și metodic. Nu știu de ce intruziunile acestea în viața unei familii (imaginate, desigur) de la naștere la moarte au ceva obscen și nelalocul lui. În carte e prezentată o imagine distorsionată a lumii satului românesc din secolul 20, un tablou pictat în culori negre-vineții unde este văzut doar răul, mizeria umană, micimile sufletești abisale ale țăranului. Mária este un Ion feminin - apocaliptic de la început la sfîrșit, un personaj caricaturizat la extrem. În versiunile soft ale atitudinilor ei îmi recunoșteam parțial bunicile, sau orice mătușă din satul originar din aceeași cîmpie  a Transilvaniei. Lipsesc din tabloul cunoscut de mine răutatea stihială de divinitate păgână și blestemele crâncene care pigmentează narațiunea.
Autoarea a reușit să transforme o lume atât de familiară mie, pe  care o îndrăgeam realmente, în ceva repugnabil. Viața la țară într-un sat din cîmpia Transilvaniei este ceva ce am idealizat tot timpul, am transpus în vârsta de aur a copilăriei când totul este frumos, perfect, dezirabil. Comparativ, copilăria copiilor noștri, prizonieri ai cutiilor de beton și ai gadget-urilor,  îmi pare de plâns. E adevărat că satul colectivizat al anilor ’70-’80 m-a scutit de munca obositoare dintr-o gospodărie rurală și am crescut ca un nepot privilegiat care s-a putut plimba pe dealurile interminabile, infinit ondulate, de pe Grădinoaie, prin bercurile Arieșului, pe la pădurea de pe Coastă și a putut citi fără opreliște orice roman a vrut.  
Narațiunea se desfășoară sub semnul circotecii iehoviste a Armaghedonului, al sfîrșitului lumii așteptat și dorit. Salvarea nu vine, pentru personajul Tabita, de la ateismul științific al socialismului românesc târziu, ci de de păgînismul neolitic camuflat în creștinismul popular al satului românesc. Prevestiri, solomonari, blesteme, vise predictive, toate acestea îi aparțin și explică cumva drama și râul de sânge al familiei Vălenilor. O carte bine scrisă, o frescă veridică a satului transilvan, dar care îți strică karma dacă o citești în vacanță.

NOTE DE LECTURĂ

Cartea lui Mihai Bărbulescu, Arheologia azi, în România, Cluj, Idea Design & Print, 2016, este greu de încadrat într-o categorie anume. Memorialistică, text civic, polemic, legislație specifică comentată, pamflet la adresa mitografilor. Este un mozaic ieșit din experiența de o viață a profesorului Mihai Bărbulescu, arheolog în România, ieri și azi.

Deși partea memorialistică, bine dozată, este redusă ca întindere și are un rol secundar în economia cărții, ea conferă cărții o anumită savoare. Mare parte a publicului cititor, format din arheologi de teren, gustă anecdoticul șantierului, hazul de necaz, umorul păstrat și în condițiile vitrege de lucru pe care le presupune uneori șantierul. Apoi arheologii mai tineri vor să știe cum erau monștrii sacri pe care i-au «cunoscut» de pe coperțile de cărți. Să afle că erau și ei oameni obișnuiți, că glumeau, beau un pahar, erau preocupați de problemele existenței cotidiene. Portretele  profesorilor autorului, sumar schițate în anexa I, pe care mulți dintre cei de acum nu i-au cunoscut personal, anume Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Constantin Daicoviciu, Mihai Macrea, I. I. Russu, completează vitrina cu amintiri. E bine așa, să știm că arheologia românească nu începe și nu se termină cu noi, să conștientizăm faptul că suntem nani gigantium humeris insidentes.

