NOTE ZILNICE

Discuție cu B. (14 ani) azi dimineață, în mașină. Avea teză la română și era stresat de eventualitatea unui subiect din lista de lecturi, o caracterizare (a unui personaj dintr-o carte citită). Cică un coleg ar fi întrebat-o pe profesoară dacă se verifică titlul cărții. Într-adevăr, zice I., că s-ar putea inventa un titlu, de pildă Smaranda Iordache, Delfinul mov.  Da și am putea începe, zice B., tema comună este prietenia.... Și am realizat, conducând atent ca un participant conștiincios la traficul blocat din Cluj-Napoca, două lucruri: 1) că listele de lecturi ale copiilor de azi sunt pline de autori anonimi de duzină și titluri insipide ca Matilda, Momo etc., fără clasici și autori majori care au fost puși parcă la index și 2) că valoarea principală promovată este prietenia. Am ajuns și noi ca în Canada anului 2008 cînd toți copiii din Quebec erau les amis și în desenele animate cu Dora l'exploratrice nu erau personaje negative (eventual puțin vulpoiul ambiguu Chipeur le Renard). Nu știu dacă e rău. Când eram eu în scoală citeam tot felul de autori majori, dar prăfuiți sau plicticoși, iar tema comună a lecturilor obligatorii de la școală era exploatarea omului de către om și viața grea a copiilor săraci (Cuore, Fetița cu chibrituri, Desculț, etc.). Tempora mutantur...

NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.

În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.

Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Une estetique congelée

Iarna la Québec când frigul nepământean te constrânge să te închizi între patru pereţi, o soluţie salvatoare pentru ocuparea timpului pare o vizită la muzeu. Sunt muzee în Québec, muzee admirabil organizate care i-ar face invidioşi pe cei din Roma sau Paris, cum ar fi Musée de la Civilisation. În ciuda faptului că istoria lor începe cu 1600 şi că nu au mare lucru de expus. Felul cum concep spaţiul expoziţional, modalităţile creative de expunere creează senzaţia fie că muzeele lor sunt din viitor, fie că ale noastre sunt cămări de anticari medievali.

Primul muzeu pe care l-am vizitat într-o friguroasă zi de iarnă quebecoază a fost Musée National des Beaux-Arts du Québec. Fără să fie o zi sau perioadă din an specială expoziţia de bază era gratuită pentru toată lumea, la intrare îţi ofereau cărucior special pentru copil, exista un spaţiu de shopping şi petrecere a timpului (boutique cu suveniruri, replici etc., restaurant). Expoziţia era extinsă în două clădiri spaţioase care comunicau printre ele printr-un pasaj subteran. La noi probabil ar fi făcut muzeul într-o singură clădire şi cealaltă ar fi folosit-o pentru scopuri mai nobile (sediu de ceva partid etc.).

Expoziţia de pictură propriu-zisă nu m-a impresionat. M-am gândit atunci că poate datorită faptului că am văzut deja mai multe muzee importante europene şi compar. Nu cred că asta era problema. Nu mă pricep la pictură dar cred că este mai multă artă într-un fond plastic din Cluj decât în Muzeul din Québec. Valoarea unui tablou nu depinde direct de privitor: între acesta şi tablou se interpune critica de artă şi important este locul pe care critica şi tradiţia îl rezervă unui tablou. Turismul cultural de azi face ca mulţimile să fie atrase doar de tablourile exponenţiale, cele 10 tablouri importantissime care populează ghidul sumar de prezentare a expoziţiei. Apoi depinde cum este prezentat un tablou, scos în evidenţă. În Luvru toţi turiştii căutau să pozeze tabloul Giocondei, pus într-o sală în poziţie centrală. Pe peretele din dreapta era un tablou cu un câine. Dacă mâine pun câinele în poziţie centrală în locul Giocondei şi vreo doi-trei critici de artă scriu că e un tablou nemaivăzut ce printr-o eroare a scăpat neobservat, apoi apare pe coperta ghidului expoziţiei, turistul de rând o să o uite pe Gioconda şi o să înceapă goana pentru pozatul câinelui. Cu toate că e un pic exagerat exemplul cu Gioconda şi câinele, mecanismul e ăsta.

