NOTE ZILNICE

Preferatul meu din Mahabharata este cântul care povestește marele drum al fraților Pandava. Știind că timpul  distruge tot, că pune capăt la toate, frații s-au pornit în căutarea morții. Celor cinci frați li se alătură și Draupadi, soția lui Iudhiștihira, după principiul indian că locul soției este acolo unde este și al bărbatului. Grupului i se alătură și  credinciosul câine al lui Iudhișthira. Înainte de urcarea pe muntele mitic Meru Draupadi a căzut și s-a rostogolit moartă în nisipul pustiei. Iudhișthira  a zis că păcatul care a ucis-o a fost iubirea. După o vreme Sahadeva a căzut în țărână și pe chipul lui s-a întins paloarea morții. Păcatul lui a fost mândria. Celălalt fiu al lui Madri, geamănul Nakula, nu s-a putut despărți de fratele lui mort și a căzut și a murit. Păcatul lui a fost că a uitat de cele eterne pentru cele trecătoare. Gândindu-se la moartea fraților lui în inima lui Ardjuna războinicul se strecură îndoiala și se prăbuși mort în  nisipul sec al pustiei. Minciuna că își va ucide toți dușmanii a fost păcatul lui. Puterea l-a părăsit și pe Bhima și s-a prăbușit în țărână și puternicul lui trup zăcea pe bulgării deșertului. Păcatul lui a fost că iubea prea tare lucrurile pământești, că inima lui veselă a fost dornică de bucurii. Iudhișthira urcă pe vârful muntelui Meru și în fața sa apare Indra, stăpânul zeilor. Iudhișthira îi cere înapoi pe frații și soția sa și Indra îl asigură că în cuprinsul paradisului îl așteaptă cei pe care i-a iubit. Îl invită în Paradis cu condiția să părăsească câinele, un animal necurat, care profanează jertfa. Iudhișthira îi zice: O, Indra,...acest câine a mâncat cu mine, a dormit cu mine, m-a urmat totdeauna, m-a iubit: trebuie să-l părăsesc acum? Indra îi spune că și-a părăsit frații și soția morți pe drum și acum șovăie în fața țintei din pricina unui animal necurat. Iudhișthira zice: «Morților nu le putem ajuta, în urma celui plecat nu rămâne decât trupul gol, dar sufletul lui se duce departe. Zadarnic m-aș fi întors înapoi, zadarnic aș fi udat cu lacrimi țărâna neînsuflețită a celor iubiți: nu puteau să se mai întoarcă. (...) Mă întorc dar de pe pragul Măririi, mă cobor mai bine într-o naștere inferioară, dar nu mă lepăd de acest câine, care până la moarte mă urmează credincios și mă iubește!». Și atunci câinele a dispărut și în locul lui stătea zeul Dharma și s-a deschis cerul și l-a primit pe Iudhișthira printre zei. Pentru că acolo nu erau frații lui și Drapaudi Iudhișthira renunță la condiția lui divină proaspăt dobândită pentru a fi alături de cei iubiți.

În rezumat, Iudhișthira știe că morții nu îi poți învia, cum a făcut Isus cu Lazăr. Știe care este dreapta măsură, armonia interioară (dharma) pe care o respectă până în ultimele ei consecințe (renunțarea la Paradis și coborârea într-o naștere inferioară). Vrea să-și păstreze condiția umană pentru a fi alături de Drapaudi și de frații săi.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (3)

 Amintiri

Încerc să îmi aduc aminte care sunt primele mele amintiri. Amintiri amintite, reale, nu construite din poveștile celor mari pe care le-am auzit copil fiind. Părinții, bunicii, unchii, mătușile îți spun: mai știi când erai mic și am fost acolo și am făcut cutare și cutare lucru? Chiar dacă nu îți amintești absolut nimic, mintea ta va sfârși prin a produce un film al acelor evenimente. Cum deosebești, până la urmă, aceste amintiri construite și interpolate de cele reale? De obicei sunt mai frumoase, arată ca niște poze alb negru colorizate artificial ulterior, ca niște tablouri kitsch care prezintă doar imagini pozitive și plăcute. Asta pentru că adulții nu îți repetă cu bună știință lucruri neplăcute, nu îți facilitează rememorarea unor mici traume din fragedă pruncie. Mătușa mea O. îmi repeta mereu: îți amintești, S., cum te-am dus când erai mic la școală la Coc și o colegă învățătoare te-a băgat, în joacă, într-un butoi? Evident că nu îmi aduc nimic aminte, dar asta a devenit una dintre cele mai persistente amintiri ale mele din prima copilărie (de pe la vreo trei ani?). Un sat și o școală unde nu am fost niciodată de când sunt conștient de sine, perfect idilice: o școală de țară dichisită ca în La Medeleni, cu o livadă cu pomi înfloriți și pe undeva prin decor un butoi de lemn nou, frumos vopsit, curat și aseptic, unde un mic domn Goe în pantaloni scurți călcați la dungă, este ridicat gentil și introdus de o doamnă învățătoare frumos îmbrăcată cu părul pus permanent, cu ochelari și unghii vopsite.