Capitolul I, Noi și Antichitatea clasică, este o pledoarie pentru reîntoarcerea la antichitate, la modelele ei, la carte, în definitiv. Prea mulți arheologi de azi, și Mihai Bărbulescu va sublinia apăsat asta în capitolele următoare, cred că cel mai important este să scoți lucrurile vechi din pământ cu o tehnică aproape perfectă, dacă nu perfectă. Arheologia evoluează spre tehnicism și arheologul se transformă într-un tehnician, lăsând în spate acel dublu necesar care trebuie să fie istoricul. Arheologul trebuie să fie și istoric, nu să sape pentru posteritate sau să lase intepretarea pe seama altuia. Învățământul de masă elimină treptat studiul limbilor clasice, latina și greaca din curriculum-ul școlar și astfel apropierea de Antichitate devine mai dificilă. Întotdeauna observ, când aprofundez un subiect, că ipotezele unui Carl Gooss, de exemplu, erau mult mai aproape de soluție, decât ale autorilor de acum câteva decenii. Și mă întrebam, retoric, ce s-a pierdut între timp, cum este posibil când sursele sunt mai multe decât pe vremea lui Gooss și metodele de analiză sunt mai rafinate? M-a lămurit un prieten care a observat că profesorul de la liceul sighișorean știa pe de rost puținele surse existente, pe care le cunoștea direct din greacă și latină, și se încurca mai puțin decât noi într-o literatură secundară inegală și anarhică. Nici în România, niciunde în lume, nu ne vom mai întoarce la liceo clasico, la educația clasică, dar este bine să cunoștem din surse, ca istorici, epoca pe care o studiem arheologic. Astfel o să continuăm să scriem în rapoarte de cercetare că am găsit cioburi preistorice, «probabil neolitice».

Mihai Bărbulescu se întreabă cum ar trebui să ne raportăm azi la Antichitate, nu doar noi arheologii, ci și contemporanii noștri? Antichitatea trezește interes public și ca exemple aduce voluntariatul pe șantierele arheologice și spectacolele de reenacment. Dar, în lumea tehnică și industrializată de azi, scufundată în pseudocultura care ne inundă pe canalele media, în Antichitatea clasică trebuie să căută modele perene, modele care au funcționat în Renaștere și în modernitate. Apartenența europeană este fondată pe câteva coordonate identitare, printre care ascendența culturală greco-romană este una fundamentală.

Un capitol consistent este II. Arheologul român, cu un titlu care mie îmi amintește, nu știu de ce, de Trompetta Carpaților. Cum devii arheolog este un capitol despre mărirea și decăderea învățământului de profil din România, cu referiri la învățământul universitar în general. Împreaună cu alți colegi de breaslă autorul a fost direct implicat în ctitorirea învățământului arheologic din România în perioada post decembristă, înființând chiar secția Istorie - Arheologie la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca, secție care mai funcționează și azi, nu știm pentru cât timp. UBB nu este o Oxford sau Cambridge, România este o țară prea săracă pentru învățământ specializat. Cum remarcă autorul: studii de arheologie «pură» nu există la noi, absolvenții având o diplomă de istorie cu specializarea arheologie. Și studenții sunt nemulțumiți că fac prea multă istorie, că trebuie să studieze și Relații internaționale în secolul XX și la ce le servește. Și eu le spun că azi nimic nu îți servește la nimic, cu excepția matematicii elementare ca să știi să-ți numeri banii.

Câți arheologi trebuie pregătiți în sălile de curs și pe șantiere? De câți are nevoie România azi. Estimând numărul arheologilor practicanți la 750 (dar cred că, totuși, sunt mai mulți) autorul calculează că la noi există un arheolog la 25 000 de locuitori. Raportul în Franța, cu cca. 3000 de arheologi, este de unul la 20 000 de locuitori, iar în Italia, cu 4300, unul la 14 000 de locuitori (dar aici 30% dintre ei nu au un loc de muncă stabil). Aș adăuga că nici în România, 30% din cei 750, nu au probabil un loc de muncă stabil.

Părțile referitoare la calitățile și defectele arheologului construiesc portretul robot al unui arheolog ideal, atemporal, de ieri și de azi, așa cum în vede Mihai Bărbulescu.  O calitate esențială e pasiunea și aici exemplifică cu exemple personale. «Nimic nu se compară cu diminețile de vară pe un șantier arheologic, când totul este posibil, când marea descoperire e undeva pe aproape....» (p. 50). Pasiunea e un ingredient necesar, alături de răbdare, pentru că uneori, ca să îl citez pe autor, sare dracu’ din cutie. Așa s-a întâmplat în 18 iulie 1996 când autorul a făcut descoperirea arheologică a vieții, mormântul princiar din secolul V din termele castrului. Această Arnegunda transilvană a fost botezată de autor Franziska, nume cu care a intrat în literatură, iar descoperirea a fost publicată exemplar în 2008. Se adaugă onestitate, discernământ, limbaj printre calitățile necesare, iar ca defecte orgoliul, demonul trufiei și lipsa de eleganță.

