NOTE ZILNICE

Am vizionat azi o ecranizare proastă după cartea lui Aldous Huxley, Brave New World din 1998 care mi-a întărit convingerea că nu se poate face un film bun după o carte mare. Părerea mea este că regizorii și scenaristul au stricat distopia post-capitalistă a lui Huxley. Au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, astfel încât au reușit să piardă tot mesajul cărții. Și i-au pus și un happy end care m-a oripilat, ceva conform lozincii love conquers all, parte din discursul laic al lui American dream. Au redus la minim referințele la fericirea oferită de consumism, la religia capitalistă a lui Ford. Marele controlor Mustafa Mond nu se mai numea Forditatea sa Mustafa Mond, dar era îmbrăcat cu o robă care te ducea cu gândul la o teocrație medievală. Personajele principale, Bernard Marx (Peter Gallagher) și Lenina au fost veridice (totuși, ce nume bine alese de Huxley în 1931). John Cooper, sălbaticul, a recitat câteva litanii shakespeariene, dar puțin în comparație cu dialogurile obsedante din carte. Mi s-a părut că sensul întreg al poveștii a fost deturnat. Nu știu care a putut fi morala pentru americanul din anii 90. Povestea inițială e o imagine în oglindă a lui 1984, o distopie capitalistă, la fel de rea ca cea a lui Orwell. În mod straniu, eu le-am trăit pe ambele. Primii 17 ani din viață am orbecăit prin 1984 și acum, de câțiva ani încoace, simt că mă îndrept spre minunata lume nouă. Ford fie cu noi!

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

Trăim în lumile vârstelor noastre. Lumea copilăriei mele rămâne umbrită de privațiunile și restricțiile anilor ’80, de defecțiunile unei societăți deraiate de la proiectul inițial. Lumea adolescenței era colorată și exuberantă, fără reguli prea multe, proteică, în căutarea unui sens, adică lumea tranziției din anii ’90. Cea în care trăim e greu de definit, pentru că ne lipsește privirea de sus pe care ne-o dă timpul care a trecut. Cert este faptul că lumea noastră de azi a pierdut mult sub raportul egalității sociale față de epoca RSR. Deși eșuat, proiectul socialist a reușit cumva să ne uniformizeze procustian. Detestabile au fost metodele prin care a făcut asta, anume amputarea inteligențelor și instalarea domniei proștilor, anume a dictaturii celor mulți. Nu cred că mai pot exista reparații, de genul condamnărilor lui Vișinescu și Ficior (ultimul încă arogant și impertinent cred că totuși trebuie pedepsit în justiție și numai așa din principiu) sau restitutiones in integrum ale proprietăților. Cred că răul făcut este ireparabil, că trebuie să învățăm din asta conform îndemnului ciceronian și să mergem mai departe. Nu spre o ordine socială din cărțile lui Marx aplicată realului, ci spre restaurarea egalității. M-am tot întrebat în frământările mele ideologice cum se poate face asta, ce soluție poate exista în afara luptei de clasă? Ce e egalitatea socială, altceva decât o idee frumoasă? Cum se poate transpune practic, în așa fel în cât să nu genereze alte inegalități. Instinctul proprietății este cablat în genele noastre de homo sapiens. Nimeni nu renunță de bunăvoie la ceea ce consideră că îi aparține. Și atunci cum să lupți pentru egalitate socială altfel decât prin revoluție? El Marxismo – Leninismo abrirá el sendero luminoso hacia la revolucíon. Se presupune prea adesea, necritic, că retorica și activitățile revoluționarilor reflectă credințele lor sincere și onorabile născute din dorința de justiție politică și socială pentru poporul lor și sunt trecute cu vederea alte motivații cum ar fi setea de putere și răzbunare, ura distrugătoare (chiar dacă poate părea justificată) și predispoziția pentru anomia prezentă în fiecare răsturnare a ordinii existente.

Cred, totuși, că activismul civic și protestul social sunt bune, atâta timp cât nu se sustrag scopurilor lor și nu se autonomizează în protest de dragul protestului. Este bine să existe, pentru echilibru în lumea noastră în care inegalitățile sociale se adâncesc zilnic. Un pic de anarhism este bun, deci, atâta timp cât nu degenerează în troțkism. Dacă eliminăm protestul și revolta ce mai rămâne lumii de azi pentru estomparea inegalităților? Nu știu, poate lupta sindicală, caritatea, simplitatea voluntară, ecologismul ca substitut al acțiunii politice....

