DIN TRECUTUL SOCIALIST (12)

ȘCOALA pe vremea lui Ceaușescu este la rândul ei idealizată azi. Că atunci se făcea carte, așa cum nu se mai face azi. Am început educația de timpuriu la grădinița din sat, unde am mers trei ani la grupa mică, mijlocie și mare. La un moment dat am devenit Șoim al Patriei și am primit și o uniformă de paradă, cu o bluză portocalie. Regimul totalitar al comunismului târziu încerca în mod absurd să înregimenteze și copiii într-o structură organizată încă de la 4-5 ani. Ce făceam ca Șoim al Patriei nu îmi mai aduc aminte. Dacă aveam activități specifice sau doar jocurile obișnuite cu tovarășa educatoare. În general îmi aduc aminte puține lucruri de la grădiniță. În pauze primeam să ne jucăm mingi de cauciuc, verzi, de dimensiunile unei mingi de handbal și niște hamuri făcute dintr-o bandă de pânză, care semăna cu feștilele de la lămpile cu petrol. Ne jucam Rațele și vânătorii (care se numeau Partizanii), cu niște aruncători ai mingii care trebuiau să îi lovească îi elimine pe cei care erau în mijloc, care la rândul lor trebuiau să se ferească. Cu hamurile ne jucam de-a caii, adică un băiat era calul și celălalt vizitiul care îl mâna. Jocuri simple de țară, dar era un mod plăcut de a petrece pauzele.

Ciclul primar l-am urmat la școala din sat și totuși am învățat să scriu și să citesc, să calculez elementar. Și ca mine, mulți alți copiii de la țară, ceea ce în societatea capitalistă de azi sunt sigur că nu se mai produce la aceiași parametri. Satele sunt îmbătrânite, copiii s-au împuținat, școlile au rămas în centrele de comună cel mult. Mulți copii sunt adunați cu autobuzele școlare, se fac ore simultan cu copii din clase diferite. Eu îmi aduc aminte că eram undeva între 20-25 de copii într-o clasă și erau cel puțin două clase, A și B.  Tovarășa îvățătoare, Z. D. m-a învățat bastonașele și să pictez primele litere. Știam deja să citesc, înainte să ajung în clasa I, de la mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat. Citeam, cu destulă greutate din ce îmi amintesc, niște benzi desenate din acele vremuri cu Zburlici, un fel de Tweety autohton, sau benzile desenate de la sfârșitul revistei Cutezătorii, în general cu tematică istorico-patriotică. Citeam probabil așa cum citesc acum în germană, cu multe aproximări și deducții. Îmi aduc aminte cu plăcere de primii ani de școală, semn că nu era greu și că activitățile erau potrivite pentru copiii de vârsta aceea.

Țin minte că învățam și recitam poezii, un exercițiu bun pentru antrenarea memoriei. Azi învățarea și reproducerea cunoștințelor este demonizată de noua pedagogie școlară, de metoadele lui Peștaloțiu de azi împrumutate necritic din Occident după 1989, care au denaturat învățământul primar și secundar românesc. Azi nu mai trebuie să memorezi, trebuie doar să faci tot felul de activități și exerciții. Dar dacă nu ai în cap date nu poți avea procese cognitive, nu poți face legături între ele și să înțelegi sau să descoperi ceva. Experiența mea recentă cu manualele de ciclul primar și liceal mi-au arătat slăbiciunea noului învățământ centrat pe competențe. Cum poți să dezvolți cuiva gândirea critică, când îi lipsesc reperele? Și astea se sedimentează prin acumularea de informații despre tine, despre ceilalți, despre lucrurile care te înconjoară, despre trecut și prezent. Informațiile acestea nu plutesc prin aer și noi le respirăm, ci le învățăm din familie, din societate, din cărți la școală. Da, în școala din Republica Socialistă România învățam poezii și lecții, memorând cunoștințe pe care le reproduceam când era ascultați. Nu cred că cineva dorea să îi învețe pe copii gândirea critică, care se putea dovedi periculoasă pentru regim, pentru realitatea construită din minciuni din vremea aceea.

Desigur că exista un cult a disciplinei, preluat din școala sovietică, de inspirație prusacă probabil, cum am citit pe undeva. Cei nedisciplinați erau puși la colț sau li se scădea nota la purtare. Nu țin minte să se fi strigat, copiii să fi fost admonestați verbal sau umiliți și, cu atât mai puțin, să fie loviți. Mă refer la clasele primare, pentru că în ciclul gimnazial într-o școală de cartier din oraș toate cele de mai sus se întâmplau frecvent. Din școala aceasta idilică și patriarhală a ciclului primar m-am mutat, începând din clasa a VI-a, la o școală dintr-un cartier muncitoresc, care avea în curte și un orfelinat, o Casă de Copii. Mutarea a fost un șoc cultural pe care l-am depășit cu greu timp de un an.