Nu am înţeles aproape nimic din expoziţia de pictură din Musée National des Beaux-Arts. Şi cu eforturi îmi aduc aminte doar de piesa de rezistenţă a expoziţiei, o pictură pe trei panouri uriaşe ce ocupau o sală întreagă: Jean-Paul Riopelle, L’Hommage à Rosa Luxemburg din 1992. Îmi mai aduc aminte că mai era o sculptură cu un fotoliu ponosit agăţat pe un perete. Majoritatea artiştilor au pictat pe la Paris şi tablourile făcute acolo le-au donat apoi muzeului de pe gheţarul natal. Concluzia pe care am tras-o a fost că acolo se congelează până şi organul estetic, că nu e posibilă arta la – 40 de grade. Adică e posibilă numai o artă anume, cea care are rădăcini în peisajul local, anume l’art inuit. Secţiunea asta a expoziţiei mi-a plăcut realmente: sculpturi de animale şi oameni în piatră şi os după canonul artei inuite, adică figuri gonflate, cu rotunjimi generoase care reproduc formele animalelor marine bogate în osânză, foci şi morse, semisferele igloo-rilor, costumele de cosmonauţi ale inuiţilor. Iniţial credeam că secţiunea cu artă inuită e una istorică, cu artefacte inuite (artistice) din epocile anterioare. În fond era o expoziţie de sculptură modernă, cu lucrări recente, în stil inuit.

Revenind la fotoliul ponosit agăţat pe un perete: îmi place pop art, cu tablouri din ambalaje de cola, cu chipuri repetate ale divei Marilyn Monroe sau linii drepte colorate. Dar sărăcia artistică a canadienilor nu se explică aşa cum am crezut prin îngheţarea organului estetic. Explicaţia am aflat-o mai târziu citind un soi de jurnal al sculptorului român Nicăpetre (Petre Bălănică), emigrat şi el în Canada (Nicăpetre, Brăiliţa Downtown via U. A. P. sau autobiografia unor pietre cioplite de Nicăpetre, Brăila, Ed. Istros, 1994). Fugit din România comunistă, sculptorul a fost dulgher şi zugrav şi notează (pp. 268-269): „Am răbdat de foame în această ţară unde câinii sunt protejaţi de lege, unde pisicilor li se înnoadă babeţica la gât în timp ce servesc dinerul controlat de doctorul specialist, unde gunoierul şi poştaşul sunt consideraţi indivizi demni ai societăţii, protejaţi de lege, de sindicat. Artistul? Individ în afara ei. Incomod societăţii de consum. Am umblat cu portofoliul pe la uşile a zeci de dealeri şi zeci de galerişti primind laude pentru talentul şi impresionantul număr de lucrări realizate, dar: Nu am nume în Canada, stilul meu este european, lucrările ne comerciale. În America talentul şi succesul în artă înseamnă să vinzi. (...)”. Şi mai departe (pp. 272-273) explică cum „.... se dau fireşte bani şi pentru cercetări în domeniul artelor vizuale. Atunci din cei 15, 30, 40 de mii de dollari cât înseamnă să ai un grant, cam cât îi trebuie unui individ să trăiască modest un an, artistul cercetător merge la Canadian Tire (o reţea de magazine unde se vând scule, lucruri tehnice, materiale de construcţii) cu $ 100 cumpără un sul de plasă de sârmă pentru împrejmuit ograda de păsări, aşează aşa cum i-a fost vândut sulul direct pe podeaua AGO-ului (Art Galllery of Ontario) îşi scrie cu litere mari alăturea numele şi titlul lucrării: Chicken wire one şi opera-i gata. De ce chicken wire one? Pentru că în devastatorul proces de cercetare în domeniul artelor vizuale, autorul a conceput şi descoperit şi varianta Chicken wire two ce constă dintr-un al doilea vălătuc de plasă de sârmă, identic cu primul, dar care suferă profunde transformări de formă şi cu precădere de conţinut. Supărat pe lume şi pentru a-şi exprima atitudinea împotriva claustrării sufletului uman datorită tehnicii ce ne-a invadat, artistul furios trânteşte cu năduf la podea de vreo două ori vălătucul de sârmă, vălătucul se boţeşte vizibil, îl abandonează aşa pe podeaua aceleiaşi galerii de artă, extenuat de efortul creator se retrage în restaurantul de vis-à-vis pentru ceva întăritor şi revine la locul crimei cu eticheta ce conţine misterul celei de-a doua creaţii: Chicken wire two.” Cam asta despre arta din Québec, despre tablourile comune şi fotoliul agăţat din muzeul de arte frumoase.