NOTE DE LECTURĂ

Îmi vine greu să citesc cărți de istorie (alta decât cea antică), scrise de istorici cu școală și metodă. Dar citesc cu plăcere mărturii din epocă. Am citit recent Memoriile Principelui Nicolae Suțu, mare logofăt al Moldovei (1798-1871, București, ed. Humanitas, 2013. Prima parte chiar mi-a plăcut și am parcurs-o cu interes. În a doua, acolo unde politica a acaparat preocupările și însemnările lui Nicolae Suțu, am citit mai greu. Pe de o parte politica nu mă interesează, pe de alta însemnările lui începeau să semene cu o carte a lui Leonid Boicu despre chestiunea dunăreană.

Copilăria lui constantinopolitană m-a transpus într-o lume complet străină, dispărută. O lume levantină, din romanele lui Kadare, care a contat mult pentru N. Suțu (sau așa am ales eu să citesc memoriile, în cheia asta psihanalitică a formației fanariote).

M-au amuzat un pic descrierile partidelor de vânătoare, care revin în diferite părți din tinerețe. Un sport dus până la obsesie de o clasă decadentă (de fapt în curs de extincție, dar nu știa asta, o putem preciza noi, post festum). Un unchi mare al autorului a făcut la 95 de ani un atac de apoplexie care i-a lăsat mâna stângă vânătă și chircită. Ce-și dorea acest Mihai Ghica: "Dacă ajung,.., ca până vara viitoare să ridic mâna până la ochi, o să mai împușc câteva prepelițe!" (p. 78-79).

Autorul e simpatetic cu o altă categorie socială în curs de extincție: nobilimea maghiară din Transilvania. Petrece în 1821 o vacanță la Mehadia unde cunoaște "o contesă Bethlen, dizgrațioasă la trup, dar cu chip plăcut..!?", după care în anul 1822 vizitează, cu treburi, Clujul și este invitat de o seamă de familii maghiare (a contelui Bánffy, a baronului Józsika). Fermecat de primire face descrieri măgulitoare și idilice ale acestor vizite care contrastează cu mărturiile din epocă[1]: "pretutindeni mesele erau somptuoase și vinurile atât de vestite ale Ungariei servite din belșug". Nicolae Suțu observă și că "pe atunci domnea printre unguri un entuziasm general pentru cauza grecilor", materializat prin toasturi și nume grecești date copiilor unguri (p. 93).

Mutat la Suceava, Cernăuți și Iași, împământenit prin căsătorie, Nicolae Suțu începe o nouă viață în Moldova, dominată de politică, muncă administrativă și sportul lui favorit, vânătoarea. În jurul Iașului sau la moșia familiei de la Pungești (unde se va protesta două sute de ani mai târziu împotriva extragerii gazelor de șist) el decimează, uneori cu sadism, populația de prepelițe și iepuri. Descrie apoi, în detaliu, o lungă perioadă de activitate, complet neinteresantă, de muncă administrativă în slujba domnilor pământeni regulamentari, Mihail Sturdza și Grigore Ghica. O viață cu suspans și adrenalină din cauza furnicarului de intriganți care zumzăie în jurul curții domnești. Nicolae Suțu se descurcă, cade întotdeauna în picioare, redactează corespondența privată și este confidentul domnilor. Și pentru că el este autorul memoriilor evident că are întotdeauna dreptate și urmează, fără abatere, drumul cel bun. 

Originea grecească și pro-rusismul lui Suțu îi determină miopia politică. Combate politica școlară a a lui August Treboniu Laurian, inspector general al școlilor Moldovei între 1852-1858: (p. 207-208) "…n-am găsit nimic național în făgașul imprimat studiilor de domnul Laurian. S-a străduit, e adevărat, să inspire oroare față de panslavism, dar în loc a introdus elementul transilvănean curat. Prin extinderea naționalității române, incompatibilă cu condițiile politice în care se afla țara, el a înghițit și a șters naționalitatea moldoveană și a inoculat în mintea generației prezente germenii unor aspirații în mare parte utopice, pentru că realizarea lor depășea sfera însăși de acțiune a națiunii și ele nu puteau intra în prevederile gândirii celei mai îndrăznețe decât ca o consecință întâmplătoare a unei răsturnări totale a echilibrului actual". Peste două generații s-a văzut limpede că s-a înșelat asupra viitorului naționalității moldovene. Unirea, Cuza, comisia de Focșani completează sfârșitul poveștii. O carte englezesc de plicticoasă despre sports and politics.

