JURNAL BELGIAN

 

5 decembrie 1999

Am vizitat Muzeul Regal de Istorie și Artă din Bruxelles, cunoscut ca Musée de Cinquantenaire. Foarte mult Egipt, multă ceramică neagră cu figuri roșii. Mumii egiptene cu droaia și vase grecești preponderent din Magna Graecia (Apulia). Civilizația romană mai puțin, era o sală cu mozaicurile de la Apameea Syriei, pe care le puteai vede și de sus de la balcon și o frumoasă galerie de portrete. Foarte puțin roman provincial, ca și cum nu am fi în Gallia Belgica. Nu am văzut, în tot muzeul, o statuetă sau un relief cu Sucellus. Am remarcat că publicațiile (pliante, ghiduri explicative, cărți) erau foarte scumpe. La fel copiile după obiectele expuse (vase cu figuri negre, idoli egipteni, plăcuțe cu hieroglife) costau pe undeva pe la 900 de franci belgieni. Am găsit și un sector cu Orientul Apropiat (Palmyra, Petra), foarte bine amenajat. Aici era ilustrată și munca arheologului: o machetă cu o unitate de săpătură, filmulețe cu restaurarea vaselor ceramice sau momente de documentare a săpăturii. Cred că poate fi interesant pentru publicul nespecialist, pe mine m-a amuzat butaforia asta. Mai era si o machetă a Romei la apogeul Imperiului de circa 5 x 5 m, prost luminată și care se vedea mai bine de sus, de la balcon. Muzeul mi-a plăcut: foarte aerisit, cu spațiu mult și exponate puține; nu cred că avea un circuit cronologic și dacă avea eu nu l-am respectat.

7 decembrie

Azi am petrecut întreaga după-masă cu dl. N, făcând planuri de bătaie. Iarăși am luat masa la familia N., a improvizat domnul profesor ceva. Deja situația asta s-a repetat de atâtea ori că nici măcar nu mă mai simt stânjenit. Printre altele mi-a zis că o să-mi dea o cartelă pentru xeroxul de la universitate. Așa aș putea să mai xeroxez câte ceva, că de citit nu prea mai am timp. Zilele astea din urmă parcă trec mai repede. Cum am tot împins ora de culcare ajung la 2 fără să dorm și de aceea mă trezesc greu dimineața. Trebuie să reglez asta, să schimb acest program

11 decembrie

Zilele parcă trec tot mai încet, mai ales în weekend.  Luni trebuie să mă întâlnesc la prânz cu dl. C. D. de la Latomus, apoi cu profesorul R. care predă arheologie gallo-romană aici. Gallo-roman este ca și cum ai face arheologie dacică la noi, este o diferență clar între roman și gallo-roman. La ora 14 am o scurtă întrevedere cu dl. N., ca să vedem cum ne organizăm pentru săptămâna viitoare. E o seară în care nu am program. Trebuie să vină surorile S., la care am fost ieri seară la cină și să ieșim prin oraș. Dar plouă li e foarte urât afară așa că nu știu dacă mai facem asta. Adevărul e că tocmai azi nu am chef să ies prin oraș. Azi noapte l-am visat pe Victor Ciorbea, prim-ministrul României.  Era pe la Cluj și o colegă încerca să îi vândă o mașină second hand. Într-o altă noapte l-am visat pe Cristian Tudor Popescu, îmbrăcat frumos, la costum cu un parpalac bej. Ne plimbam pe strada bișnițarilor din Cluj și nu știu de ce îi ziceam domn profesor. Nu știu ce înseamnă aceste vise. Poate că și eu, ca și CTP în Copiii fiarei, am văzut în Belgia partea urâtă a lucrurilor. El la gara din Paris a văzut doar ce era comun cu Gara de Nord din București, iar la piramidele din Egipt a remarcat culoarele cu mizeriile lăsate de turiștii necivilizați.

12 decembrie

E o duminică urâtă și ploioasă, ca în Belgia. Totuși m-am plimbat prin ploaie, am fost în Grande Place unde aproape au terminat de amenajat, pentru Crăciun, un staul în mărime naturală cu scena nașterii lui Isus. Încă n-au pus manechinele, dar e aproape gata. Am trecut pe la standuri, buticuri, prin galerii comerciale. Nu prea știu ce cadouri să cumpăr pentru acasă. Am fost la Musée Royal des Beaux-Arts și am văzut expoziția cu pictura modernă. Am văzut Bruegel tatăl și fiul, van Dyck, Rubens, Lucas Cranach. Dintre italieni țin minte doar un tablou al lui Francesco Guardi.  După jumătate de circuit, după circa o oră și jumătate, a început să mă doară capul, să nu mă mai pot concentra, să nu mai am răbdare. Nu știu dacă era și o expoziție de sculptură antică, că n-am văzut-o. L-am văzut în schimb pe Manneken Pis, statuia publică cu băiețelul care face pipi, un fel de emblemă a Bruxellului. Cred  că în fiecare zi îl îmbracă cu alte haine. Azi era îmbrăcat în Père Noël și era anunțat că într-o zi va fi îmbrăcat în Berger Roumain. Ieri seară am fost la catedrala Sainte Gudule unde era un fel de expoziție internațională cu machete cu scena nașterii lui Isus. Erau făcute de grupurile de emigranți din Bruxelles și încercau să redea ceva specific național. Ciudat mi s-a părut că am văzut și o machetă a albanezilor, fără Iosif, Maria și Isus. Era un fel de interior albanez, cu niște personaje în costume populare. Nu știu dacă au fost așteptările mele prea mari, dar scena nașterii făcute de români m-a dezamăgit. Într-un spațiu destul de mare era trântită o căsuță din placaj cu un leagăn în care stătea o păpușă. Am înțeles că acesta era bebe Isus, dar lipseau Maria, Iosif, magii, păstorii, animalele. Ce era în schimb din belșug? Zăpadă, multă, multă zăpadă din vată și pe pereții căsuței lipite steluțe din staniol . Mi-a sugerat nepăsare și un peisaj de pustiu alb care simbolizează sărăcie lucie. În Grande Place erau și niște tarabe unde oameni din diferite locuri vindeau chestii tradiționale: ornamente, cadouri, mâncăruri, băuturi specifice, etc. Am căutat România și am găsit o tarabă cu tricolor unde se vindeau obiecte de sticlă, vaze, pahare, globuri.