În clasele primare eram premiant și primeam ca premiu cărți, dintre care unele au mai supraviețuit până azi. La sfârșitul anului școlar făceam o excursie pe câmp, în Grădinuța lui Papu, în apropierea fântânii lui Jurj Ilie, de unde culegeam flori de câmp, albăstrele, ochiul boului și altele din care mi se confecționa o coroniță de premiant. Era momentul triumfului, când mă simțeam și eu important după un an de eforturi de a învăța și a primi note bune.

Apoi, în vacanța de după clasa a V-a am fost trimis să reprezint școala din sat, la forumul pionieresc județean, care era organizat la una din taberele școlare din Munții Apuseni, la Leghia, pe Valea Drăganului. Azi toată această infrastructură a taberelor școlare a dispărut și mai merg în tabere sau excursii școlare doar copii ai căror părinți își permit să scoată bani din buzunar pentru asta. Nu e un elogiu al statului socialist, ci o critică a statului capitalist de azi în care cei care nu au posibilități financiare au acces restrâns la educație și la activitățile extrașcolare. Lumea noastră de azi, comparată cu cea a copilăriei mele, suferă de problema aceasta a echității sociale și a egalității de șanse. Totul e numai discurs, proiecte europene care îmbogățesc funcționari, generează dulapuri întregi de hârtii și dosare, tone de livrabile și alte asemenea aberații. Foarte puțini bani ajung la destinație.

Cam atât despre perioada mea de școlar premiant și pionier fruntaș. Din clasa a VI-a am intrat într-o lume nouă și provocatoare, cea a unei școli dintr-un cartier al unui mic oraș muncitoresc. Cu tot ce presupunea asta în anii ’80 ai secolului trecut.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (37)

Se pregătește instalarea unui nou guvern, după câteva luni de interimat a guvernului Bolojan, căzut prin moțiunea de cenzură PSD - AUR. Sub masca unui guvern tehnocrat s-a reîntors PSD la guvernare, deși a avut în alegeri cel mai mic scor de la înființarea partidului. Este greu de înțeles cum aceasta a fost singura soluție posibilă de a instala un guvern, foarte fragil, de altfel.  Un guvern trebuie votat acum pentru că în caz contrar nu se poate face rectificarea bugetară și unele servicii publice nu vor mai putea funcționa. Continuă să se servească public narațiunea crizei bugetare, a cuantumului foarte mare al datoriei publice, a dobânzilor mari pentru credite pe piețele bancare etc. Deci austeritatea va rămâne cuvântul de ordine și în noua guvernare pesedist-tehnocrată. 

Oare cum o țară ca România, membră a Uniunii Europene, e veșnic pe marginea prăpastiei, amenințată de colaps, de disfuncții majore? Cui servește acest discurs ambivalent care pe de o parte predică creșterea economică și bunăstarea cuplată cu austeritate în sectorul public? Eu personal m-am cam plictisit de această sabie a lui Damocles a prăbușirii economice a României. Cred că e pur și simplu vorba de incompetența administratorilor statului, politicieni și funcționari din aparatul central, care nu pricep cifre și economie și vorbesc neîntrebați pe la televizor. Pentru că în partide, cum zicea dl. Preda, selecția se face e principiul fidelității față de partid, nu pe cel al competenței, iar funcționarii din ministere sunt înradăcinați pe-acolo de decenii și își doresc doar să rămână în continuare. Probabil că acest guvern-pansament va fi votat săptămâna viitoare, dar sunt sigur că nu este o soluție la criza de sistem a statului.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (36)

 MUTRA

Ieri am fost la deschiderea unui nou spațiu al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, în comuna vecină, Florești. Clădirea masivă a noului muzeu, numit MUTRA - Galeria Istorică a Transilvaniei, a fost construită pe un teren concesionat de primăria Florești cu bani europeni din PNNR. Nu mai repet aici câte mii de metri pătrați de spațiu util pentru expoziții, depozite, laboratoare și birouri au apărut peste noapte, nici câte zeci de milioane de euro a costat. Am fost întrebat, pe vremea când era doar un proiect, dacă pot să dau un singur argument pentru care acest muzeu trebuie construit și am spus simplu, primul lucru care mi-a venit în cap, că este primul edificiu cu funcții muzeale construit în România după 1989, adică în ultimii 36 de ani. Cu toate acestea unii întreabă retoric: dar de muzee avem noi nevoie, nu ar fi mai bine să se construiască școli, grădinițe și spitale? Este o întrebare legitimă la care nu vreau să răspund, din principiu. Suntem în țara în care se închid câteva școli pe an în mediul rural, din cauza pustiirii satelor și a scăderii curbei demografice. Desigur că este nevoie de localuri noi pentru spitale, așa cum este nevoie și de spații muzeale noi. Dacă știu bine se construiește la Cluj, cu aceiași bani europeni (POR, PS), spitalul regional de urgență. Aș vrea să-i răspund omului de pe stradă, indignat în comentarii pe facebook, că așa cum e nevoie de școli și spitale, e nevoie și de muzee într-o societate civilizată. Desigur, nu în societatea în care sunt atacate ambulanțele pornind de la niște clipuri de pe tik tok, dar într-una care vrea să-și păstreze memoria istorică și culturală. Ce o să învețe copiii lui în miile de școli nou construite ? Numai matematică, ca să-și numere banii, lucru foarte important, dealtfel în societatea capitalistă de azi.

