DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (29)

Călin  Georgescu

Călin Georgescu nu este ușor de decriptat. Este, evident, ușor de etichetat: prorus și putinist, anti-euro-atlantic, mistic new-age, profet al unei rețete existențiale care combină creștinismul aquarian cu ecologismul și wellness-ul. Totul cu specific românesc, venind din tradiția ezoterică autohtonă, construită pe densușianism, pe elucubrațiile ortodoxiste ale legionarismului, filtrate prin sita naționalistă a comunismului ceaușist. Cărțile lui de bază par a fi  Dacia preistorică și Noi, tracii, totul asezonat cu perenialismul interbelic și o formă de neo-sămănătorism tradus în elogiul satului românesc și al țăranului etern ca exponent al românității, al specificului. Am auzit primele teorii despre axa de precesie, despre anul cosmic de 13000 de ani din Aquarius în copilărie, în anii ‘80, de la persoane care citeau cartea lui Iosif Constantin Drăgan, un fel de must read în armata română de atunci. Și probabil se preda și în școlile de agenți, unde a citit-o și Călin Georgescu. Sunt sigur că astea sunt lecturile lui formatoare, de aceea vorbește ca eroii lui Pavel Coruț, de aceea româna este strămoașa latinei și nu invers, iar Zalmoxis – Zeul-Moș al țăranului etern din terra mirabilis era creștin. Este limpede că în această ideologie ezoterică a ceaușismului și a paleosecurității s-au întâlnit asimptotic perenialismul cu specific românesc ilustrat de N. Densușianu, M. Vâlsan, V. Lovinescu și alții cu mistica ortodoxă venită din legionarismul interbelic. Nu este suficient subliniat rolul pe care îl are în ideologia vechii securități de pe vremea lui Ceaușescu tradiția orientală. Sub pretextul practicării diferitelor forme de arte marțiale sau a practicilor yoga se insinuează în societatea socialistă de atunci forme de  religii new-age de inspirație orientală, ca Meditația Transcendentală a lui Maharishi Mahesh Yogi. Ca aceste idei advaito-vedantiste să poată fi digerate ele sunt asimilate creștinismului, sau mai bine zis creștinismul non-confesional este diluat într-o sinteză yoghino-isihastă, o yoga a logos-ului, profesată de organizații ca Grupul Yoga pentru Restaurare Umană fondat de Mario Sorin Vasilescu (Shri Ishvarananda), Mișcarea de Integrare Supremă în Absolut a lui Gregorian Bivolaru sau Centrul de Practică Isihastă a lui Vasile Andru. Cum ecologismul și wellness-ul sunt componente importante ale majorității curentelor new-age, le putem interpreta ca ultime ingrediente în acest cocktail ezoteric care fundamentează discursul lui Călin Georgescu. Protocronism (anterioritatea spectaculoasei civilizații pelasgo-românești), perenialism (secretele ascunse de la întemeierea lumii în poveștile lui Ion Creangă, cunoscute doar de inițiați), neo-sămănătorism (elogiul țăranului etern) și ecologism new-age (pepsi cu nanoboți și practici imunitare yoghino-isihaste) sunt elementele acestui discurs. A prins pentru că rafturi întregi din librăriile de azi sunt pline de cărți de dezvoltare personală, de ezoterisme, de Osho, de ființe cuantice și alte năzbâtii obscurantiste și paraștiințifice. Și pentru că școala nu își mai atinge scopul de a învăța copiii în ce lume trăim, măsurabilă științific și inteligibilă cartezian.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (25)

Un lapidariu medieval deschis câteva ore o dată la 30 de ani

Acum două săptămâni am participat la vernisajul unei expoziții inedite: lapidariul medieval și premodern al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. De ce zic inedită? Pentru că în ciuda prezentării moderne, actuale, a restaurării recente a monumentelor și a renovării spațiului expozițional, monumentele și structura lor vin de undeva din trecut.  Și am realizat încă o dată, că înțelegem azi în spațiul comun transilvan și datorită tradiției științifice maghiare moderne, pe care nu putem să o ignorăm. Monumentele expuse sunt elemente arhitectonice, piese romanice, gotice și renascentiste încastrate odinioară în case din Cluj. Case construite de oameni, pe care colegii mei medieviști și istorici de artă, îi cunosc după nume și vorbesc despre ei ca despre niște cunoștințe vechi. Oameni care au trăit în secolele XVI și XVII în Clujul în care trăiesc și eu azi, doar că mai prin centru.