13 decembrie

Cred că începând cu această zi de luni vin zilele care trec repede, pentru că se apropie momentul întoarcerii acasă. Asta de azi nici nu am simțit-o. Am dormit cu nesimțire până la 10, apoi am mers la un copy shop unde am xeroxat cartea lui Lambrechts despre iconografiile zeilor gallo-romani. A fost de trei ori mai ieftin decât la biblioteca universității. Am ajuns abia la prânz la universitate unde m-am întâlnit cu dl. N, care m-a dus în vizită la Latomus, la C. D. I-am arătat piesele cu zeița gallo-romană și a zis să fac un articol succint, de cinci pagini pe care o să îl publice în revistă. Mi-a dat adresa lui C. S., dar nu știu când o să mai apuc să vorbesc cu el. M-am întâlnit și cu arheologul gallo-roman de aici, G. R. , dar nu am rezolvat mare lucru. Mi-a arătat unde stau niște reviste (Gallia) și mi-a zis și el să vorbesc cu C. S., care e specialistul în religie celtică.

14 decembrie

Mai sunt patru zile. Am stat toată ziua la bibliotecă. Am încercat să scot niște cărți de la împrumut să le xeroxez în oraș, dar erau de la rezerva preciosa, așa că am conspectat la sală. Trebuie să xeroxez niște articole, că nu prea mai am timp să citesc în astea trei zile de bibliotecă. N-am mai sunat în România. Probabil că N. e foarte supărată și tata și mai și. Emailul e o tâmpenie. De câteva zile tot încerc să intru pe adresa de hotmail pe care mi-am făcut-o și nu reușesc: tot zboară cometele ale de la Netscape vreo zece minute și nimic. Ca să-și deschidă adesa lui de webmail dl. N. pierde câte o oră. Și atunci cum emailul este înlesnirea comunicării. Internetul e împiedicarea comunicării și ocultarea informației. Sper să se încarce cu atât de multă informație încât să explodeze sau lumea să-și dea seama de inutilitatea lui. 

JURNAL BELGIAN

 4 decembrie 1999

Așa de bine m-am vânturat prin Bruxelles că m-am rătăcit cu harta în mână și am făcut nu știu câți kilometri în plus de mers pe jos. Am trecut pe lângă Muzeul Regal de Istorie și Artă din Parc du Cinquantenaire. Am văzut că un bilet costă numai 350 de franci așa că mâine, odihnit, o să merg la muzeu și o să pierd câteva ore prin expoziții. Să văd și eu ceva, în sfârșit, după două săptămâni de stat în orașul ăsta.

Mi-am cumpărat de la Aldi un iaurt pe care scrie în câteva limbi, dintre care una este româna. M-am uitat mai atent și am văzut că este produs în România, la Timișoara.

Prima mea experiență în Occident nu a fost cea mai plăcută. Singurătate, frig, mâncat aiurea.

În Bruxelles, capitala Europei unite. Văd acasă cum intelectualitatea de la noi repudiază naționalismul, ca pe ceva nociv și se orientează după modele comunitare. Sunt în Bruxelles tineri flamanzi care nu știu boabă de franceză și nici nu vor să o învețe. E un fel de război rece flamando-francez. Noi românii repudiem azi panteonul național și succesele sau virtuțile românești. Flamandul m-a întrebat dacă noi în România am avut orașe bogate și mi-a zis cu mândrie că la ei Antwerpen și nu mai știu care altul au fost, odată, cele mai bogate din Europa. Dacă la noi în țară sunt comori. I-am zis că au fost descoperite tot felul de tezaure pe pământul unde e azi România, dar sunt la Kunsthistorisches Museum, la Nemzeti Múzeum, la Ermitaj iar tezaurul național pe undeva prin Rusia.  

Am văzut ieri în Parc du Cinquantenaire un arc de triumf uriaș construit în 1905 cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani de independență a Belgiei. Pe el flutura un steag al Belgiei cu adevărat uriaș.

E interesantă «mândria» asta națională: mândria flamandului cu orașe bogate, care nu-l suferă pe francez și mândria belgianului, cetățean al unui stat federal. La asta se adaugă un al treilea cerc identitar, mândria europeanului occidental, cetățean al unei structuri supranaționale. 

Ce știa interlocutorul meu flamand despre România? Știa despre Dracula (vampirul, fără detalii despre legenda cu Vlad Țepeș), credea că româna e o limbă slavă și că Nicolae Ceaușescu făcea arme în niște uzine subterane și voia să atace Occidentul.  Nu știa că stăm rău economic pentru că un polonez și un ungur i-au zis că la ei e ok și ei, occidentalii, percep estul Europei ca un spațiu omogen.  