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Etre malade en Canada

Asta a fost o experientă în Quebec. Am pornit ca orice turist cu asigurări de călătorie (pentru mine, I. şi B.). Odată ajuns la destinaţie am vrut să reglementez chestiunile medicale. Nici nu am prea avut de ales, pentru că o condiţie sine qua non pentru înscrierea la universitate era luarea în evidenţă la oficiul Assurance Maladie din Quebec. Drept urmare, de la Universite Laval, de la oficiul pentru străini, mi-au printat de pe google maps o hartă şi au trasat cu markerul drumul de la Universite Laval la oficiul Assurance Maladie. Părea destul de aproape, dar am mers vreo oră pe jos. Ce era prost e că nu au trotuare: aşa că în multe locuri fie am călcat spaţiul verde, fie am mărşăluit pe carosabil. Am ajuns în sfârşit, mi-am luat bileţelul de ordine, m-am aşezat la coadă şi am ajuns la ghişeu unde m-a întâmpinat un tânăr ce nu părea prea încântat de franceza mea aproximativă. M-am uitat pe ecusonul lui şi am văzut că avea nume englezesc, era un minoritar, şi aşa că am rezolvat problemele în limba lui maternă. De fapt, am încercat să le rezolvăm pentru că nu am reuşit să ajungem la un consens. Eu când am luat viza canadiană mi-am facut nişte calcule româneşti care nu băteau cu aritmetica lor canadiană. Ca să fii asigurat de statul canadian trebuie să rămâi în Canada 6 luni plus o zi. Nu ştiu cum s-a facut că nouă ne lipsea o zi. L-am rugat pe noul meu prieten funcţionar de la Assurance Maladie Quebec vorbitor de engleză să îl întrebe la şeful lui dacă nu putem fi asiguraţi şi fără ziua respectivă. Pentru că birocratia canadiană e amabilă, nu agresivă ca la noi (adică te fut cu zâmbetul pe buze), funcţionarul-prieten l-a întrebat pe şeful lui , care a decis că nu. O zi e decisivă, matematica e sfântă aşa că nu am fost asiguraţi. Îmi aduc aminte de cartea lui Stefan Heym, Relatare despre regele David: când Etan trebuia să scrie despre anul când David a fost refugiat la filistini şi răul pe care l-a pricinuit poporului lui Israel, comisia pentru redactarea unicei relatări adevărate istoriceşte despre regele David, a decis să şteargă anul acela din cronică, pentru că dacă au trecut 2000 de ani de când Noe a rămas cu arca pe vârful muntelui Ararat, ce mai contează un an în istorie... Iată că în Canada o zi contează, probabil o oră, un minut şi o secundă contează.

Până la urmă la universitate m-am înscris cu asigurarea de călătorie turistică Astra asigurări din România: perfect inutilă faptic, perfect valabilă scriptic.

Cu condiţia să nu te îmbolnăveşti. Ceea ce din fericire nu s-a întâmplat. B. s-a răcit de vreo două ori şi am mers la supermarket şi la farmacia din cartier şi am cumpărat ce ne-au dat acolo fără reţetă de la un medic. Adică tylenol foarte diluat, supozitoare naturiste cu eucalipt pentru tuse şi desfundat nasul, salinex (apă cu sare pentru muci). În realitate eram blindaţi cu antibiotice şi panadoale cumpărate en gros din România fără reţetă, dar nu am fost nevoiţi să le folosim. Răcelile canadiene de - 40 de grade celsius le-am combătut cu medicamente naturiste şi pilule placebo canadiene.

Într-o zi din ianuarie B. a luat un virus de la grădiniţă pe care l-am luat apoi şi eu. Era winter vomiting virus care trece în 24 de ore fără să faci nimic. Până să realizez că sunt bolnav m-am vindecat. N-am apucat să iau medicamentele româneşti păstrate cu sfinţenie la saltea. Să zicem că bolile canadiene sau adaptat la sistem sau că sistemul, cu plase de medicamente pentru o viroză simplă, le creează...