---

[1] Vezi, de exemplu, mărturia (citată de editor, p. 402, n. 53) contelui Széchenyi István din 1821 care descrie vizita la Bánffy Farkas din Huedin : "…am fost cuprins de o mirare foarte mare din pricina murdăriei gazdei și slugilor… Bánffy Farkas arăta ca un renegat turc, nemaipăstrând nimic din credința și portul său, pus pe vrăjmășie. Gospodina, fată drăguță, de vreo 19 ani, zăcea cu fierbințeală, pe jumătate goală, cu totul familiar, în camera vecină, pe un cearceaf nespus de murdar… ".

LA STÂNGA!

Civitas Solis. Note de lectură.

Îmi place să citesc utopii: atunci când îti percepi lumea defectă şi neadevărată cazi în reverie şi proiectezi lumi perfecte. Oraşul Soarelui este una dintre ele. Nu e visul lui Campanella, ci metafora unei cetăţi perfecte trăite până la saţietate.

„- De ce se numeşte Oraşul Soarelui? Acolo casele sunt făcute, cum să zic, din soare?

- Da’ de unde. L-au numit aşa pentru că acolo vremea e frumoasă şi soarele străluceşte tot timpul.

- Cum adică? Acolo nu-s nori niciodată?

- De ce să nu fie? Sunt. Numai că oamenii noştri de ştiinţă au inventat un praf. Cum apar norii, se presară pe ei praful şi nu mai rămâne nici urmă de ei.... Pentru ploaie există un alt praf...”.

Controlul meteorologic este obişnuit într-o lume perfectă unde omul nu mai este supus intemperiilor. El controlează mediul natural, de la climă la peisaj. Fiind vorba de Oraşul Soarelui, spaţiul înconjurător e modelat folosind forma geometrică perfectă a universului pitagoreic:

„Şi mai aproape pământul era acoperit cu cercuri mari, multicolore (...).

- Parcă a tras cineva linii pe pământ cu compasul şi le-a pictat...”.

În Cetatea Soarelui nu lucrează decât maşinile, omul este salvat de chinul muncii cotidiene (munci şi zile hesiodiene) datorită inevitabilului avans tehnologic, care, în anul 2000 când nu vom mai fi copii, va atinge apogeul.

„Maşina asta mergea fără întrerupere, iar iarba ajungea imediat la un cuţit care o tăia mărunt (...) Lucrul cel mai uimitor era că maşina lucra singură. Locul de la volan era gol. (...) cercetară cu atenţie maşina pe toate părţile, dar nu găsiră urmă de fiinţă vie.” E şi normal pentru că era ceea ce se cheamă o combină universală circulară autopropulsată pentru sădirea plantelor, care taie iarbă, ară cu plugul, seamănă seminţele, afânează pământul şi în plus iarba tăiată o transformă într-un îngrăşământ pe care îl şi răspândeşte. Ce mai încoace şi încolo, face tot ce ar fi trebuit să facă proletarul agricol.

Şi toate plantaţiile făcute de asemenea maşini sunt, evident, în cercuri concentrice.

În Cetatea Soarelui mâncarea şi băutura sunt la liber, la discreţie, la toată lumea după necesităţi.

„Nu departe ... se afla un chioşc unde se beau siropuri de fructe şi apă minerală. Chioşcul nu avea vânzător, oricine voia să se răcorească se ducea acolo, apăsa pe un buton, şi paharul se umplea automat.”

Cât de diferit de simpla şi obişnuita lume burgheză: „La noi, dacă vrei să mănânci un măr, trebuie mai întâi să te caţeri în copac; dacă vrei căpşune, trebuie mai întâi să le cultivi; dacă vrei alune, trebuie să mergi în pădure. La voi e simplu: mergi la cantină şi mănânci ce-ţi pofteşte inima; la noi mai întâi munceşti, apoi mănânci”.

Cum este posibilă diferenţa asta esenţială. Ni se explică: în Oraşul Soarelui oamenii sunt ajutaţi de maşini, apoi trăiesc împreună şi muncesc organizat (economie planificată): „unii muncesc la câmp,..., alţii în fabrică, apoi fiecare ia ce are nevoie de la magazin”. How simple is that!