Așa ne trebuie dacă suntem așezați la Porțile Orientului, în calea tuturor răutăților și am apărat Europa de iataganul turcesc în cruciada târzie. Poate că nu e nevoie de ironie, poate că toată întârzierea noastră se datorează strict poziției geografice. M-am convins aici că nu suntem diferiți de ceilalți din Europa occidentală, că nu există un spirit românesc delăsător și pus pe furtișaguri care să țină România în loc. Și aici în Belgia se fură, probabil, este mizerie pe stradă. Diferența este istorică, anume că țările «puternic industrializate» au dezvoltat o civilizație a bunăstării, cu administrație și servicii publice de calitate. Pe scurt o economie viabilă și o organizare funcțională. Care la noi nu există din cauze istorice, din cauza structurilor medievale care se prelungesc până în prezent. La care se adaugă instalarea comunismului după al Doilea Război Mondial care a distrus și primele semne ale modernității ce apăreau în România. Au fost distruse elitele, proprietatea și totul a fost reorganizat după principii greșite din cărțile lui Marx și Lenin. Nu este vorba de vreo «substanță umană» diferită, ci despre o poziție geografică și o conjunctură istorică. Nu există vreo «dimensiune românească a existenței» care să ne modeleze destinul ca popor.

Nu cred că occidentalul de rând are ce să mă învețe, dar avem multe de învățat de la statele occidentale. Asta nu neapărat pentru că noi românii nu am fost capabili să experimentăm civilizația, ci pentru că am fost dezvățați de un popor care nu a gustat-o niciodată. Rușii, cu blănurile și votca lor, cu muzica și trăirismul lor, cu autenticitatea lor umană și toate rahaturile astea dostoievskiene. 

JURNAL BELGIAN

 

1 decembrie 1999
Deși am tastat fel de fel de numere nu am reușit să sun cu cartela pentru străinătate, Nu am nicio explicație, poate că nu se poate suna de la telefoanele publice de pe stradă, deși ar fi absurd să fie doar pentru convorbiri interne. Sunt destul de amărât din cauza asta. A fost una din zilele alea în care am stat numai în bibliotecă și am citit întruna. N-am vorbit decât cu vânzătorii azi. Nici nu prea am ce scrie aici, fiind așa o zi fără evenimente. Deși acum parcă simt nevoia să scriu, spre deosebire de ieri.
Îmi dau seama că nu am apucat să citesc mare lucru luna asta. Tot mai găsesc articolașe despre Sucellus, le citesc la început curios, după care văd că repetă aceleași lucruri, pe care deja le știu. În același timp, articole importante cum sunt cele ale lui H. Hubert și W. Deonna, nu le găsesc nici în biblioteca asta uriașă. Mâine trebuie să mă întâlnesc cu domnul N. la ULB și să mergem împreună la biblioteca seminarului de arheologie, unde mai sunt câteva corpus-uri și cărți importante. Și trebuie în timpul ce mi-a mai rămas de stat aici să fac xeroxuri, să nu le las pe toate pentru ultimele zile. Nu știu însă în ce bagaje o să le mai pun.
 
2 decembrie
A mai trecut o zi în care am schimbat doar vreo zece cuvinte în franceză, cu doamna proprietăreasă. Am impresia că sunt tâmpit, dacă după o lună de stat aici nu o să reușesc să vorbesc franceza. În sistemul meu credeam că în România o să învăț baza, cât mai mult vocabular și gramatica și o să perfecționez franceza vorbită când stau în mediul francofon, în străinătate.  Ei bine, acum sunt în străinătate de două săptămâni și ioc vorbit. De vorbit vorbesc doar în română, când mă întâlnesc cu domnul N. La bibliotecă și pe stradă aud doar fragmente de conversații, iar seara citesc din cursul de limbă franceză pentru bișnițari pe care l-am cărat degeaba cu mine până aici. Când mai schimb câteva impresii cu studenții cazați aici o fac în engleză, că sunt flamanzi și nu îmi dau seama câtă franceză știu și ei. Văd că mă consumă chestia asta cu vorbitul francezei...
 
3 decembrie
Azi am stat iarăși toată ziua la bibliotecă unde am citit despre soteriologia cultelor orientale din Imperiul Roman. Cred că o să scriu articolul acela cu misteriile și credința în viața de apoi în Dacia romană. Trebuie să mai fac niște xeroxuri pe-aici. Domnul N. cu care m-am întâlnit ieri m-a expediat rapid  și cred că a uitat de cartela de xerox promisă.
Vreau acasă, m-am săturat de străinătate. Serile sunt lungi când ești singur. Nu pot adormi mai repede de 12.30 și mă trezesc abia pe la 9.  Duminică trebuie să merg să vizitez muzee. Mâine seară mă mai vântur prin Bruxelles, dar de data asta nu prin Grand Place.  Găsesc eu alte zone, dar oricum e neplăcut să te plimbi singur pe străzi. Să nu ai cu cine să schimbi o impresie, să intri într-un restaurant la o bere. Chiar și cafeaua m-am plictisit să o beau singur dimineața.
În sfârșit știu cum se sună cu cartela pentru străinătate. Mi-a explicat unul din studenții de pe-aici. Nici măcar nu trebuie să o introduci în telefon, doar să suni la un număr gratuit și să dictezi codul care e scris pe cartelă. Nu-mi dau seama de ce au mai făcut-o în formă de cartelă, doar să inducă lumea în eroare. Trebuiau să o facă în formă de loz în plic, dacă tot trebuie doar să o răzuiești ca să obții un cod.
Da, sunt cam extraterestru pe aici. Mi-am cumpărat o brânză feliată în folie de plastic și scria pe ambalaj să o deschid cu 20 de minute înainte de a o consuma. Cred că comestibilă, otrăvitoare nu poate să fie, că se vinde în comerț. Sper să nu mi se facă rău de la ea. Oricum o țin deschisă de vreun sfert de oră și țin geamul deschis ca să nu mă intoxic de la miros.  Au ăștia o cultură a brânzei, fromagerie , etc. Deși nu scrie clar pe ambalaj cred că e expirată. Am aruncat-o până la urmă că puțea îngrozitor. Parcă era brânza aia care a infestat Tamisa din Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome. 
Trebuie să caut mâine la o librărie vederi și timbre să trimit acasă.
Mă gândesc ce frumos o să fie când mă întorc acasă. O să ajung în pragul Crăciunului, o să facem un brad, o să cumpărăm cadouri, o să mergem la colindat la Câmpia. E mare lucru să ai familie și prieteni. Ce dracu făceam doi ani singur în Italia dacă obțineam bursa Pârvan. Nici nu vreau să mă gândesc.

