PRIN SATUL NAPOCA (4)

Trafic
#noi nu blocăm traficul, suntem traficul!
Azi am atins performanța de a sta o oră în trafic dimineața, mergând doar de acasă până la servici. Și da, pentru domnul primar, mi-am lăsat și copilul la școală (unde a întârziat vreo 20 de minute), dar asta numai pentru că oricum și părinții lui lucrează amândoi în centru. Foarte multă lume lucrează în centrul satului Napoca. Acolo sunt școlile, universitățile, spitalele, primăria, băncile, ANAF-ul și mai nou tot felul de blocuri pline cu oameni cu un card sau o legitimație atârnată de curea semn că trebuie să-și justifice minutele la vreo ușă. Deci, nu autobuzele care să se plimbe pe la școli să culeagă copiii sunt soluția. Și în nici un caz demolarea a trei cocioabe pe străzile Ploiești sau Constanța în locul cărora să răsară niște enormități arhitectonice care sparg oricum regimul de înălțime al zonei și în care se aglomerează câte 200-300 de lucrători în IT.  Satul Napoca e scăpat de sub control urbanistic, iar din punctul de vedere al traficului, este ceva între haos și labirint. Labirint pentru cei care știu sensurile și benzile, haos aparent pentru un nou venit. Pe toată lumea pare să deranjeze asta, dar nu văd nici o măsură. Primăria a declarat război șoferilor: parcări cu prețuri prohibitive și restricționate în timp în zona 1, poliție locală care ridică mașini și amendează în draci, colectând la bugetul local, declarații publice despre iresponsabilitatea cetățeanului care se încăpățânează să-și folosească, totuși, mașina. Aseară la ora 19 am vrut să îmi recuperez copilul de la o activitate a «Școlii altfel» și am constatat că un polițai local îi pândea pe cei care parchează în fața unei școli din centru. La ora 19. Așa că, în loc să aștept, am mai înconjurat odată buricul târgului. Oricum, cu tot traficul și semafoarele, ai senzația că staționezi, nu că mergi undeva. Și am făcut un exercițiu de imaginație: cum ar fi să nu mai staționăm deloc, să mergem încet în coloană și pasagerii să urce și să coboare din mers. Problema e că o să se adapteze și poliția locală și o să îți lipească o amendă pentru contravenția de a  merge încet prin centrul satului Napoca.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (15)

Speedy Simo și  mitingul lui Dragnea
Există o Românie normală și una inventată, una care există doar în imaginația unor români. România reală a generat-o pe Virginia Ruzici, care cum 40 de ani a câștigat Rolland Garos-ul și pe Simona Halep care l-a câștigat azi. România fictivă și greșită l-a produs pe Nicolae Ceaușescu și pe Liviu Dragnea, copia lui palidă, homunculus-ul ecoului unui fost totalitarism.Nu am văzut meciul Virginiei Ruzici de la Rolland Garos din 1978, dar am crescut în umbra legendei ei, pe același teren de tenis, concitadini fiind. Acaparat de cotidian și de o imersiune în România rurală, nu am văzut nici meciul de azi al Simonei Halep. În schimb am văzut mitingul din 22 decembrie 1989 organizat de soții Ceaușescu. Și am văzut și mitingul de azi al tricourilor albe organizat de un guvern orb împotriva unui dușman invizibil. După decembrie 1989 am crezut că nu o să mai văd așa ceva, că istoria nu se repetă la intervale așa scurte. Nu mi-a venit deloc să râd, în ciuda absurdului situației. Nici măcar când au vorbit Olguța Vasilescu, doamna prim-ministru Dăncilă și Liviu Dragnea. Am văzut niște inadecvați, niște reduși mintali, chinuindu-se să fie politicieni. Recitând niște discursuri învățate, forțându-se să reproducă cuvinte false care li se opreau în gât. Nu am crezut că o să mai trăiesc așa ceva și, momentan, nu am nici o reacție. Cred că succesul Simonei Halep ține de România reală și normală și isteria pesedistă și mitingul maoist al lui Liviu Dragnea de o Românie din benzi desenate proletare și nkvediste cu recolte umflate la hectar și alte minciuni care mi-au umbrit copilăria. Care Românie o celebrăm la centenar?

