NOTE ZILNICE

De mortibus sanctorum Orientis
În ultima vreme am tot citit din înțelepții new-age ai Indiei.  De fapt, am citit puțin din ceea ce au scris ei, mai mult din ce au vorbit și au consemnat discipolii. De exemplu autobiografia confecționată din excerpte a lui Bhagwan Sri Rajneesh (zis și Osho), amintirile despre Bhagwan Sri Ramana Maharshi a lui Alan W. Chadwick / Sadhu Arunanchala, cărțile de dezvoltare personală ale lui Swami Shivananda, Samadhi Yoga și Swami Vivekananda, promotorul acelei Ramakrishna Mission, Jnana Yoga.
După multe pagini de dăscălire pentru obținerea eliberării din timpul vieții și a evădării din ciclul samsarei (adică al reîncarnărilor succesive), învățătură centrată pe dieta vegetariană, lipsa cărnii, alcoolului, tutunului, sării, pe continența sexuală și renunțări de tot felul, Swami Shivananda enumeră câteva morți ale unor jivanmukti. Swami Shivananda, Samadhi Yoga, ed. Firul Ariadnei, 2006, p. 214: «Este adevărat că Buddha a murit datorită vomei, Shankara datorită hemoroizilor, Ramakrishna a murit de cancer, iar Vivekananda de diabet. Un înțelept nu este însă afectat de boala sa fizică, întrucât nu se mai identifică cu trupul.» Și amintește yoghini realizați din trecut ale căror corpuri s-au transformat în flori și în aur.
Și atunci am vrut să văd cum au murit înțelepții Orientului, cei care au obținut eliberarea din timpul vieții, concentrându-se asupra Sinelui Atman și renunțând la viața exterioară, fapt ce le-a atras discipoli grupați în ashramuri. Paramhansa Yogananda (1893-1952) a atins mahasamadhi la 59 de ani. Cauza oficială a morții a fost infarctul. La fel, Swami Vivekananda (1863-1902) a atins mahasamadhi la 39 de ani. Cauza oficială a morții a fost un atac cerebral, nu diabetul cum a zis Swami Shivananda. Sri Aurobindo (1872-1950) de la Pondicherry s-a stins în pace în fața multor oameni, atingând mahasamadhi la vârsta de 72 de ani. Shivananda Saraswati (1887-1963) s-a stins și el la 76 de ani, atingând mahasamadhi. Ramakrishna (1836-1886) a atins mahasamadhi după părerea discipolilor, dar a murit de cancer la vârsta de 50 de ani după cea a lui Swami Shivananda.  Bhagwan Sri Ramana Maharshi (1879-1950) a murit de cancer la 71 de ani, înconjurat de medici alopați. Jiddu Krishnamurti (1895-1986) a murit de cancer pancreatic la 91 de ani.  Bhagwan Sri Rajneesh (1931-1990) decedează la 59 de ani, cauza morții fiind infarctul (de la o supradoză) sau otrăvirea în închisorile americane. Nisargadatta Maharaj (1897-1981) a murit de cancer la gât la 84 de ani. Am ales cei mai reprezentativi jivanmukti din secolul XX, reprezentanți de asemenea ai sincretismului new-age, cei care au popularizat știința și tradiția lor lor centrată pe Vedanta, Advaita, tratatul despre yoga al lui Patanjali pentru practică și Bhagavad Gita ca reper scriptural. Trăiau sănătos, lacto-vegetarieni, fără alcool și tutun, fără excese. Totuși moleculele și celulele replicate nu au ținut cont de asta, așa cum ei nu au ținut cont de corpul lor, receptacul al iluziilor mayei și al simțurilor lumii exterioare.

NOTE DE LECTURĂ

Citesc G. I. Gurdjieff, Întâlniri cu oameni remarcabili, Curtea Veche, București, 2014, un fel de memorii travestite în care acest mag caucazian își prezintă aventurile sub pretextul schițării portretelor unor oameni remarcabili. Trebuie menționat că acești oameni remarcabili sunt azi niște perfecți anonimi, prieteni din tinerețe ai autorului, care l-au marcat cumva atunci, ajutându-l să devină ceea ce a devenit. Citind întâmplările extraordinare ale lui Gurdjieff și ale prietenilor săi, desprinse din 1001 de nopți, cu călătorii lungi și pline de pericole în Orient, cu derviși persani, cu popasuri la mănăstiri tibetane și himalaiene, cu prinți ruși și fii de pașă, nu pot să nu admir faptul că sunt scrise de un șarlatan total, complet, unul care și-a mistificat și viața în acord cu opiniile despre «a patra cale». Supranaturalul și parapsihologicul îl întâmpină peste tot pe unde merge: membrii confreriei yezidi nu pot ieși din cercurile trasate pe pământ, călugării și dervișii performează vindecări miraculoase, el face experimente în care împunge cu acul o păpușă woo doo și sângerează subiectul hipnotizat și altele asemenea. Gurdjieff și amicii săi caută și ei, ca niște perenialiști ce sunt,  centrele Tradiției primordiale, și chiar găsesc unul într-o mănăstire tibetană a «ordinului Sarmung» fondat pe vremea asirienilor, cu 2500 de ani înaintea nașterii lui Hristos. Dar cele mai bizare povești, demne de baronul Munchausen, le înșiră când descrie expediția în deșertul Gobi. Ca să îl traverseze, într-o expediție arheologică care caută un vechi oraș îngropat în nisipuri, își cumpără o turmă de oi pentru hrană, oi care le vor căra totodată bagajele și apa și pe care le hrănesc cu un nisip anume ce conține resturi organice (p. 239-240). Pentru a evita furtunile din deșert umblă pe deasupra lor pe catalige de 6 metri înălțime (p. 243-246). Expediția fantasmagorică se întrerupe după ce un prieten al său este mușcat de gât și ucis de o cămilă sălbatică.

Ce este «a patra cale» de trezire a conștiinței în oamenii somnambuli? Un amestec de yoga, teosofie, spiritism, perenialism, un sincretism bine condimentat între căile fachirului, călugărului și yoghinului. Alături de Guénon și Krishnamurti, Gurdjieff a fost fără îndoială unul din cele mai interesante personaje din prima jumătate a secolului XX, dintre cei care au predicat revolta împotriva lumii moderne și trezirea spirituală.  Memoriile lui merită, cu siguranță, citite.