VACANZE SICILIANE

Messina, 7 martie 2003

Ieri şi azi după-masă am asistat la un colocviu internaţional de numismatică,ceva cu imaginea ca sursă istorică, în special imaginile monetare. M-au frapat două lucruri: cât de bine ştiu toţi italiană (o grecoaică, o englezoaică şi o spanioloaică şi-au dat, fără să ştie, examenul de italiană în faţa mea) şi cât de strictă este ierarhia în lumea universitară italiană. Relazioni, comunicări propriu-zise, ţin doar profesorii, în vârstă şi cu titluri academice, ceilalţi, giovanni dottori şi ricercatori nu ţin decât relazioni poster, oricât de interesantă ar fi comunicarea, adică subiectul propus şi rezolvarea dată. Ce înseamnă relazioni poster? Adică au afişată pe hol o planşă cu câteva idei ale comunicării (text), o schemă (grafic) şi câteva imagini. Dintre aceştia, vreo doi, cei aleşi, au prezentat şi în sală, în power point, vorbit liber şi cât se poate de scurt. Tinerii ricercatori pe la vreo 40 de ani nu au ţinut relazioni propriu-zise. La noi, măcar, nu te invită, dar, dacă totuşi te invită, nu te pun să faci un poster şi să prezinţi ceva pe fugă.

Oricum, când mă gândesc la colocviile noastre mă apucă râsul. Aici lumea vorbeşte de la un pupitru cu microfon, discuţiile au loc la sfârşit şi cel care face intervenţia merge frumos la pupitru. Se tot plimbă de la pupitru în bancă, cel care întreabă şi cel interpelat. La noi e un haos, un talmeş-balmeş, vorbesc toţi la grămadă, fac glume şi se ironizează, ba chiar şi se mai ceartă (ca să nu zic că se înjură). Apoi se trezeşte câte unul şi cere pauză, făcând, în plen, un spirit de genul "pauza e scurtă, menopauza e lungă". Comunicările aici erau bine făcute, lungi de o jumătate de oră. Păreau temeinice şi ştiinţifice. La noi vine câte unul care prezintă "vreun ou din ăla cosmogonic din piatră" sau un ciob de oală din gardul lui Burebista, vorbeşte cinci minute, îţi arată două poze şi cu asta gata comunicarea. Şi ăsta era un colocviu internaţional unde predominau meriodionalii, de prin Messina, Salerno, Catania, Palermo, dar era diferit de colocviile naţionale ale noastre. Şi ştiinţa o facem aşa cum facem totul, cu picioarele.

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia (2003)

M-am instalat bine la mănăstirea mea. Padre M. când mă vede mă salută volubil şi strigă un tutt’ à posto. Un pic cam frig, dar, în rest, tutt’ à posto.

Sunt singur cuc în două camere îngheţate şi în consecinţă m-am înghesuit într-una. Nu vreau să fiu prostul proştilor şi să mor de frig la Mediterana aşa că am pus în priză un reşou pe care l-am găsit pe-acolo. Poate că numai noi, românii, avem obsesiile astea cu cheltuielile de întreţinere, cu plata curentului. Probabil că reşoul era acolo ca să-l pun în priză. Ne-a abrutizat tranziţia: fac duş repede să nu consum multă apă caldă, rabd frig ca să nu fac cheltuială la mănăstire. Românii oscilează între economie şi risipă: meschinăria e alternată cu mâna largă. Pe de o parte calculează picătura de apă, centimetrul cub de gaz metan, electronul din firul de curent, iar, pe de alta, mănâncă, beau, fumează şi se distrează ca nişte Ivani Turbincă. E de vină Ceauşescu, care a verticalizat satul românesc neolitic şi i-a suit pe ţărani în blocuri sau urmaşii lui ce protejează prin legi proaste regiile autonome? Eu văd statul românesc de azi ca pe un hibrid monstruos între economia etatizată a comunismului şi iniţiativa particulară. Semnele răului sunt regiile autonome care sărăcesc populaţia.