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (II)

Decembrie

În afară de tunelurile din rafie au mai apărut pe trotuar, înfipte, nişte vergele din plastic subţiri înalte de cca. 2 m. Ştiam că sunt rău prevestitoare şi că sunt în legătură cu zăpada care va veni, dar nu putem să ghicesc ce sunt. Am întrebat şi am aflat că erau nişte marcaje indicatoare pentru micile buldozere care urmau să se plimbe pe trotuare pentru a curăţa zăpada.

Primul şoc a fost într-o zi de la sfârşit de noiembrie sau început de decembrie. Părea o zi ca oricare alta, doar că foarte senină, cu un cer curat, sticlos. Am învăţat mai apoi că, în asemenea zile foarte senine, e mai bine să stai în casă. Şocul a fost că în staţia de autobuz mi-a fost atât de frig la mână că am reuşit să fumez doar o jumătate de ţigară. M-am coborât la staţia din campus şi am vrut să traversez parcul pe jos, aşa cum făceam toamna, ca să văd studenţi cum pierd vremea în parcul tipic pentru universitatea nord-americană (aşa mă simţeam şi eu ca Brandon, Brenda, Dylan, Kelly la UCLA). Dar nu am reuşit să parcurg decât jumătate din distanţă şi am simţit că mi se taie respiraţia de frig, drept care am cotit-o spre Pavilionul de Sport. Am intrat şi am început să analizez ce s-a întâmplat şi am decis că m-am grăbit prea tare şi de-aia mi s-a tăiat respiraţia. Dar nu am mai avut curajul să ies afară şi am făcut drumul până la pavilionul unde aveam biroul prin tuneluri. Şi din momentul ăsta până am plecat în România am circulat aproape numai prin tuneluri, ca şobolanii, pe sub tot campusul.

Şi lumina naturală am văzut-o tot mai rar. După-mesele stăteam mai mult în casă şi în weekend-uri preferam să ne facem program „în familie” (citeşte „în casă”). Odată ce a venit Frigul cu F mare posibilităţile de distracţie în aer liber s-au restrâns drastic. Era atât de frig ca fumatul afară (dat fiind că în Canada nu se fumează niciunde în interior) a devenit o aventură. Chiar m-am lăsat de fumat vreo două săptămâni, până când temperatura a revenit la o valoare rezonabilă de - 15°C.

Ianuarie

În decembrie şi ianuarie s-a dezlănţuit infernul de zăpadă, vânturile dinspre Groenlanda şi frigurile de - 40°C. La – 40 nu mai contează cum eşti îmbrăcat şi încălţat, oricum rezişti doar 5-10 minute afară. Când este tempête de neige mai bine stai în casă şi te rogi să nu troznească coteţul de la vânt. I. zicea tot timpul că asta nu e o ţară pentru oameni, numai pentru reni şi urşi polari, şi că nu înţelege de ce dracu’ s-au aşezat aici. E oricum destul de greu de înţeles dar oricum sunt de admirat pentru devotamentul cu care se luptă în fiecare an cu natura. Băsescu a rămas celebru cu zicala lui de o profunzime neînţeleasă de vulg: iarna nu-i ca vara. Ei, în Canada, iarna nu-i deloc ca vara şi totuşi nu îi ia pe nepregătite. Dacă începea să ningă la ora 2 noaptea, atunci ieşeau utilajele de dezăpezire pe stradă însoţite de camioane în care se încărca zăpada. Întotdeauna m-am întrebat unde duceau toată zăpada aia. Probabil undeva la marginea oraşului la o „groapă de zăpadă”.

Am avut şi eu o lopată de zăpadă să curăţ balconul, scările şi să îmi fac o cărare până la containerul de gunoi. Când începea să ningă trebuia să dau de trei ori pe zi zăpada, să o organizez în movile şi să o taluzez, iar în februarie cărarea spre gunoi a devenit un tunel spre gunoi.