JURNAL BELGIAN

27 noiembrie 1999

Azi la patru s-a închis la bibliotecă și m-am gândit să dau o raită prin centru, să mai văd Bruxelles-ul. Am nimerit la un moment dat pe niște străduțe înguste care se întâlneau într-o piațetă și care aveau pe ambele părți numai restaurante. Aveau niște ferestre mari deschise și măsuțe pe stradă, în fața restaurantului. Aproape toate serveau fructe de mare și era foarte pitoresc.  Puținii oameni care mâncau la măsuțe vorbeau engleză și veneau deci din țări cu monede puternice, lire sau dolari. La capătul străzii un japonez cu ochelari și-a montat un trepied și a început să fotografieze străduțele cu restaurante pitorești. În Place Central era și un concert stradal improvizat al unor incași, cum se mai întâmpla și în Cluj. Evident că aici vindeau cd-uri, nu casete cum am eu acasă cu Sin Fronteras. M-a deranjat că aveau amplificator, boxe, sintetizator, duze la chitare și piesele erau foarte prelucrate, chiar greu de recunoscut. M-a deranjat compromisul tehnic făcut civilizației și am plecat. Suna mai bine unplugged la Cluj.

Îmi vine să scriu despre neajunsurile societății capitaliste. Civilizația occidentală e una a deșeurilor. Produce mii de tone de gunoi pe zi.  Multe sunt neperisabile și toate sfârșesc prin a umple niște saci de gunoi negri pe care bruxellezii  în scot în fața ușilor. De-a lungul străzilor, în fața fiecărei care, sunt înșirați asemenea saci inestetici, scoși uneori dis de dimineață și ridicați de gunoieri abia spre seară.

29 noiembrie

Azi am fost la supermarket și am cumpărat multă mâncare, încât mi-am depășit bugetul. Oricum prețurile sunt jumătate comparativ cu magazinele arabilor din Place Flagey. Cu banii cu care îmi cumpăram de la buticuri o pâine, o margarină și o cutie cu brânză feliată, de aici de la Aldi mi-am cumpărat mâncare pe toată săptămâna: pâine, unt, pateu, brânză, parizer, iaurt, marțipan, etc. Cafea beau în campus că e mai simplu și e chiar bună.

Nu am ce să mai scriu aici. Una peste alta, mi-a plăcut la supermarket, că erau de toate și era ieftin. Templul  consumismului, ar zice Pascal Bruckner. Dar mă bucur că am scăpat de mic dejun cu margarină și brânză, că mi s-a acrit.

30 noiembrie

Am scăpat de recepția de la ambasadă, doamne-ajută! L-am sunat ieri seară pe domnul N. și a zis că o să ne întâlnim joi. Poate a uitat, dar nu mai contează pentru că mâine nu prea are cum să dea de mine. Acum că am scăpat parcă aș fi vrut să merg. Sunt cam singur pe-aici. Aș mai fi ieșit, aș fi băut un pahar de vin, aș fi stat de vorbă cu surorile S. Nu am viață socială aici, cu domnul N. ce mai povestesc. Figură mare, domnul N. Îmi dau seama de ce nu e apreciat la adevărata lui valoare aici, de ce nu e luat în serios cum ar trebui. Are o prea mare încredere în oameni, e prea deschis și dezinteresat și asta în face vulnerabil în lumea cinică de azi. În plus, ca orice intelectual cu nasul în cărți, e aerian și mai gafează. De exemplu, când am fost în vizită la M. M., deși doamna se grăbea, el se tot întindea la povești și căuta ceva pe internet, pe calculatorul ei. Tot învârtindu-se pe-acolo a reușit să spargă un păhăruț din așa-zisul rubin vișiniu, cumpărate de doamna profesoară din România. Până în seara asta îmi povestea de un tip simpatic, un arheolog neamț, K. F. Duminică i-a trimis un email să stabilească o întâlnire. Azi la telefon mi-a zis că acest K. este un tip antipatic, care-a zis că de ce îl caută pe el cu probleme de-astea. Din simpatic s-a transformat în antipatic, pentru că domnul N. mizase prea mult pe disponibilitatea lui.

Azi am cumpărat o cartelă telefonică pentru sunat în străinătate și, evident, că nu am știut s-o folosesc. Am introdus-o degeaba în telefonul public că nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat la telefon pe domnul N. ce să fac și mi-a zis că trebuie să o răzuiesc ca pe un loz în plic și să tastez codul aflat înainte să sun. Acum că știu, mâine pe la zece mă duc să o sun pe I. și o să treacă mai ușor zilele astea.