Arată ca o poză colorizată, dar realitatea este că acțiunea se petrece prin anul 1976, într-un sat izolat din Câmpia Transilvaniei, unde mătușa mea învățătoare ajungea greu cu o cursă de muncitori care făceau naveta zilnic la Uzină. În funcție de anotimp trebuie să ne imaginăm un drum neasfaltat, prăfos sau noroios. Școala ar fi trebuit să fie o clădire veche, poate interbelică, cu tencuiala căzută, cu veceul în curte, iar livada din vis trebuie să fi fost semi-abandonată, cu copaci netăiați, crescuți aiurea, dar care puteau fi, totuși, frumos înfloriți. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi putut arăta butoiul, în cazul în care nu era în realitate un bidon abandonat din metal sau plastic. Din moment ce era în livadă trebuia să fi fost un butoi neutilizat, probabil murdar și ud, cu frunze putrezite căzute în el.

Concret nu îmi aduc nimic aminte din această experiență, care nu m-a marcat în niciun fel și nu s-a întipărit în mintea mea de copil. Ce îmi aduc aminte este evocarea ei repetată de către mătușa mea și, în consecință, am reconstruit-o ca pe o amintire plăcută. Nu e o amintire propriu-zisă, ci prima proiecție a unei amintiri prezumtive.     

*

Care sunt, de fapt, primele amintiri? În general, cele care te șochează. Una dintre primele mele amintiri, perceptibile și recognoscibile, de la vârsta de trei patru ani, sunt, inevitabil legate de niște traume. De niște pierderi de vieți pe care le-am receptat conștient sau le-am înregistrat inconștient.

Prima mea amintire, de la o vârstă indefinit timpurie, era că eram undeva în curte, cu bunicul meu și O., mătușa mea și T., unchiul meu, și un cățel alb cu negru, pe care în chema Tarzan, și care mâncase otravă din grădină. Un fel de insecticid, o coropișniță otrăvită, care în jargonul din sat se chema tiștiriță, și cățelul era pe moarte. Unchiul și mătușa mea, care pe-atunci erau adolescenți de până-n 20 de ani, îi turnau lapte pe gât conform mitului rural că laptele anihilează otrava. Evident că Tarzan a murit și locul lui a fost luat de un alt șoricar, Furnica, câinele perfect al copilăriei mele.

O a doua amintire traumatică, al cărei deznodământ real l-am decriptat la maturitate, s-a petrecut, probabil, în mod repetat în copilărie. Era primăvara, în preajma Paștilor, și taică-meu aducea în curte doi iezi de capră. Îmi aduc aminte că îi legam cu o sfoară și plăcerea maximă era să fugim cu ei pe câmp, pe Grădinoaie, care etimologic ar fi o grădină uriașă, ceea ce și era, de fapt. Problema este că acești iezi dispăreau după vreo două-trei zile și la insistențele mele și ale fratelui meu eram informați că au mâncat niște frunze otrăvite din arbuștii de pe Grădinoaie și au murit. Ani de zile m-am simțit vinovat și nu am făcut legătura neapărat cu faptul că șepcile de blană ale mamei mele și ale mătușii O. semănau izbitor cu blănile iezilor de capră fugăriți pe Grădinoaie. Desigur că undeva în maturitate mi-am dat seama că eram un copil debil de 4-5 ani mințit sistematic, cu metodă, de părinți, și mi-am promis ca eu să nu-mi mint așa copilul. Nu știu dacă am reușit să-mi respect promisiunea, probabil că nu, pentru că, pur și simplu, copiii nu înțeleg adevărurile dure și abrupte. Le trebuie un  timp să proceseze.  

Dar am înțeles de mic că acel câine Tarzan a murit pentru că a mâncat otravă. Ăsta ar fi singurul avantaj al copiilor rurali față de cei urbani: anume că ei iau contact cu moartea de foarte timpuriu și o integrează mai bine. În curte sunt găini pe care le vezi ziua fugind și seara în farfurie, porci care au numele Marișca și sunt, de fapt, persoane care de Crăciun sunt înjunghiate barbar, pârlite cu paie și le consumi sub formă de zamă cu moare și tocană măcelărească. Cumva înveți de când deschizi ochii că produsul numit carnea animalelor nu crește în galantarele magazinelor, ci în curte și în coteț.

