NOTE ZILNICE

Ce e Roma azi? Știu ce a fost în antichitate, în epoca care tinde să-mi devină mai familiară decât prezentul. Azi îmi pare un cadavru în semi-putrefacție, un corp imens  de hrănit hoarde de turiști. De ce se plimbă lumea bezmetică pe Via del Corso ? Admirând trotuarul, vitrinele magazinelor și ancadramente de uși și ferestre? De ce se scurg puhoaie de oameni din toate colțurile globului să stea la cozi la intrări în muzee, să își tocească pantofii și să-și obosească picioarele pe străzile vechiului oraș? Să admire ruinele forului sau ale Colosseum-ului, sau ale teatrului lui Marcellus, ale termelor lui Caracalla, să mănânce gelato-uri italienești, pizze a taglio sau meniuri turistice pe terasele încălzite ? Să simtă că au fost în Roma, într-un oraș altfel, încărcat de istorie, depozitar al monumentelor celebrissime. Să  privească neglijent oamenii-statui sau artiștii stradali și să se amuze un pic, atât cât le permite extenuarea fizică și durerea din tălpi.  Am întrebat o pasageră la întoarcere: cu ce treabă prin Roma? Făcuse un city break în week-end, un pic de turism cultural, culinar și shopping. Ce era Roma pentru ea? Un adevărat muzeu în aer liber (citez), a văzut monumentele  (colosseumul, de exemplu, dar mai văzuse unul în Croația, e drept că mai micuț), biserici alese după criterii neștiute - San Lorenzo (in Lucina ?), Santa Maria Maggiore. I migliori abitanti di Roma sono i turisti. (Jep Gambardella, în La grande bellezza, 2013).

EXCURSIUNI EUROPENE

Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români

Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.

Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  

Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).

Mizerie și trafic

La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.

În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.

Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.

Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.

Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.

Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.

Peisaje urbane

Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.

Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.

Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.

Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.

NOTE DE LECTURĂ ROMANE

Geografia pierdută

Ce destin aiurea a avut domnul din imagine. A străbătut lumea (lui) în lung și în lat și a vrut să le spună și altora cum arată. Nici măcar nu știm dacă a vrut să scrie o geografie, dacă a scris-o, dacă a vrut doar să picteze pe un perete o hartă a lumii. A lăsat prin testament surorii sale să expună măcar harta, să o vadă tot romanul. Unde? în porticus Vipsania, undeva în Campus Martius (nici măcar Felippo Coarelli nu știe unde era). A murit și ea și prietenul lui cel mai bun i-a terminat opera. Medievalii ignari și unii moderni i-au furat și paternitatea operei: quem divus Augustus primum per Chorographiam ostendit. Uneori coautorul devine autor principal, când nu citești cu atenție Naturalis Historia a lui Plinius Secundus care spune de 31 de ori cine e autorul hărții sau comentariilor sau a amândurora, whatever.

Ce de cadavre de teorii, cât efort de Quellenforschung germană ca să restituie cioburile acestei hărți. Frandsen, Mannert, Mommsen, Ritschl, Petersen, Müllenhoff, Detlefsen, Schweder, Philippi etc., adică un întreg secol XIX de nemți care știau pe de rost puținele izvoare care au supraviețuit naufragiului geografiei antice. Marele Mommsen, cel adulat de antichizanții ardeleni, credea în 1851 că harta și comentariile anexe erau munca exclusivă a lui Augustus. Singura surpriză a secolului XIX o oferă Schweder care publică în 1876 un text (parțial) inedit: Divisio orbis terrarum. Parțial, pentru că în secolul VIII, la curtea lui Carol cel Mare îl văzuse călugărul irlandez Dicuilus care l-a pastișat în a sa De mensura orbis terrae (o geografie ce ce pretinde inspirată dintr-o mensura orbis făcută în 425 la comanda lui Theodosius al II-lea). Scrierea geamănă, Demensuratio provinciarum era cunoscută mai demult. Până și Mommsen s-a răzgândit după ce a fost publicată Divisio. Încurcate sunt căile filologiei germane: Klotz găsește în perioada interbelică 66 de fragmente pe care le atribuie geografiei pierdute. Era un neamț prea silitor pentru că azi jumătate dintre ele au fost aruncate peste bord.