Dacă e marți e Belgia, era titlul (tradus în românește) al unui film american pe care l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu. Era, parcă, despre o excursie în Europa. Mi-aduc aminte doar cum începea, cum era filmat, sadic, cum cineva făcea o injecție. Ce interesant lucru memoria noastră, cum dintr-un film întreg îmi aduc aminte doar o stupizenie cu care începea. Dacă e noiembrie și decembrie e Belgia pentru mine. Mi-a fost cam frică de călătoria asta singur în Occident, dar cum zice proverbul românesc, de ce ți-e frică nu scapi. Ar trebuie să merg la poștă să trimit niște vederi acasă. Dar nu îmi mai aduc aminte decât adresa de la Câmpia. Cele de la Luna nu le mai știu.

Tot scriu în carnetul ăsta toate prostiile, am umplut deja câteva pagini. Nici măcar nu mă mai destinde scrisul în carnet. Am nostalgia zilei de duminică când i-am scris lui I. o scrisoare adevărată pe care am trimis-o ulterior.  Parcă vorbeam cu ea, în capul meu cred că chiar vorbeam. Scrisul în carnet e ca și cum vorbesc singur, mai mult mă enervează decât mă destinde. Din calmantul serilor mele belgiene a devenit o rutină obositor-plictisitoare.   

JURNAL BELGIAN

 

26 noiembrie 1999

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână, cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva a legat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

 Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

JURNAL BELGIAN

 

25 noiembrie

Scrisoare  acasă

Să încep cu începutul, adică de când ne-am despărțit la Matei Corvin. Drumul meu a fost cu peripeții. Măgarul ăla de șofer care semăna cu Marius Tucă m-a lăsat la ora 3.30 dimineața în centrul Budapestei. Nu numai pe mine, pe toți pasagerii. În disperare de cauză, noaptea în Budapesta, fără să știu ungurește și fără un forint în buzunar, am luat un taxi până la aeroport, care m-a costat 20 de dolari. Ajuns acolo am aflat că numai în filme aeroporturile sunt deschise toată noaptea. Aici am înghețat două ore în fața aeroportului  până când s-a deschis la 6 dimineața. Zborul cu avionul a fost ok, cu excepția unor turbulențe când avionul se zguduia din toate țâțânile și stewardezele și-au lipit câte un zâmbet forțat pe față. Mi-a trecut prin minte că ar fi stupid să mor în accident de avion la prima mea călătorie cu avionul. Am ajuns la Bruxelles unde m-am întâlnit cu profesorul N., care e cam la fel de punctual ca profesorul B.: trebuie să mai adaugi 30-40 de minute la ora pe care ți-o spune. M-am cazat în oraș la o gazdă pe care a găsit-o profesorul N., la madame Nelisse, unde chiria e de 8000 de franci belgieni (prescurtez aici BEF, că o să-ți mai scriu despre prețuri). Mă rog, camera unde stau e cool, occidentală (deja urăsc cuvântul și lumea asta, România e cea mai frumoasă și ospitalieră țară din lume). Am un pat, un birou, o veioză cu braț mobil, cu halogen, un dulap. Nu e frig, e plăcut. Este un calorifer cu potențiometru pe care îl reglez eu cât să fie de cald.

Profesorul N. e un tip extraordinar, m-am simțit la un moment dat ca adoptat: mi-a dat brânză, ceașcă, zahăr, șervețele, cuțit, geantă, plicuri de cappuccino, bani împrumut. Mi-a dat și un walkman să ascult muzică și casete, Schubert, Haendel etc. Noroc că mi-a dat și un chansonetist francez și Nat King Cole, să am și muzică ușoară. M-a dus sâmbătă la o conferință despre mănăstirile din Moldova unde publicul era diaspora românească din Bruxelles. Duminică m-a dus la o recepție la ambasadă, unde m-am simțit cam stingher.

Marea deosebire între Bruxelles și Cluj este că aici nu este noroi pe stradă și nu sunt stropit până în cap. N-am căzut în cur când am văzut Occidentul, cea mai bună dintre lumile posibile. Mâncarea nu-i ieftină și toată lumea cumpără la hei-rup din supermarketuri și piețe.  Cantina aia din campus nu mi se pare ieftină deloc și cred că nici studenților, pentru că am văzut că mulți preferă să mănânce un sandwich. Și, totuși, belgienii par să aibă bani, dar sunt atenți cu ei.

Singurul lucru care mă bine dispune este, să nu râzi, biblioteca. Este o bibliotecă imensă, pe opt nivele, totul în regim de raft liber. Sunt aici toate cărțile și revistele din lume, inclusiv românești. Am găsit să citesc despre Sucellus încă un an de aici înainte. Ieri am cunoscut-o pe M. M. și am vorbit despre ce studiez eu. Profesorul N. tot insista zi aia cu șchiopu’, anume despre pasajul din Apuleius. Pe M. M., oricum nu tare o interesa. Am vorbit românește și am băut țuică din Maramureș. Oricum, am ajuns cu discuția la folclor, la teza ta și mi-a făcut cadou două volume pentru tine, unul despre plante și calendar și altul despre zâne și sfinți.

N., imaginează-ți că la bibliotecă nu vorbesc nimic, cu nimeni, câte o zi întreagă. Și nu cunosc regulile de aici. De obicei sectorul periodice de la bibliotecă e deschis până pe la 8. Azi la 6 n-am observat  că am rămas singur și cineva a stins lumina cu mine acolo.