Ce mai este de adăugat pentru a ilustra lumea utopică perfectă a Oraşului Soarelui: că nu există diferenţe vestimentare şi toate lumea se îmbracă la fel, că lumea modei e controlată de fabrica de confecţii, că nu mai există infracţiuni şi toţi se pliază aceluiaşi cod moral.

Problema în Oraşul Soarelui era că aveau o arhitectură inspirată de modelul circular şi în plus casele se şi învârteau în jurul axei proprii. Datorită mişcării de rotaţie apusul devine răsărit, ziua noapte, stânga dreaptă şi se instalează o adevărată confuzie ideologică:

„Cum adică ce ne pasă? Trebuie ca tuturor să ni se pară ceea ce este, şi nu ceea ce nu este deloc. Nu ne ajunge că am încetat să ştim care-i dreapta şi care stânga! Atunci să nu zicem nimic dacă o să ne trezim într-o bună zi că ne aşezăm toţi în rând, unul suflând în ceafa celuilalt, şi mergem încolonaţi cine ştie unde!”.

Ca unul ce am trăit în Oraşul Soarelui, nu pot decât să fiu de acord cu Nikolai Nosov şi personajul său Habarnam (Neznaika), călător în Oraşul Soarelui. Nu ştiu dacă am făcut bine că i-am citit lui B. cartea asta.

LA STÂNGA!

