Probabil că este normal să idealizezi vârsta copilăriei și adolescenței, o aurea aetas fără griji, o perioadă a descoperirilor succesive, a înțelegerii treptate a lumii. În realitate am copilărit într-o lume săracă și apăsătoare, într-un sistem închis dominat de lipsuri și de frică, anume ultimii ani ai Republicii Socialiste România și a domniei cuplului Ceaușescu. Azi sunt suficienți nostalgici ai acelui regim totalitar, perceput oarecum pozitiv ca o epocă de stabilitate și dezvoltare. Lipsurile de atunci sunt ignorate și se accentuează succesele economice, existența unei industrii grele considerată performantă, a fabricilor și uzinelor în care oamenii munceau și erau plătiți, a urbanizării masive și apariția a numeroase cartiere de blocuri unde fiecare putea primi o locuință de la stat. Etajele intermediare erau date celor mai importanți de pe listă, parterul și ultimul etaj celor situați mai jos în lanțul trofic al societății socialiste multilateral dezvoltate. În ce măsură e criticabilă azi nostalgia acelor generații care au găsit un loc de muncă și o locuință, o stabilitate relativă care s-a evaporat pur și simplu după 1989? Era sărăcie, dar exista o oarecare egalitate în sărăcie. Lipsurile păreau că sunt împărțite de toți, în mod egal, cu excepția unei pături subțiri de birocrație de partid și de stat care avea acces la produsele de lux: cafea boabe Alvorada, țigări Kent 100’s (așa-zisul Kent de șpagă), carne proaspătă de la măcelărie etc.
Nu consumam cafea pe-atunci, copil fiind, dar îmi aduc aminte din familie că se bea mult nechezol (o cafea înmulțită cu orz, de la care ajungeai să nechezi ca un cal care mănâncă orz, sau cu năut și atunci se numea cafea năucită). Mai primeam și eu nechezol diluat cu mult lapte dimineața sau cicoare cu lapte, de asemenea un înlocuitor al cafelei. Am citit după 90 memoriile lui Gh. Florescu cafegiul din București și am aflat cum erau controlate de securiști pensionați (care în anii 50 au împușcat partizani prin munți) depozitele de produse de lux de import (cafea, tutun, citrice). Pentru că asemenea produse lipseau sau se găseau cu greutate au devenit produse de lux și practica socială era să fie date cadou: cafea boabe, țigări și băuturi fine, săpunuri străine, ciocolată și alte coloniale. Nu am simțit lipsa acestor produse care alimentau în general viciile adulților, dar am simțit lipsa fructelor exotice (adică portocale și banane) și a dulciurilor. La cofetării se mai găseau doar niște bomboane verzi care se topeau în galantare și se lipeau într-un corp amorf și sucuri Frucola cu gust oribil. Pepsi găseam doar pe litoral în vacanțele de vară. Banane și portocale mâncam doar la sărbătorile de iarnă când părinții stăteau la cozi sau activau diverse lanțuri ale slăbiciunii de cunoștințe pentru a le procura și pune sub brad copiilor niște portocale și banane. Am fost o generație traumatizată de aceste lipsuri. Îmi aduc aminte că în anul 2000, la 11 ani de la Revoluție, am fost cu un grup de studenți români cu o bursă Erasmus la Messina în Sicilia. Acolo la cantina studențească puteai să îți iei două fructe în meniu. Studenții italieni își luau mere sau alte fructe, noi românii luam două portocale la prânz și două portocale seara. În scurt timp toți aveam frigiderele ticsite cu portocale, pe care nu le mai puteam mânca, dar le agoniseam ca niște hamsteri speriați că o să rămână fără. În plus atunci am aflat că sunt multe varietăți de citrice din familia asta, că portocalele nu sunt de un singur fel, cum credeam noi care le vedeam rar și le mâncam cu economie.
Azi poate să pară un moft, că niște copiii pot acuza lipsa dulciurilor și a fructelor exotice și să zici că asta era o traumă. Dar cine a trăit atunci știe că asta era doar un aspect minor al penuriei și lipsurilor din anii 80. În orășelul muncitoresc unde am a făcut gimnaziul, în ultimii ani înainte de Revoluție, produsele de bază erau cartelizate. Aveam voie, ca familie de patru persoane, să cumpărăm o singură pâine pe cartelă și vânzătoarea făcea un x peste ziua aceea din cartela-calendar. De cele mai multe ori cumpăram pâine neagră și ne bucuram când la magazin găseam în câte o zi pâine semi. Pâinea semi era ceva între pâinea neagră și cea albă, pe care o vedeam foarte rar. Făina, zahărul și uleiul erau de asemenea cartelizate, ca pe vremea celui de-al doilea război mondial cum îmi povesteau bunicii. Unt și mezeluri nu se găseau deloc, de fapt. În alimentări rafturi întregi erau pline cu conserve de pește oceanic, semn că flota de pescadoare oceanice exista și se muncea acolo serios.