TURDA, QUEBEC PARIS SI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (I)

Încă de la primele contacte cu Québecul şi quebecoşii (nativi sau adoptivi) am fost avertizaţi asupra problemei frigului canadian. Se pot scrie romane despre frig în Canada, despre zăpadă, se poate glosa la infinit pe marginea problemei percepţiei frigului canadian de către emigranţi. Circulă bancuri printre emigranţi, mici povestioare haioase prin internet, depre curajul emigrantului frânt de frig şi de oceanul de zăpadă. Orice s-a scris şi se va scrie este insuficient şi neconvingător.

Septembrie - octombrie

Cei cu care am vorbit în lunile septembrie şi octombrie despre iarna care urma aveau propria lor versiune (apocaliptică). Unii povesteau despre pe frigul nepământean care crapă pielea de pe faţa negrilor (cei mai expuşi şi mai neadaptaţi, dat fiind că vin de pe continentul aflat la polul meteorologic opus), alţii despre vântul năprasnic al acelor tempêtes de neige care mişcă pereţii caselor, alţii despre zăpada nemăsurată care acoperă totul, diluvial-apocaliptic. După toate aceste discuţii, eu şi I. ne uitam complice unul la altul şi ne spuneam „oamenii aştia au o problemă”. Era limpede că sunt şocaţi şi marcaţi de efectele iernilor trecute şi că exagerează, credeam noi. Dar cum era „vara indiană” nu ne băteam prea tare capul.

Noiembrie

În noiembrie au început pregătirile quebecoşilor pentru iarnă. Discret, dar suficient cât să remarci şi să te îngrijorezi. În primul rând casele trebuiau pregătite. Casele sunt foarte frumoase, drăguţe, ca nişte case de păpuşi. Sunt din lemn, dar nu din bârne cum m-am aşteptat ci din scânduri. Adică au stâlpi pe colţuri, grinzi pe laturi dar pereţii sunt din scânduri. Aşa se fac la noi coteţele. Dar aceste coteţe canadiene din lemn sunt apoi dublate cu rigips în interior, cu ceva folie din plastic (un izolir numit energy shield) în exterior, acoperit cu plastic ce imită scândura vopsită, cu similipiatră sau cu cărămidă aparentă. Toate deschiderile sunt bine astupate cu termopan. În interior încălzirea se face cu instalaţii cu curent electric (încălzirea propriu-zisă, apa caldă, aragazul, totul este pe curent, nu am văzut gaz metan). Totul e aşa de bine izolat că termostatul nu a trebuit mişcat toată iarna, indiferent dacă afară erau - 5° sau - 45°, iar dacă făceai un ceai creştea temperatura în cameră cu 2-3°. Pregătirea caselor de iarnă însemna schimbarea energy shield-ului, a învelişului exterior şi astuparea tuturor găurilor pe unde ar fi putut pătrunde frigul. Renovarea asta nu se făcea chiar anual, dar avea o anumită periodicitate.

Au început să apară apoi garajele şi tunelurile din rafie. În faţa caselor se construiau nişte garaje din rafie pe schelet metalic şi tot aşa nişte tuneluri care duc de la uşă până pe trotuar. Credeam că tunelurile astea le pun ca să nu trebuiască să măture zăpada din faţa casei, trotuarele şi şoseaua sunt curăţate de primărie. În fond garajele sunt făcute pentru ca maşinile să nu le fie îngropate în zăpadă în fiecare dimineaţă de către maşinile care curăţă şoseaua şi trotuarele, iar tunelurile pentru a nu le acoperi uşile şi pentru a nu li se bloca ieşirea din casă. Adică, dimineaţa oamenii vroiau să poată pleca la serviciu. Mi se pare normal.

Era, oricum, distractiv cum se pregăteau de iarnă şi afară erau 20° cu plus (probabil era „vara indiană” despre care vorbeau toţi şi despre care nu pot să precizez în care din cele trei luni de toamnă a fost).