  
Plimbându-mă prin lapidar, la vernisaj, am înțeles, în primul rând un lucru, un lucru simplu. Că trăim în lumi disjuncte: suntem pe de o parte cei interesați de patrimoniu, pentru care un monument de piatră înseamnă multe ore de studiu, de petrecut în bibliotecă, pentru înțelegea locului și semnificației respectivului monument și de cealaltă politicienii, tout court. Noi, academicii, cei cu doctorate neplagiate, cu nopți nedormite ca să redactăm vreo două pagini cu sens, contributive, pe care să le publicăm într-o revistă cu circulație limitată, prost plătiți în sistemul educațional și de cercetare din România postdecembristă și politicienii, cu înțelegere limitată, parțială, cu bani primiți ușor de la bugetul pe care ei îl gestionează cu grație. Desigur că unii sunt mai subtili, mai finuți, ca o doamnă ministru prezentă la eveniment. A vorbit cu ștaif, foarte atentă la cuvinte în context, plutind pe deasupra lor și recitând platitudini din care puteai înțelege orice dorești. Primitivismul discursului politic se pare că a hibernat în clădirea primăriei clujene și s-a redeșteptat azi. Cred că mediul influențează mai mult decât ne place să credem. Neatent la context, primarul în funcție a citat din Iorga și din președintele academiei, ca și cum era la sărbătoarea tricolorului, a punerii de coroane la monumentelor eroilor sau, din păcate, la deschiderea anului școlar la o școală de la țară. Cei care au organizat expoziția au vorbit concret, cu niste discursuri la obiect și restrânse, în timp ce politicienii s-au produs mai mult sau mai puțin atenți la context. Dacă ministresa culturii a fost decentă, în parametri, nu același lucru se poate zice despre primar. În fundalul discursului lui zâmbea Funar, victorios de dincolo de fostele mandate.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (19)

CLUJ 1989 21.12

Am vizitat expoziția depre revoluția din 1989 la Cluj, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și scriu sub imperiul acestei emoții. Expoziția s-a vrut senzorială, după un concept media care te face să traversezi stări, nu săli cu artefacte. Pot să zic că, în ceea ce mă privește, și-a atins obiectivele și vreau să o felicit pe I. și echipa ei. Primul gând care mi-a venit a fost aproape caragialesc: sunt vechi, domnule! Am apucat adică și eu să defilez în mitingurile maoiste ale lui Ceaușescu, îmbrăcat în uniformă de pionier cu cravată roșie la gât sau în costum albastru de PTAP. Au trecut peste 30 de ani de când stăteam cu orele în soare așteptând ca un operator să tragă două cadre cu noi (ființe umane, de fapt copii) desenând lozinci cu corpurile noastre în piețe. În semn de omagiu pentru Tovarășu’ și Tovarășa. Și ajung cu povestea, pentru contrast, direct în ultima sală, cea a viitorului, unde sunt poze și scurte texte ale unor tineri (de 30 de ani) născuți în anul 1989. Ajuns acolo mi-am zis că da, a meritat Revoluția, sacrificiul uman al celor împușcați la Cluj în Piața Libertății de niște securiști împuțiți, pentru că măcar tinerii aceștia sunt normali. Nu ca noi, cei veniți din ceaușism, care mai purtăm în personalitățile noastre defecte stigmatele totalitarismului comunist. Eroilor revoluției din sălile intermediare, morți sau răniți, le sunt recunoscător pentru sacrificiul lor, respect curajul lor de a ieși în piață atunci. Mi-a plăcut interiorul cu mobila din anii ’80, cu televizoarele vechi, mileuri și pești de sticlă, cu covorul persan și mobila lui F. Și în câteva fracțiuni de secundă, accelerat, mi-am retrăit revoluția mea, acasă în bloc, la Câmpia, în fața televizorului alb-negru, inundat de știri false, de manipulări, de isterie media, și printre toate un film cu Sergiu Nicolaescu boxer. O revoluție trăită pe canapea holbat la TVRL (Televiziunea Română Liberă), speriat de conflicte, gloanțe, trasoare, teroriști, revoluționari, prima și singura revoluție în direct pe care am experimentat-o. Expoziția de la MNIT nu este în esență o condamnare artistic-muzeistică a comunismului, a totalitarismului ceaușist, ci mai degrabă, zic eu, un omagiu adus celor care au făcut posibilă ieșirea din acel regim. Trecutul acesta întunecat este parte din noi, cei care am trăit înainte de ’89, și avem o singură soluție, acum la 30 de ani distanță. Să îl integrăm, să îl acceptăm cu relele lui, cu bravurile și lașitățile fiecăruia și să în lăsăm în urmă. Ca să ne vindecăm de acest PTSD, nu trebuie să uităm trauma, ci să o rememorăm, pentru că așa cum zice vulgata psihanalizei, conștietizarea duce la vindecare.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)

Ceaușismul ca doctrină
De multe ori m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție, am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea este  rezultatul ingineriei pedagogice a  comunismului târziu, fiind  «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era doctrină.
Țin minte o discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor. Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și civic a generației mele.
Avem un stat centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism. Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene, să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri, că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti (predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza», nu de a învăța.
Ce conține doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor, martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii), totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui.  Toată acestă agitație prilejuită de centenar îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii și să priceapă.