26 noiembrie

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva alegat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

JURNAL BELGIAN

22 noiembrie 1999

Luni am intrat, în sfârșit, în contact cu ULB.  Mai devreme am fost cu profesorul N. la CGRI de unde am primit actele doveditoare de la o funcționară din Republica Malgașă, cum a zis profesorul. Cunoștințele mele de geografie nu m-au ajutat să localizez republica asta pe harta Africii (poate pentru că nu se mai numea așa). Apoi am mers împreună la universitate și am mâncat la cantina studenților, bine și ieftin. Aș zice, consistent și ieftin, pentru că mi se pare că mâncarea are doar gust de piper. Mai greu a fost să rătăcesc singur prin Bruxelles vreo oră cu planul orașului în mână, să ajung pe rue Haute și să încasez cecul cu bursa de la CGRI. Pe la ora 5 m-am întâlnit cu profesorul C., foarte de treabă și înțelegător. Mâine trebuie să mă înscriu oficial la universitate și pentru asta trebuie să-l caut pe domnul N. B., secretarul universității, cel pe care l-am cunoscut la recepția de la ambasadă. Toată ziua a trecut cu prostii de-astea birocratice. Profesorul N. a zis să-l sun seara să ne vedem, dar nu prea mai am chef să ies afară, unde plouă și e vreme urâtă. Singurul lucru pe care mi l-am cumpărat până acum e o umbrelă mică, ieftină, de la piață, care seamănă cu cele luate de la ruși în România. Sper să mă țină o lună. Profesorul are o teorie, că cineva a ciupit din bursă, care ar fi trebuit să fie mai mare. Cum ar fi putut face asta nu înțeleg. Tot weekendul am mâncat la familia N., de la cafeluța cu lapte de dimineață la cină. Profesorul e un om extraordinar, dar ca orice umanist prestigios nu pare foarte priceput la finanțe și bani. Îmi spunea azi cum din marile magazine din Bruxelles în fiecare lună un sfert dau faliment și atunci se fac reduceri și lichidări și poți cumpăra totul ieftin. Îl ascultam contrariat și neîncrezător și mă gândeam cum numai românii au snobismul ăsta să nu profiți de reduceri și ocaziile de moment oferite de societatea  de consum. Belgianul, indiferent câți bani are, nu pare să se jeneze. Cunosc deja zona centrală a Bruxelles-ului. Mă plimb, schimb autobuze.

 23 noiembrie   

Mardi. Azi am fost pentru prima dată la bibliotecă. Este o bibliotecă uriașă, pe opt nivele, care funcționează toată în sistem de raft liber (en consultation). Tot catalogul este introdus în rețea și poți să cauți titlurile exclusiv pe computer. Am găsit multe cărți, dar unele importante pe care voiam să le citesc nu sunt nici aici. Internetul este gratis la bibliotecă, dar pentru a intra în rețea trebuie să tastezi numărul matricol de student, pe care eu, ca bursier temporar, evident că nu îl am. Profesorul C. m-a dus de dimineață la biroul lui, să dăm telefon la Cluj, la profesorul B. Am sunat dar l-am prin într-o ședință și n-a putut vorbi. Cel puțin a aflat că am ajuns cu bine în Belgia. Tot calculez banii și îi împart pe zile, ca să-mi dau seama dacă o să îmi ajungă. Nu prea am realitatea prețurilor la mâncare. Încă mai mănânc la micul dejun margarină cu brânză și beau cappuccino la plic primite de la profesorul N. Am mâncat la prânz la cantina studențească cu A. S. și am constatat că reducerile sunt doar pentru studenți (nu și pentru bursieri străini). A. mi-a zis ca mă duce ea la un supermarket unde totul e mai ieftin să mă aprovizionez. Nu prea s-a întâmplat nimic azi demn de notat în jurnal. Dimineața am pierdut-o cu formalități, după-masa la bibliotecă. Cu franceza nu pare să progresez. Încă mă bâlbâi când vreau să spun o propoziție banală.

 24 noiembrie

Mercredi. Azi am reușit să vorbesc ceva mai mult la telefon cu proful.  Marea realizare a fost că am vorbit și cu I., așa că mă pot culca liniștit în seara asta. Oricum observ că somnul nu-mi priește deloc aici. Mă trezesc la cinci, șase sau șapte dimineața și am cearcăne de parcă aș dormi trei ore pe noapte. Nu fac progrese cu franceza. Citesc mult, fără probleme și totul mi se traduce automat în cap, dar când  vreau să zic ceva mi se încleștează gura și uit toate cuvintele. Azi pe scara interioară a casei unde stau a fost un adevărat turn Babel. S-a vorbit franceză, engleză, italiană și neerlandeză. Erau doi flamanzi care vorbeau între ei în limba lor, eu cu unul dintre ei în engleză, mai schimbam câteva cuvinte cu o italiancă și toată lumea o rupea pe franceză. Azi profesorul N. m-a dus în vizită la M. M., pentru că așa cum zicea el, la recepția de la ambasadă, ne-am luat rendez-vous la M. A insistat să vorbesc în franceză, dar am scăldat-o cumva și până la urmă s-a vorbit în română. Oricum și M. M. și asistenta ei S. vorbesc româna mult mai bine decât eu franceza. M. M. mi-a dat niște cărți pentru I.  Trebuie să-i trimit și eu din România, când mă întorc, cartea lui Pecican, Troia, Veneția, Roma. Am mai stabilit și alte contacte prin domnul C.: o doamnă arheolog care se ocupă de portretul roman, C. E., care m-a prezentat și profesorului B. de la LIMC, care îl cunoștea pe profesorul meu. Mâine mi se pare că va fi prima zi când nu o să am program și o să stau doar la bibliotecă.   