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Le village huron

În Québec fiind, am vrut să vedem aşa numitul „village huron”. L-am găsit în pliantele publicitare de la centrul turistic din oraşul vechi şi bănuiam că nu este un sat de indieni, ci un muzeu al satului huron. Ni s-a părut ciudat că strada din rezervaţia indiană indiană unde era „satul huron” (Village des Hurons, Wendake, “ONHOÜA CHETEK8E” în limba huronă) se numea Stanislas Kosca. O stradă din rezervaţie avea numele ăsta şi mă întrebam ce fel de nume bosniac are şeful ăsta huron...? Una peste alta, trecând peste rezervele întemeiate, am aşteptat autobuzul să mergem în rezervaţie, care era undeva pe la marginea aglomeraţiei urbane extinsă pe orizontală care este oraşul Québec. Am aşteptat cam 50 de minute şi nu a venit nici un autobuz din cele anunţate. Evident că am înjurat printre dinţi şi am zis că şi Canada e un fel de Românie mai spălată. Ce-i drept că am uitat să verificăm pe site-ul internet programul autobuzelor.

Săptămâna următoare am primit temă de casă să aflu cum se poate ajunge, fără maşină personală, cu blamatul transport public, la Wendake, muzeul satului huron. Drăguţa mea colegă, Marie-Michelle, m-a iniţiat în secretele site-ului internet RTC (Réseau de transport de la Capitale) şi astfel am aflat că autobuzul pe care l-am aşteptat trecea din oră în oră. Ulterior am avut ocazia să văd că în Canada autobuzele întârzie maxim 2-3 minute şi asta chiar în condiţii climatice extrem de vitrege (condiţii în care România ar fi complet blocată, şcolile închise, nefericiţii ei locuitori sinistraţi, pentru că la noi iarna nu-i ca vara).

Am schimbat trei autobuze (în Canada maşina „mică” e obligatorie, altfel eşti un pic „dezavantajat”de soartă) şi, în final, am ajuns dans la réserve. Rezervaţia nu era înconjurată cu sârmă ghimpată, cum ar sugera numele, ci era o suburbie prosperă cu case pe pământ, individuale, cu peluze, cu jeep la poartă (e un fel de-a spune căci nu erau garduri, nici porţi). Am ajuns apoi la muzeul propriu-zis, care era un spaţiu cu construcţii din lemn tradiţional hurone în aer liber (gen Muzeul Satului). Bine făcut, fără exagerări. Un pic cam prea mult accent spre spiritualitatea lumii tradiţionale nativ-americane, prea Pocahontas şi Dansând cu lupii la un loc.

Domnişoarele hurone care făceau ghidajul ne explicau că sunt din „clanul Broaştei Ţestoase” dar după trăsăturile caucaziene şi părul blond probabil erau din clanul lui Stanislas Kosca.

Am cumpărat ceva suveniruri şi am vrut să cumpărăm şi un celebru „talisman al viselor / dream catcher” dar nu am văzut nici o diferenţă faţă de cele vândute la King Art în Cluj. Globalizarea, ce poţi face?

Oricum a fost o experienţă: nu vezi toată ziua câte un village huron. Şi B. şi-a pierdut acolo suzeta iar eu cu N. am decis că i-au furat-o spiritele hurone. Alta nu a mai vrut şi astfel la un an şi patru luni am scăpat de suzetă. Singurul lucrul pe care îl regret e că am mâncat curcan şi nu bizon sau caribu din meniul restaurantului muzeului. Şi că nu ne-am reîntors iarna acolo.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Metoda nord-americană

Aici este vorba despre şcoala care se face la Universitatea Laval. M-am jucat de-a studentul şi am parcurs un seminar doctoral cu toate obligaţiile pe care le implică (singura deosebire dintre mine şi doctoranzii propriu-zişi era că eu nu trebuia să fiu evaluat).

Dat fiind că sunt conştient că învăţământul românesc este într-o criză profundă şi fără precedent, nu vreau să compar şcoala făcută la UBB cu cea de la Laval. Nu vreau să spun că în România pregătirea studenţilor e mai serioasă pentru că eu pot compara numai cu situaţia din epoca în care m-am şcolarizat eu în învăţământul de stat (epoca miniştrilor Maior – Marga). În fond, anii '90 au fost din punctul de vedere al sistemului de predare şi al planurilor de învăţământ o continuare inerţială a epocii Ceauşescu. Poate acum suntem în adevărata epocă Marga dacă luăm în considerare un interval de întârziere a efectului reformelor (generaţiile actuale sunt produsul şcolarizării complete rezultate în urma învăţământului masificat de reformele lui Andrei Marga). Deci, poate că sunt « nostalgic comunist » dar cred că şcoala făcută la UBB în anii '90 era mai serioasă decât cea din anul 2008 de la Laval.

