LA STÂNGA!

The United States of the Moon

Am aflat azi de la Florin Poenaru că nu există și nici n-a existat vreodată pe lumea asta capitalism fără corupție, fără violență, fără complicitatea statului și a politicienilor, fără distrugerea mediului, fără furt și fără legalizarea tututror acestora prin legislație efectuată cel mai adesea de parlamente alese prin vot democratic. (http://www.criticatac.ro/23592/cateva-mistificri-ideologice/).

Eu știu că societățile evoluează în durata lungă braudeliană, că sistemele sunt stabile în natură și că am trăit deja o revoluție anti-comunistă. În consecință, este extrem de improbabil că voi mai trăi o răsturnare, o revoluție anticapitalistă. Dar consider că este sănătos faptul că există indivizi ca Florin Poenaru: sistemul și-a generat anticorpi. Stânga românească trebuia să apară, critica capitalismului sălbatic era necesară.

Nu numai Plutarh (De facie in orbe lunae), Lucian (Vera Historia) și Antonius Diogenes (Ta hyper Thoulen apista) plasează lumi fictive pe Lună, pe satelitul natural al Pământului. În lumea imaginată din interiorul Lunii, primul lucru pe care îl întâlnește personajul H. este proprietatea privată. Ajuns cu o rachetă ingenioasă acolo, aselenizează într-o cultură de zmeură și se îndoapă. Este prins, legat, apoi hăituit cu câinii Lord și Nero, pentru că încălcase o proprietate privată.

S-a dovedit că pe Lună era o lume cu susul în jos, o lume dominată de «bogătași». Un locuitor al acestei lumi, întrebat de ce se supun bogătașilor, răspunde: «încearcă numai să nu te supui, când în mâinile lor e totul: și pământul, și fabricile, și banii, și. în plus, armele!». Întrebat de către pământeni ce sunt aceia polițiști el răspunde: «Niște bandiți!...În mod normal, obligația polițiștilor este să apere populația de hoți, dar în realitate îi protejează doar pe bogătași. Iar bogătașii sunt cei mai hoți și ne fură pe noi ascunzându-se după legi inventate de ei.»

În lumea asta damnată, stăpânită de bogătași și locuită majoritar de săraci, plantele creșteau foarte mici. Cartofii erau ca boabele de fasole. Eroul cosmonaut providențial aduce de pe Pământ leacul pentru sărăcie: semințe de plante gigantice. Dar, așa cum ne așteptam, și semințele sunt antrenate în vârtejul jocului capitalist. Doi escroci află despre existența lor, înființează o societate pe acțiuni a Plantelor Gigantice, o listează la bursă și manipulează prin presa vândută prețul acțiunilor. Capitaliștii veroși, grupați în cartel, îi mituiesc pe cei doi ca să fugă cu capitalul societății și astfel să dispară semințele gigantice și să se stingă și speranța săracilor.

Un bogătaș lunatic rătăcește prin pădure și găsește o colibă făcută din cartoane, din ambalajele macaroanelor produse de fabricile lui. Adăpostul improvizat din pădure era locuit de patru personaje. Fiecare avea numai câte un accesoriu vestimentar: pantofi, pantaloni, haină și pălărie. Neavând ce să-i dea de mâncare se oferă să-l servească cu ceai. Ceaiul era, însă, apă chioară, fiartă. Capitalistul cel zgârcit întreabă: «Unde-i ceaiul?». I se răspunde: «Ăsta-i ceaiul (…) Într-adevăr, e ceai fără ceai. Dar ăsta-i ceaiul fără ceai. Așa e moda acum.» Cine sunt cei care beau ceaiul fără ceai? «Noi, frate, suntem așa-numiții șomeri săraci lipiți. (…) Cândva nu eram nici noi mai rău ca alții, dar, după ce ne-am pierdut locul de muncă, ne-am dus, cum se spune, la fund.». Pentru a merge în oraș să caute de lucru trebuia să își împrumute unii altora piesele vestimentare lipsă.

Cel de-al doilea cosmonaut pământean experimentează visul capitalist. Aselenizat pe o plajă, descoperă cristale de sare marină și, din reflex (pentru că era mâncăcios), își umple buzunarele. La restaurant constată că lunaticii nu cunoșteau sarea’ n bucate. Mai întâi sărează pentru bani supele celor din restaurant. Cu banii (capital) obținuți își amenajează un mic șopron pe plajă unde extrage, macină și vinde sarea direct restaurantelor. Apoi își construiește o hală și angajează 18 oameni să muncească în locul lui și «trăia după voia inimii…ca toți bogătașii lunari. Din hotel se mută în propria casă, își luă servitori care-l îmbrăcau și dezbrăcau, îi făceau curățenie și aveau grijă de casă. Pentru că nu avea ce face, stătea toată ziua în restaurante, mânca doar mîncăruri alese, iar în timpul liber dintre mese hoinărea pe malul golfului….». Această situație nu a durat prea mult, pe plajă apărând multe alte făbricuțe de sare. Sarea extrasă, fiind tot mai multă, s-a ieftinit și profitul a scăzut. Proprietarii plajelor au îngrădit accesul, au perceput taxă de exploatare, după care și-au construit «fabrici uriașe de sare» cu utilaje performante care au mărit productivitatea și, implicit, profitul. Proprietarii marilor fabrici s-au constituit într-un cartel, au vândut sarea mai ieftin. Micile fabrici plăteau pentru materia  primă și plata muncitorilor mai mult decât încasau și au intrat în faliment și s-au închis.