 Capitolul III.  Arheologia azi, în România. Membru al Comisiei Naționale de Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii din 1991 până în 2009, președinte al susnumitei comisii între anii 2003 – 2008, autorul a fost un actor implicat. Configurația actuală a arheologiei românești i se datorează, într-o proporție care nu poate fi măsurată acum. Subcapitolul  Organizarea, reglementarea și finanțarea arheologiei ar trebui citit nu doar de către colegii arheologi, ci și de către factorii de decizie la nivel local și central, de către investitori  publici sau privați, care prin acțiunile lor vin în contact cu monumentele, cu patrimoniul arheologic, distrugându-l de cele mai multe ori. 

            Un scurt istoric al Comisiei Naționale de Arheologie, de la înființare și până în anul 2015, explică deriva actuală a acesteia. Nesusținută de forurile academice și de instituțiile de învățământ superior, Comisia a rămas o instituție cu rol consultativ subordonată Ministerului Culturii.  Din sferele înalte ale strategiilor comisia arheologică națională a coborât la un rol auxiliar de verificator al documentațiilor pentru emiterea autorizațiilor de cercetare arheologică (preventivă), în fond o dublare a secretariatului Direcției Patrimoniu a Ministerului Culturii.  În anul 2015, Comisia nu a mai avut nici măcar rolul de a ierarhiza proiectele de cercetare arheologică sistematică care ar fi trebuit finanțate de Minister. Pentru că anul 2015, cum remarcă și autorul, a fost primul, probabil de la Alexandru Ioan Cuza încoace, când statul român nu a finanțat în nici un fel arheologia românească. După ce constată starea deplorabilă în care a ajuns cercetarea arheologică sistematică din cauza subfinanțării cronice, a instituțiilor academice retractile, a atitudinii dominatoare a unor funcționari-directori din Minister, atenția se mută spre arheologia zisă preventivă. Doar că, așa cum remarcă profesorul Bărbulescu, acest segment ale cercetării arheologice nu a fost definit de legislația în vigoare, astfel încât să salveze și să prevină distrugerile de patrimoniu, ci pur și simplu  să descarce de sarcină arheologică. Aplicarea principiului polluters pays și aruncarea cheltuielilor cercetării arheologice în sarcina investitorului – beneficiar a condus, în mintea unora, la ideea că descărcarea este obligatorie. Că arheologul, după  ce a cheltuit banii și a săpat groapa, este obligat prin contract să propună în concluziile raportului descărcarea de sarcină arheologică. Indiferent ce a găsit acolo, monumente de piatră romane sau grecești, un sat preistoric, un cimitir medieval etc. Orice pare azi descărcabil de sarcină arheologică. Ține de deontologia profesională a fiecărui arheolog, de conștiința fiecăruia, să înțeleagă că patrimoniul național este mai important decât niște ore suplimentare plătite sau de vreun loc într-o comisie zonală sau națională. Că o suprafață de cîteva sute de metri pătrați dintr-un oraș roman unde s-a dat descărcarea de sarcină și de unde se scot efectiv pietrele romane ca să se poată turna fundații de ciment, dispare pentru totdeauna. Că zidurile acelea antice nu sunt proprietatea arheologului care propune descărcarea (indiferent câți bani a câștigat) sau a comisiei naționale care o avizează (pe gratis), ci ale statului român.