Ştiinţa asta douămiistă, post-modernă are, după părerea mea puţin de-a face cu ştiinţa istorică în sine, cu scrierea istoriei aşa cum o înţeleg eu. A fost limpede pentru mine, din prima clipă, că eram pe lungimi de undă diferite cu cei din Québec. Mi s-a spus că nu mi-am însuşit paradigma metodologică nord-americană şi că am un plan de lucrare ca în secolul al XIX-lea. Asta am luat-o atunci ca pe un compliment. Totuşi, am plecat în Canada cu un sentiment de inferioritate. Mă aşteptam să găsesc o universitate bogată, garnisită cu laboratoare unde se poate analiza şi aerul pe care-l respirau romanii, cu o logistică informatică pletorică la dispoziţia tuturor. Nu am găsit universitatea nord-americană din filme, dar am găsit un loc plăcut, bine organizat, dotat cu tot ce trebuie ca să-ţi faciliteze studiul, nu ca în România unde se aruncă banii pe prostii, o risipă continuă de birotică, material informatic, mobilier etc. Explicaţia constă în faptul că suntem o societate neaşezată, unde legile se schimbă semestrial şi principala lor grijă este să limiteze furtul banului public. La noi nu este posibilă dezvoltarea raţională ci doar mişcări haotice ale tuturor de a apuca, cheltui, devaliza banul public atunci când se poate.

Revenind la ştiinţa românească: cred că ne subapreciem şi îi supraapreciem pe alţii numai pentru că sunt occidentali (i. e. americani, canadieni şi alte naţiuni) cu o tradiţie mai lungă în ştiinţă. Ei publicau reviste specializate când românii păşteau oile şi asta le-a dat o experienţă şi o rutină a cercetării pe care noi nu o avem. Şi, evident, au alte mijloace, nu sunt săraci ca noi. Luaţi individual nu suntem mai slabi, dar ne lipseşte tradiţia ştiinţifică şi mijloacele. Fiind aşa lipsiţi trebuie să avem multă imaginaţie. Oricum, glasul nostru nu se aude, decât rareori, în dialogul ştiinţific internaţional (ca excepţie şi datorită unor personalităţi singulare). Nu am pornit cu ideile astea şi eram decis să iau ce e mai bun şi să fac abstracţie de aspectele negative. Aşa-zisa metodologie nord-americană de cercetare e foarte şablonizată, un fel de grilă prefabricată pe care o aplică la orice text sau subiect. Mi-a adus aminte de şablonul găurit cu care se corecta testul psihologic la recrutarea în armata română. Credeam că noi suntem mai empirici şi mai intuitivi şi că asta e bine. Dar, tot râzând de metodologia lor, am constatat până la urmă că noi românii suntem altfel. Adică ei, ca francezii, italienii şi alţii practică reconstituirea istorică pornind direct de la sursele primare. Îşi construiesc un corpus principal de surse pe care îl analizează şi de acolo pleacă spre analiza bibliografiei secundare şi a lucrărilor moderne. La noi e un pic invers - lucrăm mai haotic şi importantă nu este critica de text (sau corpus de inscripţii, de date arheologice etc.), important este ce a zis Pârvan, C. Daicoviciu, dar mai ales cutare neamt, englez etc. În concluzie, nu m-am întors cu creierii spălaţi prin aplicarea grilei, dar cred că am învăţat ceva bun.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Între septembrie 2008 şi iulie 2009 am lipsit din Turda, am locuit în Quebec şi Paris. Am plecat din ţară pe când economia "duduia" şi m-am întors în plină criză economică. Despre Turda şi România, înainte şi după, despre America de Nord şi farmecul şi contrastele Parisului se poate citi aici.