Ce a lăsat în urmă e un mister. L-a citit Plinius în secolul I și l-au rezumat doi anonimi în Spätantike: cei ce au redactat opusculele Divisio și Demensuratio. Ciudat destin al unei opere ce a modelat viziunea despre oikumene a romanilor. Singura speranță a geografiei pierdute e că a lăsat urme indirecte, că se pot găsi missing links. Divisio orbis terrarum Theodosiana din mappamundi a lui Theodulf, de exemplu.

NOTE DE LECTURĂ ROMANE

11 septembrie 2011

Văd că am intrat iarăși în faza de citit jurnale. Lămurit lucru, literatura de ficțiune nu mă mai mulțumește. Greu îmi aduc aminte un roman, citit în ultima vreme, care să-mi fi plăcut cu adevărat. La mare, pe plajă, am citit jurnalul lui Morcoveață, pardon, Jules Renard. Foarte interesant, din păcate a fost tradus fragmentar, adică măcelărit de traducătorul român. Idei pe sărite, fraze oprite la jumătate etc.

Apoi a venit la rând jurnalul lui Mircea Cărtărescu, ultimul, din anii 2004-2010. Nu vreau să scriu nimic despre el ca să nu mă introduc voluntar în categoria bloggerilor imbecili, neaveniți, care-și dau cu părerea despre ce mai scrie cel mai mare scriitor român în viață. Atâta doar consemnez că dl. Cărtărescu își alege prost titlurile : nu e nimic Zen în jurnalul ăsta, e complet opusul lui Zen. Am citit până acum două Orbitoare (I și II) și două jurnale (I și III) și cred că e destul.

Am găsit apoi un volumaș cu jurnalul din tinerețe al lui Pavel Dan și câteva scrisori către prieteni. Jurnalul propriu-zis e un jurnal de liceean, cred că nu ar fi trebuit să se publice. Corespondența e mai interesantă, scrisorile către Ion Chinezu și Ion Breazu, trimise de la clinica din Viena. Foarte trist și deprimant totul.

Vreau să-mi notez dintr-o scrisoare către o prietenă din 1931, câteva aprecieri ale lui Pavel Dan despre Turda (din ciclul "Turda mă’sii").

"(Fetele din Turda) Pe scurt: se culcă devreme și se scoală târziu, se îmbracă mai mult interesant decât elegant, se plimbă cu turma rîzînd și vorbind ca gâștele; sunt pretențioase ca niște prințese și fac dragoste cu elevi, …. dar… se pricep admirabil la bucătărie. (…)

La cinema, burghezii vin cu copiii mici care scîncesc în decursul filmării; mamele îi opăcesc și bărbații le ceartă; lumea vorbește de vreme, de tîrguri și femeile se plîng că nu le scot cloștile; comentează filmul cu suspine și vaiuri; lumea bună, damele care împănează lojele își admiră pălăriile de care sunt foarte mândre, vorbind de la o loje la alta – ca-n familie. Galeria strigă la artiști pe care drum să apuce, bate din picioare, strigă, fluieră, înjură pe nume pe mecanic – filmul se rupe și începe … după un an.