Iar românii merg pe capete să muncească în Europa. Pe autocar aveam ca vecin de scaun un bărbat pe la 50 de ani, din Drobeta – Turnu Severin, care, cu o sută de euro în buzunar, se pornise la muncă în Italia. Ca să fac conversaţie l-am întrebat dacă vrea să-şi găsească ceva „în meserie” şi omul s-a uitat cam lung la mine. Era antrenor de caiac-canoe şi se desfiinţase clubul iar omul şi-a luat lumea în cap. La întoarcere pe autocar am stat lângă un inginer electronist din Bucureşti care muncise trei luni în agricultură undeva în Italia centrală. Pe vremea lui Ceauşescu luptam pe toate fronturile în competiţia sportivă a războiului rece: gimnastică, canotaj, tenis etc. Acum am depus armele. Eu ştiu că nu trebuie să fie club sportiv la Bobohalma, dar de ce se desfiinţează un club de canotaj dintr-un oraş dunărean important?

Vreau ca aici, departe de casă, să mă gândesc la România, la români şi firea lor. Să văd cum poporul meu, pe care îl cam dispreţuiesc şi detest acasă, va creşte în ochii mei aici, departe, printre italieni, măcinat fiind de dorul de casă. Dorul de familie, de apropiaţi, dar care se va răsfrânge şi asupra conaţionalilor mei hâzi şi detestabili. Cred că poporul român nu există ca entitate. Nu este decât o adunătură de rase istorice, de „vinituri” din toate punctele cardinale, care, printr-un accident istoric, vorbesc şi stâlcesc în comun o limbă neolatină. Azi eu văd acest popor ca pe un organism în dezagregare. Există o puternică forţă centrifugă (vectorul fiind foamea) care tinde să expulzeze tot ce are naţia asta mai bun şi mai rău deopotrivă. Rămân cei neutri, apa de ploaie, cei ce nu au curajul să-şi ia soarta în mâini. Deştepţii pleacă să lucreze în străinătate, civilizat, pentru bani, nu pe piţule, şi nu se mai întorc (bravo lor!). Cei mai sărăci cu duhul şi mai puţin şcolarizaţi ajung să culeagă fructele altora într-un sclavaj voluntar oficializat în minunata UE. Îşi mănâncă de sub unghii, trăiesc în mizerie şi strâng bani la ciorap, bani care, odată întorşi în România, par mulţi datorită zaraflâcului dezavantajos pentru leu, dar care nu sunt, de fapt, decât nişte fărâmituri de la masa bogaţilor.

Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Nu ştiu ce a muncit acolo dar ştiu că s-a întors şi, cu dolarii strânşi acolo, a cumpărat pământ în Triteni. În Triteni, la capătul lumii, în locul de unde drumul nu mai duce nicăieri, unde întoarce uliul, unde şi al doilea război mondial a ajuns mai târziu, pe când s-a terminat. Este dincolo de puterea mea de înţelegere. Nu peste mulţi ani au venit comuniştii şi fii lui au pierdut totul: pământ, libertate şi viaţă.

În schimb nu înţeleg de ce mai stăm noi în România. Slujbele noastre care par interesante şi de viitor sunt plătite mizerabil, stăm într-o garsonieră pentru care plătim chirie jumătate din veniturile noastre, primim mâncare de la părinţi şi la preţurile locuinţelor de azi nu ne putem cumpăra o casă nici într-o sută de ani. Am rămas probabil în România din speranţa imbecilă că în curând ne va fi mai bine, că se va normaliza situaţia sau pentru că nu avem suficient curaj să ne luăm lumea în cap, să tăiem cordonul ombilical care ne mai ţine legaţi de părinţi, de casă, de ţară. Nu raţiunea trebuie chestionată în această problemă, ci altceva, spiritul, chemarea străbunilor, lanţul atavic al sângelui. Sunt popoare care înţepenesc într-un loc. Românii cred asta despre ei înşişi. Avem continuitate multimilenară: încă dinaintea culturii Coţofeni şi până azi strămoşii noştri nu s-au mutat de-aici. Ne-a modelat stilistic această împietrire? Dorul de casă are rădăcini adânci în conformaţia mentală a românului.