            Autorul întrevede soluții de etapă pentru aceste probleme: gruparea arheologilor într-o asociație profesională pentru a avea puncte de vedere comune și o voce mai puternnică în fața abuzurilor administrației și politicului, întărirea științifică a disciplinei prin condiționarea accesului în registrul arheologic de publicarea științifică a rezultatelor, înființarea unui Institut Național de Arheologie Preventivă după modelul INRAP din Franța, cu filiale în principalele centre din țară. Ar mai fi și altele: de exemplu crearea unor subcomisii arheologice pe lângă Comisiile Zonale ale Monumentelor Istorice, care înpreună cu funcționarii direcțiilor județene de patrimoniu și poliția de patrimononiu județeană să supravegheze mai atent situația în teritoriu (de la eliberarea autorizațiilor, la verificarea rapoartelor de diagnoză și supraveghere arheologică, lăsând comisiei naționale deciziile cu adevărat importante privind marile proiecte de investiții și de infrastructură). Și de ce nu, poate, chiar liberalizarea profesiei de arheolog și desființarea monopolului instituțiilor publice asupra cercetării. Dar asta ține deja de arheologia, mâine, nu de arheologia, azi.  Și nu vreau să par pesimist, dar viitorul arheologiei în România îmi pare sumbru. OG 43 din 2000, așa rarefiată și incompletă cum era, este mutilată de ordine de ministru și de proceduri ulterioare care permit distrugerea siturilor arheologice chiar de către cel care trebuie să le protejeze, anume statul român, cu legea în mână. Cum remarcă și autorul prin ordinul 2613/1038 din 2011 Ministerul Culturii și cel al Transporturilor au simplificat procedura de emitere a certificatelor de decărcare de sarcină arheologică pentru proiectele de infrastructură rutieră. Pentru că arheologii stăteau în calea progresului, miniștrii de resort de atunci au decis că, în cazul proiectelor de interes național, descărcarea se va face pe fiecare parte de teren care poate fi redată activităților umane curente. Anume bucăți din autostrăzi sunt licitate de firmele constructoare și descărcarea cade în sarcina acestora. Dacă, înainte vreme, săpătura se făcea înainte de începerea construcției cu câteva luni și arheologii puteau cerceta preventiv în mod rezonabil un sit, acum  cercetarea începe odată cu demararea lucrărilor de decopertare și principala unealtă a arheologului este buldozerul constructorului care țiuie în spatele lui. Mai pe înțeles, cercetarea arheologică înseamnă decopertarea mecanizată a amprizei autostrăzii, arheologului salvator rămânându-i importanta misiune să golescă și să înregistreze niște funduri de gropi, botezate pretențios complexe. Ce era deasupra, coloana stratigrafică, relațiile dintre ele sunt detalii care azi, sub presiunea neoliberală a progresului, nu mai contează. Și totul trebuie terminat în două săptămâni sau maxim într-o lună pentru că utilajele ținute pe câmp îl costă mulți bani pe constructor. Că doar nu o să se împiedice autostrăzile, ca să îl citez acum pe fostul președinte Traian Băsescu, de două cioburi sau de o mierlă cu penele nu știu cum, arheologii pot să caute în stânga și dreapta autostrăzii cât vor și pe distanțe mult mai mari. Pentru că oprirea lucrărilor și utilajele ținute pe câmp costă. Se întreabă și profesorul Bărbulescu, pe bună dreptate, ce caută utilajele și arheologii deodată pe câmp?

            Subcapitolul Arheologia și societatea nu conține doar analiza acestui conflict indus între politicieni promotori ai progresului și arheologul retrograd, ci și două exemple de escaladare a conflictului între societate, stat și patrimoniu (al cărui apărător ar trebui să fie arheologul): cazurile Roșia Montană și Piața Unirii din Cluj. Diferite ca evoluție și miză, cele două cazuri au în comun mobilizarea energiilor civice în sprijinul patrimoniului arheologic. Filmul evenimentelor decărcării de sarcină arheologică a masivului Cârnic este narat de cineva aflat in medias res și supus presiunilor concurente ale ministerului, investitorului și societății. Inflamarea unei părți a opiniei publice clujene vizavi de cercetările din Piața Unirii est relatată mai detașat de autor. Cum trebuie reacționat în astfel de situații, când energiile civice se descătușează orientat pentru salvarea unui obiectiv anume?  Nu știm, dar trebuie spus, comunicat, faptul că în fiecare zi în care s-a manifestat în piață pentru Roșia un buldozer a distrus altundeva în România un sit sau un context arheologic.