Guvernanții actuali tratează cu nepăsare și dispreț patrimoniul și pe păstrătorii lui, angajații din muzee. Aceștia sunt niște cenușărese în grilele de salarizare ale Ministerului Culturii, cu coeficienți mici, ca și cum ar fi doar niște băutori de cafele și consumatori de resurse. Atitudinea omului de pe stradă (de muzee avem noi nevoie?) se propagă de sus, de la guvern, care disprețuiește muzeografii și munca lor. O muncă despre care se știe foarte puțin, de altfel. Ilie Bolojan a rămas în memoria colectivă prin modul simplist și radical în care a gestionat situația muzeelor din Oradea și oarecum resimțim aceeași practică adusă la scară națională. Cred că a fost dus, copil fiind, cu școala în excursie la muzeu pe vremea lui Ceaușescu și a dezvoltat reacții adverse. Altfel, nu îmi explic această înverșunare, care nu poate veni doar din apucăturile lui de gestionar de alimentară. La scară națională cei care se ocupă de patrimoniu sunt atât de puțini, încât orice tăieri salariale sau de sporuri nu au nici un efect. Seamănă cu tăierea cozii pisicii lui Hagi Tudose, să intre mai repede pe ușă, să nu intre frigul în cameră și el să ardă un lemn de foc mai puțin.

        Dar ieri nu a fost despre politici publice neadecvate, ci a fost celebrarea unei victorii pentru care îi felicit pe F. și pe colegii lui implicați în proiect. În ciuda tuturor piedicilor și desconsiderării publice a fost construit un muzeu modern, din viitor, În ultimii ani s-au reabilitat clădiri de patrimoniu și situri arheologice ca să fie transformate în muzee sau parcuri arheologice, în multe orașe sau comune din România. Pe hârtie când faci aplicația de proiect este simplu, zici că reabilitezi o clădire sau un sit și că o să devină muzeu sau parc arheologic. Știu multe clădiri și situri reabilitate pe multe milioane de euro care stau goale sau închise de câțiva ani pentru că nu există personal care să deservească aceste noi funcțiuni. Birocrația complicată face dificil procesul de angajare, organigramele se aprobă greu, personalul calificat este redus, salariile sunt neatractive. Mă gândesc la formele fără fond ale lui Maiorescu. Crearea de forme noi europene va determina evoluția fondului? Oare, noi, ca societate, chiar avem nevoie de muzee și școli? Ieri am văzut o clădire imensă populată de angajații altei clădiri din centrul Clujului care supravegheau activitățile culturale din program (concerte, piese de teatru, reenacment istoric, ateliere pentru copii). Într-o duminică în care puteau sta acasă în familie și să se uite la Netflix. Este o matematică simplă: dacă aceiași muzeografi trebuie să lucreze în două muzee, vor lucra dublu. Pe aceleași salarii mici. Dezvoltarea durabilă nu înseamnă să renovezi sau să construiești clădiri, ci să știi ce faci cu ele după ce se termină proiectul cu bani europeni. În viitoarea sală de expoziții era o mică demonstrație pentru copii, dar și pentru adulți, făcută de niște colegi de la Universitatea Tehnică, cu un roboțel umanoid și un robot câine. Am întrevăzut oarecum viitorul muzeelor și al MUTRA. Roboții-câine ar putea să îl păzească, să nu se mai fure coifuri și brățări, iar roboțelul umanoid să facă ghidaje și să distreze adulți și copii. Pentru ei nu trebuie salarii de la stat, doar curent, nu obosesc, nu cer de mâncare, nu sunt afectați de burn-out. Iată, m-am gândit, muzeografii  viitorului, gardienii perfecți ai patrimoniului de mâine. 