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia.

M-am reîntors în Sicilia după trei ani şi pot zice că am găsit-o neschimbată. Dar pentru mine nu e acelaşi loc din două motive: sunt singur şi sunt foarte ocupat. Nu mai e vacanţa din 2000, când eram aici cu I. şi cu alţi prieteni, nu aveam examene de dat iar laţul tezei de doctorat nu se strângea cu repeziciunea de acum. Când ne plimbam pe malul mării, printre palmieri şi nu ne păsa de nimic, într-o frumoasă duminică de primăvară, în miros de zagare e gelsomini, S. a spus un mare adevăr: eram în vacanţă, nu într-un stagiu de studii, o vacanţă care l-a smuls din învăţământ, pe mine din stressul slujbei mele, pe I. din serviciul ei de la Patrimoniu. Era o vacanţă în care seara ne adunam obsesiv într-o cameră să jucăm cărţi în jurul unei sticle de Corvo sau Don Corleone sau te miri ce altă poşircă luată de la Eurohard Discount. Când colegii mai mici, studenţii, au intrat în sesiune am realizat mai bine ce vacanţă siciliană plăcută avem.

Azi m-am plimbat pe via Cesare Battisti şi am revăzut locurile. Locuri goale de astă dată, fără oamenii pe care mă aşteptam să îi văd acolo. M-am emoţionat şi am vrut, imediat, să spun cuiva că am mai fost aici în 2000 şi a fost minunat şi acum am revenit, dar singur, şi asta mă întristează imens. Nu e poezie şi patetism, e descrierea (în ciuda voinţei mele) unui sentiment care m-a învăluit, atât de brusc, încât am intrat într-o cabină telefonică şi am început să formez precipitat, în neştire, numărul lui I. Să-i comunic, să-i spun: N. sunt aici, lângă Casa dello Studente, în faţă, cum mergi spre casa M. şi a „vrăbiilor”, sunt nişte palmieri şi o statuie de bronz a unui popă care nu ştiu ce-a făcut. Dacă cobori un pic mai jos ajungi la zona aia unde pute foarte tare a peşte. Messina nu mai e Messina, e un schelet de Messina.

Sicilienii sunt extraordinar de drăguţi. Professoressele m-au primit foarte frumos, E. a fost foarte drăguţă şi săritoare, m-a aşteptat la Reggio Calabria şi m-a trecut peste Stretto. Signorele de la bibliotecă m-au ţinut minte de acum trei ani şi şi-au adus aminte de I., anume că aveam o „sposa molto allegra e pimpona”.

Lipsesc mulţi oameni din peisaj. E greu să manânci la mensa singur când ştii că românii, slovenii şi la russa ocupau o masă întreagă. Mi se pare că euroii se scurg printre degete. Mai ales autobuzul e scump: ca să merg la şcoală şi să mă întorc acasă de două ori pe zi, plătesc cât mă costă două mese la mensa. Noroc că s-a inventat mersul pe jos şi drumul îl fac într-o mezzoretta.

Cu orientarea în spaţiu sunt ok. Azi, după o zi de peregrinări, mi-am reamintit planul oraşului, principalele bulevarde, străzi, pieţe. Am găsit chestura, opera universitaria, oficiu pentru străini etc. fără mai probleme. Trebuie să regăsesc drumul spre Chiessa dei Capuccini, să mai merg la acea plăcută bibliotecă.

Am mâncat la prânz primo piatto o pasta al forno, iar ca secondo o insalata di polpo. Seara am ales ravioli şi pesce spada. Mâncare veritabil siciliană de mensa, de altfel gustoasă şi foarte ieftină. În România se mănâncă mai prost la restaurante, la preţuri pe care nu mi le permit.