            Capitolul IV Arheologia și mass-media începe cu o prezentare a subiectelor arheologice în media profesionistă de azi și unde autorul constată că disciplina noastră nu ocupă un loc prea important. Arheologia, sau mă rog, tematica antică este adusă în atenția publicului prin spectacolele de reenacment istoric, cu ocazia diverselor zile ale orașelor, unde publicul spectator poate urmări lupte simulate între tineri costumați în daci și romani. Un loc important în economia cărții ocupă prezentarea temelor istoriei antice și arheologiei românești în new media, presa on-line, blogging, facebook etc. Aici sunt analizate temele protocroniste cu circulație on-line, fiind decelate câteva aspecte principale: primordialitatea teritoriului românesc în civilizația europeană și mondială, descoperirile de aici fiind unicate mondiale, descendența românilor direct din dacii superiori spiritual (și, ca un corolar, negarea latinității românilor), descifrarea scrierilor și limbilor necunoscute și teoria conspirației ascunderii istoriei adevărate de către istoricii oficiali. Bazaconiile mitografilor sunt prezentate pe larg, cu citate din producțiile (ca să nu zic operele) unui Miulescu, Săvescu, Bucurescu,Tonciulescu și de aici aflăm că sumerienii s-au școlarizat la Tărtăria, că  un obiect aluminiu cu funcționalitate neclară a fost găsită lângă niște oase de mamuți și datează de acum 250 000 de ani, că Isus însuși a fost traco-dac, inițiat în Dacia și doctrina creștină este de sorginte zalmoxiană, că limba română nu are origine latină, ci latina și daca erau identice trăgându-se din pelasgă. Intră în scenă alte vedete ale subteranelor mitografiei: misteriosul codex Rohonczi tradus în română de Viorica Enăchiuc sau tăblițele dabogete din plumb de la Sinaia traduse de Dan Romalo. Profesorul Bărbulescu se amuză și aplică metoda de descifrare a lui Romalo sau Bucurescu, parodiind-o, la sintagma PEPE NERO MACINATO, în italiană piper negru măcinat și îl recitește ca PEPENE ROMA CINA TO, adică, în română, un pepene tot (întreg) la cina din Roma (voi mânca).

            Autorul se întreabă ce este de făcut în fața acestui val dacomanic? Cum poate istoricul și arheologul dialoga cu argumente cu cei care produc asemenea elucubrații și cred în ele ca membrii unei secte new-age zalmoxiene? Specialistului i se opun «vechimea teoriilor protocroniste,...aviditatea pentru știrea senzațională, pentru ocultism și parapsihologie, nevoia de mitizare pentru construirea unei identități naționale strălucite...». Totuși, în ciuda acestor dezavantaje, caducitatea acestor teorii fantasmagorice trebuie relevată publicului larg, de către specialist. Și asta face și profesorul Mihai Bărbulescu în acest capitol IV. Personal, mă bucur că mitografii și-au găsit locul meritat într-o carte despre arheologia azi, în România.  

            Anexa II conține trei articole din revista Tribuna  și două rapoarte ale Comisiei Naționale de Arheologie prezentate în vremea mandatului de președinte pe care unii dintre arheologii mai tineri de azi le-au auzit, viva voce, la Mangalia în 2005 și Constanța în 2006.

            În final, alături de îndemnul meu de a citi cartea, trebuie să remarc curajul autorului. Azi, tot mai puțini oameni iau atitudine, majoritatea se lasă cooptați în curentul dominant de gândire caracterizat de pesimism, defetism și retrageri mărunte. Cedăm teren pas cu pas, pași mărunți e adevărat, abdicăm de la principii, presați de sistemul care acționează mecanicist, distrași de lupta pentru existență cotidiană, pentru supraviețuire. Azi un student trecut chiar dacă nu știe nimic, mîine un sit descărcat total și distrus că doar nu se face gaură în cer cu un monument pierdut. Profesorul Mihai Bărbulescu, la o vârstă la care poate spune adevărul cu voce tare, trage un semnal de alarmă și ne arată unde suntem azi. Nu cred că pașii mai pot fi recuperați, indiferent câte cărți scriem, dar cred ca putem încerca să păstrăm ce a mai rămas din arheologia românească.  

NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.

În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.

Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (5)

De multe ori am senzația că în trecut eram mai deștept. Așa că notez o amintire din 1999, când dreapta politică în România era o glumă, dar mai puțin proastă ca acum.