NOTE ZILNICE

M-am întors din concediu de pe litoralul românesc și am făcut 11 ore în mașină. La dus am făcut cam tot pe atât, deși mult din distanța de aproape 710 de kilometri am parcurs-o pe autostrăzi. Nu are importanță care sunt acestea pentru că este caraghios cum sunt botezate, de la A0 la A10, când sunt numai capete și drumuri expres de legătură. Starea autostrăzilor este simptomatică pentru degringolada  națională din ultimii 35 de ani. Tot timpul m-am întrebat de unde vine această incapacitate a statului român de a-și construi drumuri. Din corupție, incompetență, instabilitate politică, indiferență pentru cetățean? Cred că e un cocktail din toate astea. Când pleci din sudul litoralului ai mai întâi o problemă: nu ai de unde alimenta. Am găsit două benzinării mici, Socar și Lukoil unde coada de mașini ajungea pe prima bandă a carosabilului. O a treia benzinărie, Mol, era închisă temporar.  Asta arată care e nivelul de dezvoltare a sudului Dobrogei în afara sezonului turistic. În Mangalia nu exista acum câțiva ani transport în comun. Nu știu dacă există acum, nu am avut curajul să verific. Apoi, circulația se blochează undeva la Eforie, pe drumul litoralului, în mai multe puncte. Nu din cauza unor accidente, ci a unor sensuri giratorii și restrângeri de benzi. Deși sunt polițiști de la Circulația rutieră pe la toate sensurile și trecerile de pietoni, traficul e greu de fluidizat. Nu am experimentat asta doar în 2026, ci în ultimii 15 ani în care merg cu mașina pe litoral. În mod normal ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu acest blocaj de trafic, dar parcă durează mai mult în fiecare an. Dar nimic nu se compară cu blocajul de pe Valea Oltului. La plecare am ajuns destul de devreme acolo, pe la 10 dimineața și am prins probabil începutul coloanei. Din cauza numărului mare de mașini și a restricționării temporare a unui sens pentru lucrările de montare a plaselor de sârmă pe versanți pentru a opri căderea stâncilor pe carosabil pe mașini și pe oameni, se produc asemenea coloane. Am stat la dus doar o oră și jumătate în ambuteiaj și după ce am trecut am numărat 8 kilometri de coloană de mașini pe sensul opus. M-am întrebat câte ore or fi stat cei care se așezaseră chiar atunci când am trecut eu la capătul coloanei de 8 kilometri. La întoarcere, programul Waze, văzând blocajul pe Calea lui Traian, m-a deviat, pe mine și pe alți nefericiți participanți la trafic, prin munți, prin Dăești, Rădăcinești, Perișani, Titești și am revenit pe defileul Oltului după blocaj, undeva pe la Câinenii Mari. Nu am fost niciodată până acum cu mașina pe acolo, și sper să nu mai ajung. Sunt drumuri județene și comunale înguste pe care abia trec două mașini, cu multe denivelări și gropi. La un moment dat drumul era atât de îngust că s-au format coloane de mașini din ambele sensuri care treceau una pe lângă alta frecându-și oglinzile. Și nu era nimeni care să le dirijeze: era pur și simplu totul redus la îngăduința și bunul simț al șoferilor primelor mașini. Și foarte periculos, de altfel. Eu am nimerit în câteva asemenea blocaje în partea drumului dinspre versant și nu l-am invidiat deloc pe șoferul din sens opus, așezat pe partea cu prăpastia. Ieșit pe defileul Oltului am intrat direct într-un blocaj de trafic, la Balota, generat de un accident, unde două mașini s-au izbit destul de tare. Nu părea să fie victime, doar mașini îndoite și airbaguri pușcate. Probabil un șofer grăbit a intrat în depășire pe contrasens și a distrus mașina unui participant la trafic nevinovat. Dacă ar fi după mine un asemenea șofer nu ar trebui să mai aibă niciodată, în viața asta, carnet de șofer. Cât de grăbit poți să fii să depășești pe linie continuă în curbă fără vizibilitate? Să vină un șofer nevinovat și corect din sens opus și să fie lovit din plin de un asemenea neanderthalian cu carnet. Oricum, am scăpat și de blocajul acesta și am intrat pe autostradă la Boița. Acolo străjuiesc de anul trecut niște piloni de la un viitor viaduct al unei autostrăzi care o să străbată, cândva, Valea Oltului. Acești piloni simbolizează, deocamdată, speranța românului că o să se întoarcă de la mare acasă mai ușor decât a făcut-o Ulise în periplul lui maritim de la Troia la Ithaca. Nu pot să estimez când va fi gata acest segment de autostradă. În 2004, când am început cercetările arheologice preventive la Autostrada Bechtel (Transilvania) termenul preconizat de dare în folosință a traseului Brașov - Borș era 2012. Suntem în 2026 și s-a dat în folosință doar un segment de la Ungheni la Poarta Sălajului. Nu e de mirare că cei care învârt mulți bani în Romania preferă elicopterul. Măcar ajung la timp la sedințe. Până atunci omul de rând e deviat de pe Calea lui Traian, pe Calea lui Decebal, prin munți, pe drumuri înguste și șerpuite, pe care urcau pe vremuri dacii....

JOURNAL DE GUERRE

Este foarte ușor să înțelegi istoria recentă din perspectivă istorică. E drept că imperiile de azi nu se mai numesc imperii, dar se comportă ca atare. Conflictul mondial declanșat oficial în 2022 ia forme inedite de la războiul hibrid purtat pe internet la provocările directe concretizate în încălcările spațiului aerian național. După pacea de la Westfalia (1648) și Revoluția Franceză actorii politicii internaționale sunt statele-națiuni care interacționează în politica mondială cu imperiile post-coloniale rămase, SUA, Rusia și China. Europa rămâne o federație de state-națiune, înainte să fie un imperiu. Problema cu imperiile, așa cum zice T. Wolton este că, în privința teritoriului se conduc după butada: ''ce e al nostru e al nostru, ce e al tău e negociabil''. Și teritoriul României, un stat-națiune tânăr, a fost întotdeauna negociabil. Între Regatul Ungar, Regatul Polon și Imperiul Otoman, între Habsburgi, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, între Antanta și Puterile Centrale, între SUA și Rusia Sovietică, între NATO și Federația Rusă. Oricum privim lucrurile suntem pe linia de fractură, între sferele de influență a câte două sau trei imperii. Și avem opțiuni puține, dat fiind că suntem o țară mică cu resurse militare întotdeauna limitate și aproximative. 