Prin satul Napoca (3)

Euphoria Biergarten
Nu pot să ignor aspectul rural al metropolei de pe Someș. Plimbările mele cotidiene prin satul iobăgesc transilvan de pe malul Someșului mă aduc tot timpul în contact cu persoane a căror unică educație este școala de dans și bune maniere din Dej.
Cum a dat căldura Clujul s-a transformat iarăși într-un festival perpetuu. Nu zic că asta ar fi un lucru rău, pentru că astfel se atrag turiști care cresc nivelul consumului și tuturor celor care trăim în satul Napoca ne va merge mai bine cândva. Evenimentele sunt obligatorii pentru că și-a dat seama și primăria că sunt puține lucruri interesante de văzut în Cluj. Un pliant turistic recomanda turiștilor să vadă cimitirul Hajongard și restaurantul Vărzărie. Eu mâncând săptămânal la Vărzărie nu mi-am dat seama că e ceva vizitabil, decât dacă vrei să faci o călătorie în timp, în anii 90, în Tranziție. Oricum acolo e mai civilizat și mai ok decât pe multe terase cu pretenții și prețuri pe măsură din centru. Afluxul de turiști combinat cu lipsa de educație a chelnerilor și chelnerițelor (ca să nu le zic direct mârlani) fac aceste terase de nefrecventat. Am fost azi, în plin festival TIFF, la Euphoria Biergarten, lângă canalul morii, și m-am așezat la o masă. În cinci minute a apărut o chelneriță educată la școala din Dej mai sus menționată și a trântit pe masă un carton cu Rezervat. După ce ne așezasem deja la masă și avut și tupeul și să ne spună că trebuie să eliberăm masa respectivă pentru că va fi rezervată. Nu știu cine este patron la Euforia, dar chiar ar trebui să-și evalueze minimal angajații. Știu că nu trebuie să ai nu știu ce curriculum vitae ca să fii chelner la o terasă în Cluj, că este lipsă de forță de muncă pe piață, dar o minimă pregătire pentru a lucra în servicile publice s-ar impune. Adică să nu angajeze chiar așa pe oricine se perindă pe la ușa lui.
Nu trebuie, însă, să te enervezi deloc. Sunt destule terase în centrul Clujului și te poți muta de pe una pe alta dacă nu-ți convine. Și evenimente, festivaluri, vară, cocktailuri, bruschete (nu mici și bere că nu cadrează)....

LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

EXCURSIUNI EUROPENE

Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români

Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.

Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  

Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).

Mizerie și trafic

La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.

În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.

Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.

Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.

Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.

Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.

Peisaje urbane

Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.

Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.

Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.

Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (2)

Reafirm că politica mă lasă rece, că nu mă interesează și că încerc să trăiesc făcând abstracție de faptul că țara este guvernată politic. Periodic însă, agresiv, decizia politică pătrunde în universul domestic și tulbură apele. Și atunci mă revolt și revolta mea se materializează într-un gest de lehamite neglijabil, cum ar fi scrisul pe blog.

De data aceasta m-a enervat un simplu zvon, anume că și anul acesta înscrierea copiilor la școală în clasa zero sau pregătitoare se va face tot în funcție de străzi arondate școlilor. Adică la școlile bune din centrul Clujului se pot înscrie doar cei care locuiesc pe străzile arondate acestora, iar eu trebuie să-mi înscriu copilul la o școală din Turda mă’sii. Zvonul s-a propagat repede printre părinți și a creat un val de isterie. Dacă anul trecut când s-a aplicat acest principiu cu finanțarea urmează elevul și înscrierile s-au făcut în funcție de zone arondate, multă lume și-a făcut flotant în centru, acum zvonul spune că nu mai e voie cu flotant, că se pot înscrie doar copii ai căror părinți au buletin la adresele respective. Ca și cum ar fi posibil așa ceva? Dar să presupunem, prin absurd, că ar fi posibil. Mă întreb atunci dacă nu reintrăm într-o logică totalitară, când politicul terorizează cetățeanul.

1. O decizie politică proastă a lui Funeriu și cetei lui de reformiști, anume introducerea principiului finanțării per elev și în sistemul preuniversitar creează distorsiuni care amenință sistemul: migrarea elevilor spre școlile centrale care oferă învățământ calitativ și lipsa lor din școlile de cartier, care astfel sunt amenințate cu dispariția.

2. Pentru a contracara fenomenul migrației se ia o altă decizie  politică proastă: îngrădirea migrației (provocate de prima decizie) prin obligarea cetățeanului să își înscrie copilul doar la școala lângă care, din hazard, locuiește. Cetățeanul refuză și driblează decizia obținând o luare în spațiu (flotant) de la o cunoștință, un prieten sau de la un necunoscut (contra cost, 100  de euro, de exemplu).

3. Urmează, zice zvonul, o a treia decizie politică proastă: nu mai e voie nici cu flotant, trebuie buletin. Aici se vede logica totalitară, escaladarea interdicției, terorismul de stat împotriva cetățeanului, iobăgia modernă, legarea de glie, copiii României de azi ca niște adscripti glebae.

Cu ce sunt eu vinovat că Funeriu a luat o decizie proastă? De ce asta antrenează o cascadă de decizii proaste? Poate pentru că nu are cine lua decizii bune, pentru că politicul e populat de incompetenți. Zicea un banc că există clasa întâi, clasa zero și, sub aceasta, clasa politică. O clasă care nu se schimbă, cu politicieni care se autogenerează, ca niște celule defecte, cancerigene. Cei care ne conduc azi nu sunt decât clonele celor de acum zece ani. Asta e victoria lui Adrian Năstase asupra poporului român.