8 martie 1999, sala Ion Mușlea, BCU Cluj. Am audiat azi simpozionul «Dreapta între adevăr și mistificare», organizat de Clubul Dreptei (adică un partid care are atâția membri câte scaune într-un autobuz, Partidul Alternativa României). A vorbit Vasile Dâncu de la Sociologie (notă 2014: ulterior membru proeminent al grupului Cluj al PSD) despre axa dreapta – stânga și necesitatea «psiho-sociologică» a poziționării fiecăruia într-una din părțile spectrului. A vorbit apoi oratorul de serviciu din Cluj, Ovidiu Pecican, despre confuzia stânga – dreapta în istoria modernă a României și criteriile fluide în separarea culorilor spectrului politic. Au mai luat cuvântul doi membri de partid (unu’ Stoenescu și un asistent de la Științe Politice). În sfârșit, ultimul, a vorbit invitatul special, Varujan Vosganian, liderul PAR. Ce diferență între discursul intelectual al universitarilor clujeni și monologul demagogico-politico-electoral al lui Varujan. Gesturi largi, bruște, exclamații, exemple percutante culese din cotidian (ceva cu un meci de fotbal) ale unui personaj agresiv și teatral. A întrebat: există dreapta românească?, după care și-a scos buletinul și a răspuns, tot el – acest buletin certifică că eu exist, și, dacă exist eu, există dreapta românească! Nici nu știe câtă dreptate avea: la asta se reduce Partidul Alternativa României (notă 2014: își mai aduce cineva aminte că a existat?), și așa-zisa dreaptă românească, la Varujan Vosganian, senatorul cu declarațiile lui, elitist-capitaliste. A lipsit o definitio doctrinae. Vosganian a încercat să schițeze câte ceva, dar s-a pierdut în divagații inutile. Am reținut: elitism, liberalism economic, redefinirea și construirea proprietății, demnitate națională (cu insistență pe faptul că lipsește din discurs orice nuanță de extremism, fascism, exclusivism pe criterii etnice).

ELIADE (2)

Note de lectură

Biografiile lui Mircea Eliade sunt, uneori, bântuite de amintiri false. Cu fiecare carte pe care o citesc mi se întărește această convingere. Zilele trecute am citit o broșură editată de campioana publicării corespondenței lui Mircea Eliade și a celor din jurul său, domnișoara Mihaela Gligor. Este vorba de scrisorile schimbate de eroina celebrului roman interbelic, Maitreyi Devi și biograful american al lui Mircea Eliade, Mac Linscott Ricketts între 1976 și 1988 (Maitreyi Devi – Mac Linscott Ricketts. Corespondență. 1976-1988, ed. Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012).

Am văzut o Maitreyi rănită de fanteziile  din tinerețe ale lui Eliade autorul, o persoană care afișează în scrisori adresate unui necunoscut (apropiat al lui Eliade) un resentiment departe de absoluta serenitate indiană.

Eliade e mincinos, neloial, plin de sine, «bărbat mizerabil» (p. 28-29). Dar se jonglează cu amintiri false: «A fost studentul tatălui meu (Surendranath Dasgupta) doar pentru un an, cu toate că în fiecare carte a scris trei ani – întreaga lui ședere în India nu a depășit doi ani – poate mai puțin.» (p. 28). În nota de subsol Mac. L. Ricketts notează totuși că Eliade a stat în India trei ani încheiați. Conform biografilor Eliade s-a îmbarcat la Constanța în 22 noiembrie 1928 și la Bombay, pentru întoarcere, în noiembrie 1931. (F. Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, 2003, p. 166, 223).

O altă, interesantă, amintire falsă: «…cu siguranță îl voi pedepsi dacă va îndrăzni să publice această carte în engleză. (…) Așa o calomnie! A scris, de asemenea, că tatăl meu și-a sedus cumnata! Ce drept a avut să inventeze o astfel de fantezie!?». La care Mac. L. Ricketts notează «Nu există asemenea detalii în romanul lui Eliade». (p. 29, n. 2). Nu am chef să recitesc complet Maitreyi ca să verific asta, dar, cumva, înclin să îl cred pe Mac Linscott Ricketts.

Maitreyi Devi scrie într-una dintre scrisori că Mircea Eliade nu face distincție între adevăr și ficțiune: «nu cred că a cunoscut în realitate o europeană tantrică în Hardwar (…). Această parte a poveștii e la fel de adevărată precum mersul Maitreyiei în camera sa în toiul nopții. El a pus această poveste pentru a face romanul Maitreyi să arate mai adevărat.» (p. 76) De data aceasta Maitreyi Devi face presupuneri greșite: se pare că violoncelista sudafricană Jenny Isaac a existat cu adevărat (Introducere, p. 17; F. Țurcanu, op. cit., p. 217).

Chiar nu vreau să minimalizez carențele de caracter ale lui Eliade sau păcatele politice, dar nu pot să nu compar amintirile false ale fiicei lui Dasgupta cu alte amintiri false ale cunoscuților, corespondenților sau a unor contemporani lui Eliade. Și toate sunt probe în «dosarul Eliade».