Acum suntem într-un moment critic, atacați de hackeri care au anihilat site-ul ANCPI, adică cadastrul României, și de o putere ostilă care trimite drone în spațiul nostru aerian. Trei drone distruse de avioanele F-16  în 48 de ore nu poate fi o întâmplare, o coincidență. E un mesaj că noi urmăm. Că teritoriul Românei e negociabil. Orice așa-zis suveranist care nu înțelege asta e pur și simplu idiot.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (35)

Am ajuns în situația în care pur și simplu nu mă mai interesează dacă mâine avem un guvern Veștea sau orice alt guvern de strânsură sau suveranist. Nu cred că cineva înțelege de la televizor și din presă, din informații publice, despre ce este vorba în agitația politică din ultimele luni. Ca să folosesc și eu barbarismele curente, narativele publice sunt neclare și întotdeauna negative. Riscăm să ne prăbușim economic în categoria junk dacă nu avem un guvern pro-occidental. Acum câtva timp eram amenințați că euro o să sară peste 5 lei. Azi e 5.23 lei și politicienii continuă să se certe pe voturi, ministere, susțineri de guverne, excluderi din partid, de parcă e o problemă deja depășită cursul leu-euro. Se vorbește despre responsabilitate, reforme care nu mai pot aștepta, bani oricum pierduți din PNNR, lucruri din care omul de rând înțelege un singur lucru: ciolanul. Oricât cosmetizezi această realitate, oricâte cuvinte frumoase folosesc politicienii la televizor, din fundal răsună ca un dangăt de clopot asurzitor același cuvânt: ciolanul. Ce înțeleg este că cineva totuși trebuie să ajungă la ciolan, indiferent de locurile ocupate în parlament. Pentru că din ciolan trebuie să se înfrupte toți cei care se înfruptă de obicei, capilar, până în ultimul sat. Centralismul moștenit din comunism face ca banii adunați din țară să alimenteze bugetul de stat, de unde sunt redistribuiți de executiv consiliilor județene, primăriilor, până la ultimul sat din fundul României. Acolo, în teritoriu, pe lângă mult hulita administrație a statului gras există și o puzderie de privați obișnuiți cu contractele cu statul. Cineva trebuie să împartă banii, în caz contrar nu o să mai ajungă nici la bugetari, nici la privații mufați la stat și există riscul să se întrerupă cash flow-ul. Să ghicim cine sunt actorii economici din societatea românească care au cele mai multe contracte cu statul? Aș zice că tocmai aceia care se chinuie cel mai tare zilele astea să forjeze un guvern pro-european și pro-NATO, evident, dar unde sunt invitați toți cei patrioți și responsabili. Are sens? 

Nu cred că mai e vorba aici de programe politice, de doctrină sau de principii. Este vorba de o oligarhie deja osificată de trei decenii și ceva, de o rețea de interese economice și politice, controlată de niște personaje care nu apar des la televizor. Nu cred că România trebuie botezată, cu o glumă amară de prin presă, Securistan, deși este evident că și instituțiile de forță și control au rolul lor în supravegherea interfețelor politică și economică. Cineva zicea la televizor că Nicușor Dan joacă șah în șase dimensiuni și noi nu înțelegem, de proști ce suntem. Ca să păstrăm metafora,  sunt, mai degrabă, dispus să cred că această rețea de interese pe mai multe nivele/dimensiuni a atins o complexitate implicită care a condus la destrămarea unor puncte nodale, la suprapunerea unor interese ireconciliabile pe fondul pandemiei, războiului din vecinătate, a situației globale complicate și a votului negativ dat de o mare parte a populației reprezentanților Sistemului cu S mare. De aici mișcarea browniană a politicienilor care sunt agitați ca un Pepsi-Cola. Putem presupune mișcări browniene simetrice în partea nevăzută a societății românești, mă refer la cea Din Pădure. Când o să se calmeze și unii și alții o să avem și un guvern dispus să împartă ciolanul cu noi toți, muritorii de rând, în părți inegale.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (11)