O zi în Hyperboreea

Afară, de cum am scos capul, apărură nouă bărbaţi îmbrăcaţi în togi lungi şi pedant drapate, care m-au salutat, eu răspunzându-le la salut în limba strămoşilor mei, ceea ce pentru ei părea ceva destul de bizar şi greu de crezut, după care unul dintre ei mi-a făcut un semn leneş cu mâna şi i-am urmat pe un drum pietruit impecabil cu dale care se îmbucau atât de perfect încât firele ierbii nu puteau răsări, drum care ne-a dus într-o aşezare, caracterizată sumar cel mai potrivit prin cuvântul simetrie, fiind lăsat să aştept într-o încăpere slab luminată până ce un bărbat înalt, deşirat, cu o faţă osoasă şi părul albit la tâmple, care mi-a urat bun venit în limba strămoşilor mei chestionându-mă, totodată, asupra scopului vizitei mele inopinate, la care întrebare eu neştiind ce să răspund, am spus simplu, “curiozitatea, curiozitatea de a afla cum sunt locuite şi organizate aceste ţinuturi”, răspuns ce trebuie că l-a mulţumit pe interlocutorul meu, care, plin de solicitudine, mi-a răspuns că aici nu există naţiuni, în societatea lor fiind înlocuite cu hexagoane, unităţi teritoriale, şi fiecare hexagon asigură necesităţile materiale ale locuitorilor săi, care muncesc pentru binele comun, pentru bunăstarea generală, “este”, zice el, “o comunitate de bunuri”, sintagmă care pe mine m-a făcut să exclam “victoria socialismului, trecerea de la imperiul necesităţii la imperiul libertăţii”, după care uşurat vroiam să aflu cum este organizată munca, dacă este în comun sau individuală, întrebare la care interlocutorul meu răspunse că: “fiecare are un loc de muncă numai al lui, propria lui celulă-hexagon, dar că această activitate este impropriu numită muncă, în fapt fiecare contribuind după puterile şi priceperea sa la progresul general al societăţii, fiecare căutând soluţiile optime în problemele apărute în câmpul specialităţii sale, deci fiecare munceşte-gândeşte nu pentru a dobândi ceva pentru el însuşi, ci pentru atingerea ţelului colectiv - progresul, pentru că doar progresul, desăvârşirea speciei umane prin raţiune, poate fi considerat ţelul ultim, nu-i aşa?”, întrebă el, dar eu continuam să îmi exprim nedumeririle, probabil pe un ton total nepotrivit: “...dar, în aceste condiţii cum poţi asigura necesităţile materiale, hrana, confortul, bunăstarea în general?, cine face munca fizică, pentru că cineva trebuie să o facă, şi dacă cineva face muncile umilitoare şi alţii profită, atunci nu este egalitate, când privilegiaţii, clasa stăpânitoare, fac muncă intelectuală şi beneficiază de avantajele şi confortul hexagoanelor, iar în agricultură şi ateliere munca e făcută de poporul muncitor exploatat, atunci e ca în sclavagism, societatea care, după cum a spus gânditorul acela burghez, Nietzsche, a asigurat cel mai bine dreptul clasei stăpânitoare la o viaţă fără muncă şi drept urmare cerea să se alcătuiască o nouă orânduire care să asigure noii elite stăpânitoare condiţiile de viaţă ale vechilor proprietari de sclavi, ceea ce ar însemna în cele din urmă propovăduirea sclaviei pe veci pentru poporul muncitor”, i-am spus toate acestea pe nerăsuflate, dar el nu părea mişcat şi răspunse senin că nu l-am înţeles, tocmai fiindcă nu l-am lăsat să termine, deoarece, zise, “munca fizică a oamenilor aproape că nu mai există” (ah, ce uşurare) “natura oferind spontan toate cele necesare vieţii, datorită unei binecuvântări zeieşti care s-a abătut asupra acestor insule nordice, singurele inconveniente implicându-le doar culegerea roadelor acestei supraabundente naturi”, lucru pentru care m-am declarat mulţumit de această evoluţie a structurilor social-economice, dorind totuşi să mai aflu câte ceva şi despre mentalitatea şi sensibilitatea acestei societăţi, lucruri pe care le-am aflat degrabă de la interlocutorul meu ce mi-a răspuns că “aici nu sunt artişti, poeţi, scriitori, ci, fiecare om în hexagonul său, este un artist şi un poet, fiecare îşi eliberează potenţele creatoare prin intermediul tuturor formelor artistice de exprimare, fiecare produce artă, iar cei mai buni, vârfurile, sunt un exemplu, un model de urmat de către ceilalţi, pentru că aici arta nu este redarea realităţii” (care, fie vorba între noi, este redusă la geometria hexagoanelor), “ci recreerea ei, arta de aici irumpe din inconştient, omul fiind chemat să recreeze natura după măsura impulsurilor lui interioare, dar, cu toate acestea, eforturile fiecăruia se înmănunchează, fiecare este o piesă din angrenajul evoluţiei artistice, şi, în final, fiecare aduce ceva în plus la progresul omenirii, care este, nu-i aşa, scopul final”, şi repetarea acestei idei cum că progresul ar fi scopul final m-a determinat să-l chestionez asupra credinţelor lor, anume ce cred despre existenţa unor forţe superioare creatoare ale Cosmosului şi omului, ale naturii şi societăţi, şi care forţe superioare continuă să le guverneze prin legi primordiale, imuabile, dacă aceste credinţe ale lor sunt, cumva, instituţionalizate?, ca să aflu, din nou cu surprindere, că aici nu există doctrine şi biserici, care s-au stins datorită rigidităţii şi ineficienţei lor în societatea hexagonală, unde fiecare poate să-şi închipuie, după nevoile sale sufleteşti, un zeu compatibil cu el însuşi, fiind în definitiv şi aceasta o formă de artă, “iată, deci”, mai zise “cum este de fapt o societate egalitară, perfectă, o societate unde omul munceşte-gândeşte nesilit şi unde nu este îngrădit de nici un fel de restricţii în gândirea sa, unde fiecare poate să creeze-recreeze ceva numai pentru el, o societate unde fiecare trăieşte singur şi toţi împreună spre progresul şi bunăstarea tuturor...” perora el, dar tocmai atunci un ţârâit strident îl întrerupse, ah!, zise, “un conflict de muncă, sau, dacă preferi, o grevă a culegătorilor de mere din acest hexagon, căci aşa cum am spus, fiecare hexagon este specializat pe un anumit tip de cultură agricolă, apoi produsele se schimbă nemijlocit între hexagoane, după necesităţi...”, “bine, bine”, l-am întrerupt, “dar ce doresc culegătorii de mere proletari?”, “a, un fleac, reducerea zilei de muncă de la o oră la 45 de minute”, la care eu m-am gândit că este, deci, doar aproape perfectă această societate, pentru că şi aici culegătorii sunt exploataţi de gânditori, iar lupta de clasă se ascute, şi cu aceste gânduri m-am trezit (pentru că alarma era de fapt soneria deşteptătorului meu de pe noptieră) din acest vis hiperboreic despre o societate utopică, pentru că nu aşa trebuie să fie comunismul. “Comunismul este puterea Sovietelor plus electrificarea întregii Siberii” mi-am repetat ridicându-mă leneş...