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Câteva zile la Paris

Musai trebuie să scriu câteva rânduri despre scurta mea excursie la Paris, mai ales că stau chiar în hotelul din Cartierul Latin unde Gabriel Garcia Márques a scris romanul său El colonel no tiene quien le escriba. Nu zic ca asta mă inspiră în vreun fel, dar consemnez aşa la gândul straniu că poate stau în aceeaşi cameră în care a stat cel mai mare scriitor în viaţă. Îmi aduc aminte că acum mulţi ani, într-o seară, înainte de un An Nou, am început, pe la ora 20, Cien anos de soledad şi m-am culcat a doua zi dimineaţa pe la vreo 8-9 când am citit ultimul rând. A fost singura carte pe care, la propriu, nu am mai putut să o las din mână. O carte care îţi taie respiraţia, pe care am citit-o într-o noapte şi din care nu-mi mai aduc aminte nimic decât că era vorba despre familia Buendia din Macondo şi că îi chema pe toţi fie Arcadio fie Aureliano. De multe ori mi-am propus să o recitesc, atent şi pe îndelete, dar nu am reuşit să trec niciodată peste impresia pe care mi-a produs-o prima lectură. De-atunci am citit cam tot ce a scris G.G.M., care ocupă un loc fruntaş în pantheonul meu de autori preferaţi.

Colocviul AFAM la care am luat parte a fost interesant : o gaşcă mare de specialişti în domeniul asta restrâns (la meró în jargonul studenţilor francezi), oameni interesanţi cu care ai ce vorbi. D. p. d. v. lingvistic a fost un turn Babel din care n-a lipsit nici una din limbile de circulaţie. Doar că, în cazul ăsta, nu m-au ajutat broken english, mauvais francais, italiano semplice şi balten deutsch. Deşi sunt român am fost încadrat, metaforic vorbind, în Frontul de Est (cei cu care am stat la acelaşi hotel şi trebuia să facem aceleaşi trasee). Problema este că acolo lingua franca era rusa. M. K. ruso-francez, J. T., ceh, K. P. slovac, M. L., ucrainian, T. G., oset, vorbeau între ei şi cu mine în rusă, uneori cu rudimente de engleză. Cel mai simpatic era M. L. care se uita fix în ochii mei şi turuia pe ruseşte câte 5 minute. Şi eu mai ştiu doar să număr în ruseşte şi să zic niet panimaiet.

În prima seară ca să fac conversaţie am vorbit cu T. G. (care o mai rupea pe engleză) despre filme ruseşti şi i-am zis că mi-a plăcut versiunea rusească a filmului american 12 Angry Men, 12 Razgnevannyh Muzhchin de Nikita Mihalcov. Am făcut cred că o gafă pentru că ulterior am aflat că e oset şi cred că nu i-a plăcut deloc problematica filmului unde cel ce e achitat în final de juraţi e un tânăr cecen. Probabil că nu a fost o gafă semnificativă, pentru că în final ne-am înţeles foarte bine chiar dacă pentru asta a trebuit să beau împreună cu el wiskey din dopul sticlei în RER-ul Saint-Germain-en-Laye / Paris. E singurul oset pe care l-am cunoscut, foarte simpatic dl. T. (T. fiind de la Tamerlan).

E foarte interesant cum se poartă lumea la colocviile astea pestriţe, internaţionale. La început vorbesc doar între ei, pe grupuri: nemţii cu nemţii, englezii cu englezii etc. După ce comunici, după ce te produci şi văd că nu eşti chiar un cretin căzut acolo prin nu ştiu ce întâmplare, un senegalez semianalfabet, te ţin de poveşti ba unul, ba altul, că nici nu ai vreme să-ţi bei cafeaua sau să fumezi o ţigară în pauză.

Din păcate, dacă vrei să participi la lucrări şi nu fentezi, nu ai vreme să te plimbi prin oraş. Zici că ai venit a Paris şi nu faci decât să te dai cu metroul între hotel şi sala de conferinţe. Comunicările au fost interesante, evident că în vestul Europei lucrează la alt nivel. P. P., guru francez al arheologiei merovingiene, te impresionează prin cunoştiinţele şi deschiderea sa. Nu pot să zic acelaşi lucru despre nemţi care servesc aceeaşi ciorbă post-procesuală reîncălzită. A fost relevant că la discuţii se întrebau, practic, unul pe altul. În rest, fiecare obsedat de obiectul muncii, de aurul, argintul şi granatele de la Tournai, Apahida, Blučina, Poprad, Jalpug, Brut şi altele.