1. Canadian Dream

Canada pare pentru orice român o soluţie salvatoare, se aprinde periodic ca o firmă strălucitoare din neon clipind dictonul ubi bene, ibi patria. Este o ţară îndepărtată, din peripheria Occidentalis, situată dincolo de Oceanul circular ce înconjoară lumea locuită. Transpunerea în limbajul geografiei mitice greceşti nu este întâmplătoare, căci Canada rămâne şi azi, pentru locuitorul Lumii Vechi, învăluită în mit. În mitul modern al bunăstării la îndemâna fiecăruia. Umblă cîinii cu colaci în coadă pe meleagurile canadiene? Asta e o întrebare la care orice român emigrat acolo ar răspunde pozitiv. Canada este, pentru cei întorşi temporar acasă, ţara tuturor posibilităţilor, ţara unde au găsit securitatea financiară, normalitatea socială şi un viitor clar şi luminos pentru ei şi copii. Un aşa tablou pozitiv atrage, favorizează emigraţia, mai ales intelectuală, cultivată de guvernul canadian.

Există o Canadă din pliantele publicitare pentru atragerea emigranţilor şi este destul de reală şi prezentă în cotidian. Este o ţară modernă, bine organizată, cu o birocraţie blândă şi amabilă, cu posiblităţi reale de a câştiga într-un timp scurt un salariu care să-ţi asigure securitatea finaciară. Am văzut o Canadă care sclipeşte de bunăstare, unde sistemul de ajutor social e atât de bine organizat încât muritul de foame sau mizeria rămân opţiuni strict personale. O ţară unde clasa mijlocie e atât de extinsă, încât am avut senzaţia că săracii nu mai există. Un loc din lume unde a avea salariu – casă - maşină este posibil chiar şi pentru un emigrant care începe de la zero. O ţară unde copiii se pot plimba pe stradă fără ca părinţii să-şi facă griji (anul trecut în toată provincia Quebec a avut loc o singură crimă). Ai zice că securitatea financiară personală şi pacea socială se determină reciproc. Dacă o compar cu România, din care se va face o ţară la calendele greceşti, nu înţeleg de ce să mai rămân în România.

Şi totuşi…există ceva ce nu se spune despre Canada. Există un preţ de plătit pentru bunăstare şi securitate. Am văzut români care se străduiesc să nu se integreze. Care detestă România din care au plecat de nevoie, dar nu acceptă Canada care i-a primit şi le-a dat ce le lipsea acasă. Nu români adunându-se într-o comunitate românească închegată şi solidară, ci familii ce îşi construiesc o micro-Românie imaginară între patru pereţi.

Nu se poate generaliza fără a cădea în clişee alteritare, dar cu acest risc asumat, o să spun cum mi s-au părut canadienii. Canadian este un fel de-a spune, o identitate constituţională, pentru că majoritatea sunt emigranţi de una sau mai multe generaţii. Dar societatea modelează comportamentul, determină modul de viaţă. Dacă trăieşti în Canada, o faci până la urmă more Canadiano. Canadienii sunt foarte amabili, de treabă. Sunt tot timpul zâmbitori, serviabili şi fac o conversaţie agreabilă. Totuşi ai tot timpul impresia că zâmbetul este de circumstanţă, că nici măcar nu sunt atenţi la conversaţie şi recită nişte replici. Şi interacţiunea socială rămâne cantonată în limitele politeţii. Canadianului nu-i place să fie deranjat, să i se încalce intimitatea şi în consecinţă nu te va deranja. Nu te va invita în spaţiul rezervat intimilor şi familiei dar nici nu are pretenţia să îl inviţi. Rămâne amabil un interlocutor exemplar, un coleg de nădejde, nicidecum un prieten. Pluteşte în aerul canadian un iz de asocialitate… Preţul plătit pentru civilizaţie ?

E frapant acolo modul non-violent în care interacţionează oamenii. Încă din leagăn copiii sunt crescuţi în spiritul acesta non-violent. Nu auzi un copil certat, cu ton ridicat sau cu zbierete ale părinţilor ai căror nervi au cedat. De bătaie nici nu poate fi vorba, e un sacrilegiu. Le impun copiilor interdicţii şi învaţă de mici să nu acţioneze energic (doucement !), să fie sociabili (copiii nu sunt les enfants, ci les amis) şi să îşi împartă jucăriile (partajer). Triada doucement – les amis – partajer sintetizează toată filosofia creşterii copiilor în societatea canadiană şi aceştia vor deveni la maturitate canadienii de treabă despre care am vorbit. Dar dacă eşti învăţat de la primele gângureli că toţi sunt les amis, cine îţi mai este prieten cu adevărat. Toţi şi niciunul.