Există tendința să scrii nostalgic și paseist despre trecut. Mă gândesc la timpul liber și cum era el petrecut în comunism. Nu pot să mă pronunț pentru că nu am fost adult atunci, nu am muncit într-o uzină sau într-un birou, ca să am timp liber și să mi-l petrec. Am fost doar elev și aveam un weekend scurt, prin comparație cu vremurile de azi. Până la revoluție am mers șase zile pe săptămână la școală, și la fel mergeau și părinții mei și ceilalți locuitori ai RSR la servici. Poate din această cauză după-masa de sâmbătă, când începea sfârșitul de săptămână, nenumit încă weekend, și duminica erau atât de prețioase. La fel și sărbătorile legale, adică 1 Mai, ziua liberă a proletarilor din toate țările, sau 23 August, ziua insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste. Îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai care erau sărbători în orașul muncitoresc. Nu prea știu de mici și bere, ci de mere caramelizate pe băț, vată de zahăr, moriști din hârtie colorată și tiribombe umplute cu rumeguș. Se vindeau nu la tarabe, ci într-un fel de comerț spontan pe marginea drumului, a pieței sau în parc. Și cred, nu știu, că făceau parte dintr-un comerț licit sau acceptat tacit cu ocazia acestor zile. Terasele restaurantelor și alimentările erau aprovizionate special de 1 Mai cu bere și mici, pentru că îmi aduc vag aminte de o agitație a adulților în această zi. Dar nu neapărat zilele festive ale comunismului târziu mi-au rămas în minte, ci sfârșiturile de săptămână. În sat sau în oraș, pe unde am copilărit, era acest obicei de a ieși la sfârșit de săptămână la iarbă verde. Era de fapt o ruptură în timpul profan, în rutina zilelor de mers la servici, când adulții se relaxau simplu la un picnic în natură. Nu neapărat cu grătare și mici, fără manele cântate din mașini, ci la picnicuri simple cu hrana rece avută la dispoziție (pâine, brânză, mezeluri, legume, bere sau vin). Se mergea în oraș pe un câmp numit Pe Cubic (nu știu de ce), lângă o stație de curent (Stația 110). Îmi aduc aminte un câmp acoperit cu pături, sute de familii, ca pe o plajă la mare în sezon. Foarte puțini se cunoșteau, dar făceau conversație, copiii se jucau împreună cu mingea și oamenii, în general, nu se deranjau reciproc. Zilele de muncă și sistemul de guvernământ erau suficient de opresive, astfel că această zi la iarbă verde trebuia să fie un prilej de relaxare cu orice preț. Era un mod de a petrece puținul timp liber rămas, într-o simplitate care azi nu mai există. De fapt, îmi aduc aminte din adolescență, că dispariția acestui obicei după 1989 m-a frapat. Pur și simplu a dispărut ieșitul la iarbă verde, s-a evaporat din existența românilor în Tranziție. Bunicii din familii au primit înapoi o parte din terenurile confiscate de comuniști la colectivizare și weekend-urile tuturor membrilor familei au fost de-acum ocupate cu munci agricole: mersul la sapă, la cules, și totul în modul primitiv, manual, așa cum au făcut de români de la Litovoi încoace. Odată cu reapariția proprietății, în locul loisir-ului s-a instalat munca și în weekend, munca cerută de sărăcia cruntă instalată în România anilor ’90.

NOTE ZILNICE

Profesorul N. îmi spunea acum mulți ani că formarea în științele umaniste durează până la 35 de ani, Atunci aveam 25 de ani și mi se părea enorm să mai trebuiască să învăț încă 10. Ce nu știa profesorul N. era că acum suntem în zodia formării continue, a învățării până la moarte. Eu, de ani de zile, simt că mă tot formez și nu sunt pregătit niciodată. Că tot timpul învăț câte ceva. Nu am o problemă cu asta, îmi place să învăț. La 35 de ani am făcut o bursă postdoctorală în Canada și aveam reducere pe transport și carduri pe care scria étudiant. Și mă simțeam foarte bine în postura asta, mai tânăr un pic decît în ziua când am plecat din România. Problema cu formarea asta continuă este că nu are sens să tot învățăm până la moarte. Undeva, pe la vârsta a treia, mintea se deteriorează. De fapt se deteriorează progresiv și treptat pierzi tot ce ai învățat. Detest cărțile scrise la senectute, mai ale cele de specialitate și de memorii. Cred, totuși, că ficțiune poți scrie oricând. Dar sintezele de specialitate trebuie să fie scrise cândva când mai ai răbdare și disponibilitate. Și când poți condensa într-o narațiune cu sens tot ce ai acumulat. La fel cu memoriile. Amintirile scrise la senectutea târzie seamănă cu niște crâmpeie pierdute într-un ocean de uitare. Nu se leagă, sunt disparate și sunt scrise pe un ton patetic, care îți arată că nu mai contează nimic. Oamenii după o anumită vârstă mai au acces doar la memoria sedimentată a copilăriei și adolescenței, maxim până la stagiul militar. Apoi dintre perioada de 25-65 de ani își mai duc aminte doar că au muncit, că s-au certat cu colegii și cu nevasta și că au crescut copii. După asta urmează doar lamentațiile și regretele senectuții. Cred că memoriile târzii sunt triste per ansamblu și ar fi bine să nu le mai citim. 