NOTE ZILNICE

M-am culcat liniștit în 2019 și m-am trezit, în 2020, într-un film american post-apocaliptic ca, de exemplu, în 12 Monkeys.  Un film unde un virus nou, acum SARS-Cov2, care nici măcar nu e produs în laborator, ci a evoluat după niște principii darwiniste firești, a stopat civilizația umană pe pământ. A oprit pentru moment ceasul mersului lumii, cu consecințe vizibile asupra economiei capitaliste și asupra vieții noastre de zi cu zi. Teama de virus a tuturor, în fond teama de un dușman invizibil atotprezent și de moartea iminentă, a omului de pe stradă și a politicianului decident, a provocat un blocaj general. Apoape toată lumea stă în casă, nu mai muncește, nu mai produce. Virusul a atins prima contradicție fundamentală a materialismului dialectic și istoric, cea dintre om și natură. Omul căutând să-și producă hrana cotidiană vitală pentru existența lui, în luptă cu natura, dezvoltă forțele de producție. Forțele de producție sunt bine dezvoltate acum în capitalismul globalizat, relațiile de producție sunt stabile, suprastructura I a consumului exagerat și a bunăstării clipei trăite coexista destul e pașnic cu suprastructura II emergentă a trăitului healthy într-o lume ecologizată, când, pac, a venit coronavirusul. Și a reușit să facă, în lumea globalizată de azi ce nu a reușit să facă spaima atomică a războiului rece: anume să paralizeze procesul de producție și viața, în general.  În miercurea în care B. m-a anunțat că li s-a închis școala gimnazială pentru două săptămâni, cu posibilitate de prelungire, m-am blocat. Aveam fix vârsta lui, 13 ani, când s-a produs dezastrul de la Cernobîl. Și noi am mers la școală. Ne-au dat niște pastile cu iod, ni s-a zis că e un pic de problemă, dar în mare e ok, și am mers la școală.  În ianuarie B. mi-a zis în mașină că abia a început anul și s-au întâmplat atâtea. Ce anume?, am zis. Păi, incendiile din Australia, războiul din Iran, coronavirusul din China, moartea lui Kobe Bryant, zice B. Nu erau semne prea bune, întradevăr: dezastru natural, război și epidemie, dar erau separate de mii de kilometri și păreau focare izolate ale unei probleme globale. Deocamdată stăm în casă, să ne ferim de contagiune. În fața unui dușman furișat, invizibil și ubicuu cum este SARS-Cov2 nu avem decât mijloace primitive, medievale, de apărare, cum este carantina și izolarea. Microscoape digitale și reactivi, lectura genomului complet a virusului, toate medicamentele de sinteză din lume, toată știința modernă, totul este neputincios în fața acestui virus despre care nimeni nu pare să știe nimic. În media au apărut informații ba că ar fi  o simplă gripă inofensivă, ba că este ceva malefic și mortal, un SARS+HIV. Mai straniu este că doctorii se contrazic și nu vezi niciunde vreun acord al specialiștilor asupra modului cum se produce contagiunea (și a metodelor de prevenție, în consecință), asupra efectelor produse (a mortalității care pare să fie complet diferită între China și Italia, de exemplu), asupra remediilor, tratamentelor și potențialului vaccin. Și mai ales, ceea ce e cel mai alarmant, lipsa oricăror previziuni privind durata carantinei și a pandemiei. Asta explică spaima oamenilor: privirile lor de victime hăituite când ies din casă 20 de minute să își cumpere mâncare la supermarket, frustrarea lor de ființe active, agitate, scoase din rutina muncii mecanice zilnice care substituia sensul. Cred ca România nu va fi afectată masiv de această epidemie: nu avem spitale, sistem sanitar performant, dar nu avem nici densitatea de locuire pe kilometru pătrat a marilor metropole occidentale, din Europa sau America, sau a Wuhan-ului. Nu o să fim o țară prea afectată, pentru că aproape nu suntem o țară. Din perspectiva globală (a virusului?) suntem o zonă de la periferia UE, acolo cu Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Polonia, un loc cu granițe pe care le putem închide parțial, o zonă pustiită de migrația forței de muncă, cu sate golite și îmbătrânite, cu  câteva centre unde pulsează anemic capitalismul, cu un sistem sanitar un pic mai bun ca Africa, cu politicieni abulici și pompieriști, cu birocrație bizantină, simulare și minciună în tot ce facem.  

Bhagavad gīta

Teoria vaibhāșika ne spune că deoarece din materie sunt generate atât de multe vietăți în fiecare clipă și în fiecare clipă sunt nimicite o mulțime de vietăți, nu are rost să te întristezi pentru asemenea incidente.( A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupāda, într-un comentariu la Bhagavad gītā, 26)