Poți să zici că alimentația științifică bazată pe pâine neagră, salam cu soia, carne puțină și lipsa zaharurilor și a produselor de viciu (cafea, alcool, tutun) au produs generații mai sănătoase. În realitate se consumau mult surogatele și produsele de proastă calitate, alcool prost și mahoarcă, țigări tari fără filtru (Carpați, Mărășești, Bucegi).
În schimb, dieta celor care aveau contact cu mediul rural era de-a dreptul neolitică. Bunicii mei locuiau la țară și lucraseră la Colectiv. Aveau terenuri în parte, pe care le mai lucrau cu copiii veniți duminică de la oraș, și primeau o cotă parte din produse, grâu și porumb. Cu ajutorul acestor cereale erau crescute și câteva animale pe lângă casă, un porc și mai multe găini, care furnizau necesarul de carne și ouă. Unii oameni din sat mai aveau și câte o vacă două și de la ei se cumpăra în fiecare seară un litru de lapte. Din făina de grâu bunica făcea în fiecare sâmbătă în cuptorul ars cu lemne și coceni de porumb patru pâini gigantice cu coaja bătută, care se mâncau toată săptămâna. Îmi amintesc și acum niște felii groase și mari, greu de ținut în mână și mușcat, cu dulceață sau cu unsoare de porc cu ceapă, pe care le mâncam în regim fast food, pe stradă jucându-ne sau povestind. Nu lipsea mămăliga în nicio zi. În fiecare seară, din făina de cucuruz bunicul meu făcea o mămăligă frecată, nu fiartă, așa că ieșea tare de se tăia cu ața. Micul dejun era mămăligă cu lapte dulce sau, eventual, griș cu lapte. Nu mai îmi aduc aminte ce mâncam la prânz, diferite ciorbe de multe ori, completate cu o felie de pâine cu ceva. Masa principală era seara când se consumau de obicei tocane de pui sau porc cu mămăligă. Spre deosebire de cafeaua naturală și ciocolata, pâinea, mămăliga și carnea nu au lipsit din meniul familiilor de la țară. Nu știu dacă această dietă neolitică bazată pe făinoase și carne, cu multă grăsime în general, era sănătoasă. Cert este că era calorică și cei ce munceau în agricultură aveau nevoie de caloriile astea.
Din fructele din curte adunate în butoaie se producea un borhot care se distila la un cazan, numit Căldare, și se obținea o țuică din fructe, băută la sărbători, evenimente sau aniversări. La fel și vinul din struguri crescuți pe casă, în general Isabela mai aromați sau Hibrid 1100, mai puțin pretențioși și mai productivi. Nu am văzut în copilărie la țară consum zilnic de alcool, doar la ocazii speciale, deși nu lipsea niciodată din damigenele din pivniță. Cei care consumau zilnic o făceau la bufet și erau arătați cu degetul ca fiind bețivii satului. În dieta neolitică alcoolul era un ingredient necesar și acceptat ocazional în cantități moderate.
Desigur că noi, copiii, mâncam multe fructe. Nu banane și portocale, ci corcodușe, dude, mere, prune, pere. Am mâncat corcodușe verzi de primăvara devreme, de când se forma sâmburele și astfel obțineam vitamina C și probabil și alte vitamine. Niciun fruct din lume nu are gustul fructului rupt direct din copac și mâncat fără să îl speli. Nu se stropeau pomii sau via din curte cu substanțe chimice, cel mult cu piatră vânătă (sulfat de cupru) sau zeamă bordeleză (sulfat de cupru cu var stins). Ștergeam mărul de tricou și îl mâncam așa și nu îmi aduc aminte să fi pățit vreodată ceva din cauza asta. Teoreticienii moderni ai trăitului sănătos ar zice poate că a contribuit la creșterea imunității. Nu cred că era ok și igienic și eu am fost tot timpul atent să spăl fructele pe care i le-am dat copilului meu. Dar pe-atunci era mai multă libertate și fructele creșteau în copaci, nu în lădițe la supermarket.