DIN TRECUTUL SOCIALIST (10)

     Probabil că este normal să idealizezi vârsta copilăriei și adolescenței, o aurea aetas fără griji, o perioadă a descoperirilor succesive, a înțelegerii treptate a lumii. În realitate am copilărit într-o lume săracă și apăsătoare, într-un sistem închis dominat de lipsuri și de frică, anume ultimii ani ai Republicii Socialiste România și a domniei cuplului Ceaușescu. Azi sunt suficienți nostalgici ai acelui regim totalitar, perceput oarecum pozitiv ca  o epocă de stabilitate și dezvoltare. Lipsurile de atunci sunt ignorate și se accentuează succesele economice, existența unei industrii grele considerată performantă, a fabricilor și uzinelor în care oamenii munceau și erau plătiți, a urbanizării masive și apariția a numeroase cartiere de blocuri unde fiecare putea primi o locuință de la stat. Etajele intermediare erau date celor mai importanți de pe listă, parterul și ultimul etaj celor situați mai jos în lanțul trofic al societății socialiste multilateral dezvoltate. În ce măsură e criticabilă azi nostalgia acelor generații care au găsit un loc de muncă și o locuință, o stabilitate relativă care s-a evaporat pur și simplu după 1989? Era sărăcie, dar exista o oarecare egalitate în sărăcie. Lipsurile  păreau că sunt împărțite de toți, în mod egal, cu excepția unei pături subțiri de birocrație de partid și de stat care avea acces la produsele de lux: cafea boabe Alvorada, țigări Kent 100’s (așa-zisul Kent de șpagă), carne proaspătă de la măcelărie etc.

        Nu consumam cafea pe-atunci, copil fiind, dar îmi aduc aminte din familie că se bea mult nechezol (o cafea înmulțită cu orz, de la care ajungeai să nechezi ca un cal care mănâncă orz, sau cu năut și atunci se numea cafea năucită). Mai primeam și eu nechezol diluat cu mult lapte dimineața sau cicoare cu lapte, de asemenea un înlocuitor al cafelei. Am citit după 90 memoriile lui Gh. Florescu cafegiul din București și am aflat cum erau controlate de securiști pensionați (care în anii 50 au împușcat partizani prin munți) depozitele de produse de lux de import (cafea, tutun, citrice). Pentru că asemenea produse lipseau sau se găseau cu greutate au devenit produse de lux și practica socială era să fie date cadou: cafea boabe, țigări și băuturi fine, săpunuri străine, ciocolată și alte coloniale. Nu am simțit lipsa acestor produse care alimentau în general viciile adulților, dar am simțit lipsa fructelor exotice (adică portocale și banane) și a dulciurilor. La cofetării se mai găseau doar niște bomboane verzi care se topeau în galantare și se lipeau într-un corp amorf și sucuri Frucola cu gust oribil. Pepsi găseam doar pe litoral în vacanțele de vară. Banane și portocale mâncam doar la sărbătorile de iarnă când părinții stăteau la cozi sau activau diverse lanțuri ale slăbiciunii de cunoștințe pentru a le procura și pune sub brad copiilor niște portocale și banane. Am fost o generație traumatizată de aceste lipsuri. Îmi aduc aminte că în anul 2000, la 11 ani de la Revoluție, am fost cu un grup de studenți români cu o bursă Erasmus la Messina în Sicilia. Acolo la cantina studențească puteai să îți iei două fructe în meniu. Studenții italieni își luau mere sau alte fructe, noi românii luam două portocale la prânz și două portocale seara. În scurt timp toți aveam frigiderele ticsite cu portocale, pe care nu le mai puteam mânca, dar le agoniseam ca niște hamsteri speriați că o să rămână fără. În plus atunci am aflat că sunt multe varietăți de citrice din familia asta, că portocalele nu sunt de un singur fel, cum credeam noi care le vedeam rar și le mâncam cu economie.

        Azi poate să pară un moft, că niște copii pot acuza lipsa dulciurilor și a fructelor exotice și să zici că asta era o traumă. Dar cine a trăit atunci știe că asta era doar un aspect minor al penuriei și lipsurilor din anii 80. În orășelul muncitoresc unde am a făcut gimnaziul, în ultimii ani înainte de Revoluție, produsele de bază erau cartelizate. Aveam voie, ca familie de patru persoane, să cumpărăm o singură pâine pe cartelă și vânzătoarea făcea un x peste ziua aceea din cartela-calendar. De cele mai multe ori cumpăram pâine neagră și ne bucuram când la magazin găseam în câte o zi pâine semi. Pâinea semi era ceva între pâinea neagră și cea albă, pe care o vedeam foarte rar. Făina, zahărul și uleiul erau de asemenea cartelizate, ca pe vremea celui de-al doilea război mondial cum îmi povesteau bunicii. Unt și mezeluri nu se găseau deloc, de fapt. În alimentări rafturi întregi erau pline cu conserve de pește oceanic, semn că flota de pescadoare oceanice exista și se muncea acolo serios.

        Poți să zici că alimentația științifică bazată pe pâine neagră, salam cu soia, carne puțină și lipsa zaharurilor și a produselor de viciu (cafea, alcool, tutun) au produs generații mai sănătoase. În realitate se consumau mult surogatele și produsele de proastă calitate, alcool prost și mahoarcă, țigări tari fără filtru (Carpați, Mărășești, Bucegi).