Această lume lunară, deloc fictivă, a fost imaginată de dincolo de Cortina de Fier. Este o metaforă educativă, o parodie a Statelor Unite ale Americii, orașul Zdrobilon fiind, în fond, un New York al anului 1965. E dintr-o carte recent tradusă în română, Habarnam pe Lună (Neznaika na Lune), de Nikolai Nosov, pe care i-am citit-o seara la culcare proaspătului școlar B.

LA STÂNGA!

Civitas Solis. Note de lectură.

Îmi place să citesc utopii: atunci când îti percepi lumea defectă şi neadevărată cazi în reverie şi proiectezi lumi perfecte. Oraşul Soarelui este una dintre ele. Nu e visul lui Campanella, ci metafora unei cetăţi perfecte trăite până la saţietate.

„- De ce se numeşte Oraşul Soarelui? Acolo casele sunt făcute, cum să zic, din soare?

- Da’ de unde. L-au numit aşa pentru că acolo vremea e frumoasă şi soarele străluceşte tot timpul.

- Cum adică? Acolo nu-s nori niciodată?

- De ce să nu fie? Sunt. Numai că oamenii noştri de ştiinţă au inventat un praf. Cum apar norii, se presară pe ei praful şi nu mai rămâne nici urmă de ei.... Pentru ploaie există un alt praf...”.

Controlul meteorologic este obişnuit într-o lume perfectă unde omul nu mai este supus intemperiilor. El controlează mediul natural, de la climă la peisaj. Fiind vorba de Oraşul Soarelui, spaţiul înconjurător e modelat folosind forma geometrică perfectă a universului pitagoreic:

„Şi mai aproape pământul era acoperit cu cercuri mari, multicolore (...).

- Parcă a tras cineva linii pe pământ cu compasul şi le-a pictat...”.

În Cetatea Soarelui nu lucrează decât maşinile, omul este salvat de chinul muncii cotidiene (munci şi zile hesiodiene) datorită inevitabilului avans tehnologic, care, în anul 2000 când nu vom mai fi copii, va atinge apogeul.

„Maşina asta mergea fără întrerupere, iar iarba ajungea imediat la un cuţit care o tăia mărunt (...) Lucrul cel mai uimitor era că maşina lucra singură. Locul de la volan era gol. (...) cercetară cu atenţie maşina pe toate părţile, dar nu găsiră urmă de fiinţă vie.” E şi normal pentru că era ceea ce se cheamă o combină universală circulară autopropulsată pentru sădirea plantelor, care taie iarbă, ară cu plugul, seamănă seminţele, afânează pământul şi în plus iarba tăiată o transformă într-un îngrăşământ pe care îl şi răspândeşte. Ce mai încoace şi încolo, face tot ce ar fi trebuit să facă proletarul agricol.

Şi toate plantaţiile făcute de asemenea maşini sunt, evident, în cercuri concentrice.

În Cetatea Soarelui mâncarea şi băutura sunt la liber, la discreţie, la toată lumea după necesităţi.

„Nu departe ... se afla un chioşc unde se beau siropuri de fructe şi apă minerală. Chioşcul nu avea vânzător, oricine voia să se răcorească se ducea acolo, apăsa pe un buton, şi paharul se umplea automat.”

Cât de diferit de simpla şi obişnuita lume burgheză: „La noi, dacă vrei să mănânci un măr, trebuie mai întâi să te caţeri în copac; dacă vrei căpşune, trebuie mai întâi să le cultivi; dacă vrei alune, trebuie să mergi în pădure. La voi e simplu: mergi la cantină şi mănânci ce-ţi pofteşte inima; la noi mai întâi munceşti, apoi mănânci”.

Cum este posibilă diferenţa asta esenţială. Ni se explică: în Oraşul Soarelui oamenii sunt ajutaţi de maşini, apoi trăiesc împreună şi muncesc organizat (economie planificată): „unii muncesc la câmp,..., alţii în fabrică, apoi fiecare ia ce are nevoie de la magazin”. How simple is that!

Ce mai este de adăugat pentru a ilustra lumea utopică perfectă a Oraşului Soarelui: că nu există diferenţe vestimentare şi toate lumea se îmbracă la fel, că lumea modei e controlată de fabrica de confecţii, că nu mai există infracţiuni şi toţi se pliază aceluiaşi cod moral.

Problema în Oraşul Soarelui era că aveau o arhitectură inspirată de modelul circular şi în plus casele se şi învârteau în jurul axei proprii. Datorită mişcării de rotaţie apusul devine răsărit, ziua noapte, stânga dreaptă şi se instalează o adevărată confuzie ideologică:

„Cum adică ce ne pasă? Trebuie ca tuturor să ni se pară ceea ce este, şi nu ceea ce nu este deloc. Nu ne ajunge că am încetat să ştim care-i dreapta şi care stânga! Atunci să nu zicem nimic dacă o să ne trezim într-o bună zi că ne aşezăm toţi în rând, unul suflând în ceafa celuilalt, şi mergem încolonaţi cine ştie unde!”.

Ca unul ce am trăit în Oraşul Soarelui, nu pot decât să fiu de acord cu Nikolai Nosov şi personajul său Habarnam (Neznaika), călător în Oraşul Soarelui. Nu ştiu dacă am făcut bine că i-am citit lui B. cartea asta.