La un restaurant, unde am mîncat o singură dată. A venit mai întâi, după un sfert de ceas de așteptare, o fată care a potrivit fața de masă, a zîmbit întrebîndu-mă: ce poftiți? I-am spus și s-a depărtat în cîlcîie. După un alt sfert de oră a venit o femeie – probabil - și m-a întrebat dacă doresc cafeaua dulce tare. Pe urmă, tîrziu, a venit bucătăreasa bătrînă, cu mînecile sufulcate pînă din sus de coate și-a adus cafeaua: Tessék drága, ha nem elég erös, tessék megmondani….și a început să mi se plîngă de reumatismul de la o mână. Pe urmă, după ce a plecat ea, peste cinci minute a venit, tot în călcîie, cîntînd, fata din actul I, care mi-a adus pe o farfurioară trei bucățele de zahăr, dintre care una a scăpat-o pe jos, a ridicat-o, a suflat în ea și, zîmbind, mi-a spus nu știu ce și după ce mi le-a dat pe toate s-a așezat la masă. (…) " [Corespondență. Către Georgina Giurgiu-Dan, Turda, 31 VII 1931, în Pavel Dan, Jurnal, ediție îngrijită și prefațată de Sergiu Pavel Dan, Ed. Dacia, Cluj, 1974, pp. 134-135].

NOTE DE LECTURĂ ROMANE

Roma. (23 aprilie, Palilia). Am venit să lucrez, să studiez, să mă scufund în știința religiilor, în istoria păgânismului antic elenistico-roman. Pot zice că am reușit parțial: am pierdut multe ore la biblioteca celebrei British School in Rome, o bibliotecă foarte bună pentru antichitate. M-am delectat cu interpretările fine ale lui Versnel și Veyne despre inconsistencies ale religiei Imperiului și despre al doilea păgânism. M-am adus la zi cu ultimele descoperiri din domeniu și încerc să profit cât mai mult de biblioteca de senzație la care am acces temporar.

Acasă citesc cărți împrumutate de la biblioteca Accademiei di Romania. Nu mă pot abține să compar cele două biblioteci, a noastră și a englezilor. Nu vreau să spun mai mult decât că se vede că ei stăpânit lumea și noi suntem întotdeauna penultimi la coada țărilor civilizate. Situația bibliotecilor de acasă este similară și de aceea îmi este clar de ce nu poți fi om de știință veritabil în zilele noastre în România. Poți aborda doar subiecte locale, minore, care interesează doar mediul științific de la noi. Nu poți să acoperi, să documentezi, subiecte generale, de istorie universală. De aceea la orice colocviu, congres, întâlnire științifică românul va prezenta ceva (poate interesant) din spațiul nostru, ceva descoperire nouă, mai bine sau mai prost interpretată, un fel de ia te uită ce chestie am mai găsit în grădina mea. Cum să ai vizibilitate internațională, cum ne cere CNCSIS-ul?

În timpul liber am făcut o cură de Eliade. Exegeză eliadiană, mai precis. E greu de crezut că se mai poate scrie ceva care să merite să fie citit despre Eliade, ceva nou, dar uite că se mai întâmplă. Cartea lui Natale Spineto, Mircea Eliade. Istoric al religiilor, apărută în 2009 a fost o surpriză plăcută. O carte echilibrată a unui autor care s-a așezat deliberat la centru, între apologeți și detractori. M-a cam plictisit cu Pettazzoni, cu il metodo storico-comparativo și opiniile divergente (materializate prin schimburi amabile de replici) între el și morfologul religiilor Eliade. Un capitol bun este cel despre Eliade și gândirea tradițională, unde vedem lucrurile la fel. Ca să mă conving am reluat, din volumul publicat de M. Handoca în 1993, celebrele scrisori (câteva) către sau de la Coomaraswamy și Evola și cred că se exagerează și este trasă de păr concluzia celor ce susțin pornind de la câteva pasaje din aceste scrisori importanta influență pe care au exercitat-o asupra lui Eliade gânditorii Tradiției, Guenon, Coomaraswamy, Evola.

Pe când credeam că m-am lămurit găsesc un volum al lui Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i "non detti", Edizioni Settimo Sigillo, Roma, 2008. De fapt un librone de 524 de pagini în care se analizează ce a visat Eliade la întâlnirile Eranos de la Ascona, cu ce esoterici a povestit la masă (cu biografia fiecăruia și eventual ce au mâncat), cum se refula în literatura fantastică unde își vărsa tot năduful ocult și esoteric . Mai urmează probabil și alte așa-zise analize că n-am ajuns decât pe la jumătate. Pernicioasă îndeletnicire cititul cărților….