NOTE DE LECTURĂ

unu   

Îmi aduc aminte un articol din Dilema din anii '90 în care Alina Mungiu Pippidi zicea că Revoluția a venit peste generația lor și i-a găsit fără repere. Și singurul reper valabil atunci era lumea vestică, cu capitalismul și valorile lui. Prin generația de legătură a partidelor istorice conduse de Coposu, Câmpeanu, precum și a foștilor deținuți politici reprezentați de Ticu Dumitrescu, anii '90 s-au conectat cu perioada interbelică românească. Tot acest curent neointerbelic a luat ca reper ce era mai rău în interbelic, anume conservatorismul, sămănătorismele și naționalismele de tot felul, ortodoxismul radical, adică valorile dreptei interbelice dominante atunci. Totul venea, în anii '90, dinspre o repulsie față de tot ce însemna stânga și un comunism adus din Rusia sovietelor, de înțeles după cincizeci de ani de regim dictatorial și democrație populară impuse prin tratatele dintre marile puteri.

Nu este vorba aici de recuperarea valorilor stângii. Ele sunt inerente, implicite, într-o societate stratificată social. Și societatea românească a pornit pe drumul stratificării în anii '90 și a ajuns la clase sociale propriu-zise în anii din urmă. Această realitate mai poate fi contrazisă formal o vreme de anticomuniștii de profesie și neointerbelici doar din inerția discursului profesat în perioada postdecembristă.

Ceea ce m-a frapat citind jurnalul lui Sașa Pană a fost marginalitatea gândirii de stânga cuplată cu izolarea avangardei literare. Adică revista unu, fanionul avangardismului literar românesc, a apărut la Dorohoi, un oraș mic din țară.

Sașa Pană povestește în jurnal cum în 1928, în timpul unei greve  a minerilor din Lupeni, prefectul de Hunedoara a împușcat un miner. Greva a continuat și au fost aduși jandarmi care au tras în mineri, omorând circa 30, alții 100 fiind răniți. Poetul suprarealist Stephan Roll conchide că această grevă arată conștiința ridicată de clasă a muncitorilor. Roll, vorbind cu Brunea-Fox, și-a amintit de atacul poliției din același an de la Timișoara și că muncitorii de acolo trebuiau să înmormânteze pe un muncitor mort la închisoarea Doftana. Sașa Pană îi uitase numele, Roll nu:

Ion Fonaghi.... Au desființat sindicatele unitare după ce le-au terorizat. Mă, poeților, în sindicatele alea era puterea muncitorilor.

Pe stradă, vorbind despre altele, Sașa Pană se întreba dacă se gîndește cineva la cei uciși, la familiile lor rămase și mai pe drumuri. (Sașa Pană, Născut în '02, București, 2021, p. 313-314).

JURNAL BELGIAN

 21 noiembrie 1999

 În seara asta am fost, iarăși în aceași formulă, cu dl. N. și surorile S. din Brăila, la un cocktail la ambasada României în Belgia. Până să plecăm am fost acasă la familia N., în compania doamnei, profesorul fiind ocupat cu studiul. La un moment dat, parcă fulgerat, a năvălit în cameră și m-a întrebat ce autor antic îmi place, să lucrăm. Istorici, Tacitus? m-a întrebat. Nu, am zis, Apuleius, Despre demonul lui Socrate. Nu avea decât text latin, așa că mi-a dat Metamorfozele într-o ediție bilingvă, latino-franceză, și a stabilit că o să facem șase ore pe săptămână. Doamna N., mult mai realistă și cu picioarele pe pământ, i-a zis dar când o să ai timp, M. dragă?

Apoi am mers la recepția de la ambasadă. Evident că eram îmbrăcat ca în deplasare cu ginși și un  pulover printre costume fandosite, așa că am mai murit odată de jenă și penibil. Acolo l-am întâlnit pe Coulu, anume profesorul L. C. A zis  că o să discutăm despre proiectul meu luni după masă. Am mai vorbit cu un domn de la universitate, N. B. , care a terminat istoria la Cluj și mi-a zis că îi știe din facultate pe profesorii mei N. B. și. V. V. Am fost prezentat și Excelenței sale Ambasadorul și soției sale (nu le mai rețin numele). Ambasadorul a întins absent o mână; probabil că i-au fost prezentați o gașcă întreagă de tineri în seara aceea. Apoi o doamnă directoare de la CGRI, apoi pe atașata culturală a ambasadei României (din nou n-am reținut numele). Cel mai interesant a fost că am vorbit în românește cu M. M. și asistenta ei. M. M., etnolog, este o doamnă fragilă, mică de statură, care se apropie de vârsta a treia, și care se însuflețea vorbind despre nedreptatea pe care o fac occidentalii desconsiderând Europa de Est și Balcanii. Ca să-l parafrazez pe Hasdeu era cea mai stropșită românofilă de pe-acolo. Asistenta ei, o așa numită Stephanie, știa tot departamentul de etnologie de la Filo, și pe colegii mei B. N. și I. B. 

În restul serii a cântat trio-ul Anca Parghel & Sons (de fapt un fiu și o fiică), mai mult fără instrumentație. Anca Parghel, pe care o ascultam la concerte în România de la începutul anilor 90, e acum profesoară de canto la Bruxelles. Probabil de-aia nu a mai cântat în România.