        În schimb, dieta celor care aveau contact cu mediul rural era de-a dreptul neolitică. Bunicii mei locuiau la țară și lucraseră la Colectiv. Aveau terenuri în parte, pe care le mai lucrau cu copiii veniți duminică de la oraș, și primeau o cotă parte din produse, grâu și porumb. Cu ajutorul acestor cereale erau crescute și câteva animale pe lângă casă, un porc și mai multe găini, care furnizau necesarul de carne și ouă. Unii oameni din sat mai aveau și câte o vacă două și de la ei se cumpăra în fiecare seară un litru de lapte. Din făina de grâu bunica făcea în fiecare sâmbătă în cuptorul ars cu lemne și coceni de porumb patru pâini gigantice cu coaja bătută, care se mâncau toată săptămâna. Îmi amintesc și acum niște felii groase și mari, greu de ținut în mână și mușcat, cu dulceață sau cu unsoare de porc cu ceapă, pe care le mâncam în regim fast food, pe stradă jucându-ne sau povestind. Nu lipsea mămăliga în nicio zi. În fiecare seară, din făina de cucuruz bunicul meu făcea o mămăligă frecată, nu fiartă, așa că ieșea tare de se tăia cu ața. Micul dejun era mămăligă cu lapte dulce sau, eventual, griș cu lapte. Nu mai îmi aduc aminte ce mâncam la prânz, diferite ciorbe de multe ori, completate cu o felie de pâine cu ceva. Masa principală era seara când se consumau de obicei tocane de pui sau porc cu mămăligă. Spre deosebire de cafeaua naturală și ciocolata, pâinea, mămăliga și carnea nu au lipsit din meniul familiilor de la țară. Nu știu dacă această dietă neolitică bazată pe făinoase și carne, cu multă grăsime în general, era sănătoasă. Cert este că era calorică și cei ce munceau în agricultură aveau nevoie de caloriile astea.

        Din fructele din curte adunate în butoaie se producea un borhot care se distila la un cazan, numit Căldare, și se obținea o țuică din fructe, băută la sărbători, evenimente sau aniversări. La fel și vinul din struguri crescuți pe casă, în general Isabela mai aromați sau Hibrid 1100, mai puțin pretențioși și mai productivi. Nu am văzut în copilărie la țară consum zilnic de alcool, doar la ocazii speciale, deși nu lipsea niciodată din damigenele din pivniță. Cei care consumau zilnic o făceau la bufet și erau arătați cu degetul ca fiind bețivii satului. În dieta neolitică alcoolul era un ingredient necesar și acceptat ocazional în cantități moderate. 

        Desigur că noi, copiii, mâncam multe fructe. Nu banane și portocale, ci corcodușe, dude, mere, prune, pere. Am mâncat corcodușe verzi de primăvara devreme, de când se forma sâmburele și astfel obțineam vitamina C și probabil și alte vitamine. Niciun fruct din lume nu are gustul fructului rupt direct din copac și mâncat fără să îl speli. Nu se stropeau pomii sau via din curte cu substanțe chimice, cel mult cu piatră vânătă (sulfat de cupru) sau zeamă bordeleză (sulfat de cupru cu var stins). Ștergeam mărul de tricou și îl mâncam așa și nu îmi aduc aminte să fi pățit vreodată ceva din cauza asta. Teoreticienii moderni ai trăitului sănătos ar zice poate că a contribuit la creșterea imunității. Nu cred că era ok și igienic și eu am fost tot timpul atent să spăl fructele pe care i le-am dat copilului meu. Dar pe-atunci era mai multă libertate și fructele creșteau în copaci, nu în lădițe la supermarket. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (34)

M-am uitat cu interes la alegerile parlamentare de azi din Ungaria. Deși au fost Paștele ortodoxe și am respectat tradițiile pascale a revenit permanent  în discuție acest subiect electoral. Suntem foarte aproape, aici în Transilvania, de Ungaria ca țară și de comunitatea maghiară ardeleană. Și nu pot face abstracție de preocupările prietenilor mei maghiari, a cunoștințelor și vecinilor maghiari. M-a impresionat participarea masivă la vot, cum nu am văzut în România din 1989 până azi și cred că e un lucru foarte important. Votul a fost inventat de democrația greacă acum 2500 de ani pentru ca oamenii să poată decide cine îi va conduce o perioadă limitată de timp. Statul e punerea în comun a eforturilor de a supraviețui, un contract social între agricultor, meșteșugar, soldat și alți cetățeni,  cum ne zice Platon în Republica și ei trebuie să decidă cine conduce temporar. Viktor Orbán a condus prea mult timp: 16 ani este enorm în  durata scurtă a politicii și s-a erodat, a devenit neconvingător în promisiunile lui. Este normal să se întâmple așa și rotativa guvernamentală s-a lăsat prea mult așteptată în Ungaria. Mă bucur de schimbare. Adjon Isten!/ Doamne ajută!