Eu m-am întreținut cu C. S. din Brăila, o fată drăguță și sofisticată, dar care are undeva peste 30 de ani și conduce după două pahare de vin prin Bruxelles ca-n Texas, vorba profesorului N.

JURNAL BELGIAN

20 noiembrie 1999

Am ajuns în sfârșit în Belgia, la Bruxelles. Prima călătorie cu avionul din viața mea. În mai puțin de două ore am ajuns de la Budapesta la Bruxelles cu un avion al companiei belgiene Sabena. N-am avut niciun fel de sentiment special: chestiunea cu omul care a înfrânt natura și gravitația nu m-a impresionat. De fapt nu prea a învins gravitația, ci a stabilit un echilibru instabil, ajutându-ne să călătorim rapid într-o cutie propulsată. Tone de metal sunt ținute în aer de motoare cu foarte mulți cai putere, dar se zguduie și troznesc din toate țâțânile la cea mai mică turbulență atmosferică. Deși omul e o ființă tridimensională într-o lume tridimensională, se deplasează prin forțe proprii doar pe două axe. Așa a fost să fie.

După călătorie m-am culcat și am dormit de la șase dupămasa până a doua zi la opt dimineața, cu niște treziri scurte în care am realizat asta. Din cauza nopții pierdute pe microbuz de la Cluj la Budapesta, probabil.

Totul mi se întâmplă cu o repeziciune uimitoare și sunt pus în tot felul de situații complet noi. Acasă duceam o viață obișnuită: mersul zilnic la universitate, tracasările obișnuite la serviciul economic, bibliotecă, dupămasa acasă cu N. și câinele Alma. Simplu și banal, o viață pentru un om de rând așa cum sunt și cum mă pretind. Ajung aici și dl. profesor N. practic mă adoptă: își dau niște brânzică să ai brânzica ta, chifle să am chiflele mele, ceașcă, cuțit, ciocolată, walkman (și o casetă cu Georges Brassens, care era singura casetă din casă cu muzică ușoară, nu simfonică), o geantă etc.

Sâmbătă sunt invitat la prânz la familia N.: o cunosc pe doamna N. și pe nepotul Ș. Un domn Goe de limbă franceză cu care m-am uitat la versiunea animată Disney a legendei lui Hercules după care a trebuit să ne luptăm, să facem judo. Și îmi zicea mereu tu est fort (la cei șase ani ai lui cred și eu că eram puternic). Seara am plecat cu dl. N. să ne întâlnim cu surorile S. (două fete simpatice din Brăila, una stabilită aici după vreo bursă, cealaltă încă studentă) la o conferință în comunitatea română din Bruxelles. Conferința despre Mănăstirile românești din Moldova  a fost ținută de profesorul Ș. Cantacuzino, într-o sală cu o expoziție de icoane și una de fotografie, cu mănăstirile evident. Desigur că nu mă pricep, dar conferința mi s-a părut savantă și a epuizat subiectul: arhitectură, pictură, compoziție chimică a vopselelor, mentalități etc., totul cu diapozitive foarte frumoase. După conferință diaspora s-a întreținut, eu m-am simțit o vreme stingher, apoi m-am conversat cu surorile S. din Brăila. După care am mers la un restaurant cu specific vânătoresc numit Nemrod (vânătorul biblic... a precizat profesorul N.), cu coarne de cerb, un mistreț împăiat, foc deschis într-un fel de șemineu, mese din lemn masiv de cabană. În fapt, un fel de Prințul Vânător Dracula, pentru că astfel de localuri sunt kitsch oriunde, în Turda sau în Bruxelles. La masă profesorul N. a blagoslovit capitalismul, băncile, bunăstarea occidentală (un fel de rahat cu poleială deasupra). Peste tot se fură, zicea el, dar măcar în Belgia este de unde, măcar aici osânza e grasă.

Să revin la schimbări bruște: aterizarea în familia de vechi aristocrați interbelici a profesorului N., conferință și cocktail cu diaspora română din Bruxelles, seara la restaurant a plătit una din fete, C. S. care lucra la Hewlett-Packard. Am trecut, deci, prin mai multe momente jenante.

Bruxelles-ul este un oraș de saci de plastic de gunoi la ușile caselor înguste și înalte; un oraș de oameni preocupați care plimbă mulți câini pe stradă (cea mai populară rasă mi se pare un fel de pudel care seamănă cu Verdel din As good as it gets). N-am căzut în cur, excuse my French, când am văzut cea mai bună dintre lumile posibile. Este peste tot mâncare bună și multă, dar încă nu pot să spun dacă e scumpă sau ieftină și accesibilă. Deocamdată totul îmi pare scump. Mizerie este destulă, se circulă anarhic (oamenii pe roșu și mașinile pe verdele pietonilor), dar au clădiri frumoase, statui de burgermeisteri, turiști, servicii bune și prompte (autobuze, telefoane publice etc.). Cei câțiva români cu care am conversat mi-au zis că belgieni sunt reci.

Noaptea (sau spre dimineață?) am avut un vis ciudat. De undeva a apărut un peruș verde-galben (așa cum am avut în copilărie) și eu încercam să îl îndes într-o colivie prea mică. Îl împingeam pe ușiță, el se zbătea, mă mușca cu ciocul și probabil l-am strâns prea tare și a murit. Imediat apoi au apărut un pițigoi și un pui de ciocănitoare. I-am prins, pițigoiul l-am pus în colivie fără probleme. M-am trezit cu o mână întredeschisă: țineam gentil un pui de ciocănitoare invizibil. Nu am nici o explicație pentru vis.