DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)

Casa

Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de 70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii 50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970, constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii. Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările. Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât, retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz. Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine să știi că există frigul și să-l experimentezi.

DIN TRECUTUL SOCIALIST

Acasă 

Cu ce altceva poți să începi când vrei să-ți povestești viața decât cu primele amintiri? Nu e ușor să stabilești care e prima amintire. Poate senzația pe care o dă lumea înconjurătoare, spațiul în care ai deschis ochii și ai început să faci primii pași. Am copilărit în spațiul mioritic blagian, pe niște văi de râuri și pâraie, cu interfluvii și terase de luncă destul de comune. Mult teren era arabil, fiind copil pe vremea Colectivului, a Cooperativei Agricole de Producție, care făcea agricultură intensivă. Era un spațiu rural destul de bine organizat, fără pericole iminente pentru copiii care voiau să-și petreacă timpul liber hălăduind pe dealuri. Nu te întâlneai cu animale sălbatice, cel mult cu iepuri, intr-o lume fără câini sălbăticiți sau de stână. Nu era o zonă pastorală, ci un sat de câmpie colectivizat unde creșterea animalelor se reducea la ciurda Colectivului și cea a oamenilor, dusă și adusă seara de la păscut, de către ciurdari țigani din cartierul de lângă râu. Casa de lemn și chirpici în care am crescut până la 10 ani era la marginea vestică a satului, pe o stradă așezată de-a lungul unei văi mici ce traversa niște dealuri domoale pline de izvoare. Nu era o vegetație luxuriantă,  ci câteva sălcii pitice, trestie și papură, răgălii de pipirig și foarte multă iarbă și flori de câmp. Un spațiu oarecum arid, cu puține produse comestibile: baraboi, măcriș sălbatic, sălățică,  măceșe, porumbele, mure, bureți de rouă, bășina calului. Sau cel puțin doar despre astea știu că se puteau consuma și le-am consumat copil fiind. În vale nu erau pești, fiind apă puțină și departe de râu. Poate erau pe cursul inferior, înainte de vărsare, dar pe dealurile de la vest de sat nu am văzut niciodată. Doar raci și broaște. Am prins raci cu coșarca de nuiele și cu sapa, dar de obicei erau prea mici ca să îi poți mânca. A fost unul din primele procedee de pescuit pe care le-am învățat. Broaște prindeam tot timpul și ne distram idiot umflându-le cu un pai și punându-le să plutească. Era o formă de  cruzime infantilă și sper azi că își reveneau, că se dezumflau treptat și se puteau scufunda să își reia cursul existenței. Asta cred că e tipic în interacțiunea dintre copiii de la țară și lumea naturală: o cruzime juvenilă generată de curiozitate, care te împinge să umfli broaște, să rupi coada la șopârle, să zdrobești insecte, să tragi cu praștia după vrăbii. Nu îmi aduc aminte să mă fi încercat vreodată vreun sentiment de vinovăție. 

Pe partea opusă era râul cu smârcurile lui interminabile de sălcii și arini, cu vâltorile și repezișurile lui. Pe malul apei erau multe bălți rezultate din inundarea unor gropi de balastiere. Și albia râului era neuniformă și imprevizibilă din același motiv al exploatării industriale a pietrișului. Scăldatul în râu fără supravegherea adulților îmi era interzis în prima copilărie din cauza acestor abominabile gropi de excavator și a vâltorilor. Deși apa era în anii '80 extrem de poluată de la deversările instalațiilor industriale din amonte, am învățat totuși să înot cam pe când am învățat scris-cititul. Pe malul râului în bălțile cu sălcii și papură am învățat să pescuiesc cu undița la plută, o distracție pentru orice vârstă.

Fiind un sat într-o vale din Podișul Transilvaniei era mărginit din două părți de dealuri. Soarele răsare de după Coastă, care e de fapt o terasă înaltă, o cuestă formată de cursul râului în epoci geologice. Acest deal înalt care trasează orizontul este împădurit parțial și azi. Atunci exista o pădure veche de foioase cu fagi și stejari seculari și o pădure nouă de brad și pin plantată în vremea comunismului. Se mai lucrau câteva terase de vie, probabil rămase din viile grofilor de dinainte de război, azi abandonate, în paragină. Pădurea de pe coastă era un spațiu privilegiat al excursiilor puține cu școala, sau al expedițiilor noastre de copii, de 1 mai sau 23 august sau cu orice altă ocazie. Era destul de departe pentru mersul pe jos și pe-atunci nu existau câte două mașini la o casă de oameni. De fapt aproape că nu existau autoturisme Dacia în sat. Drumul țării, adică DN1, era traversat rar și singurele vehicule cu cai putere erau tractoarele și alte mașini agricole. Căruța sau bicicleta erau mijloacele de transport favorite în raza de 10-15 kilometri a acestui univers restrâns închis între dealuri.

Spre vest, de-a lungul văii racilor puteai să traversezi câțiva kilometri de spațiu mioritic, tot un deal și-o vale, până să ajungi la un deal mai înalt, cu numele straniu de Dealul Totului (probabil nu are legătură cu totul, cu întregul, ci cu un nume personal derivat din numele maghiar al slovacilor). În realitate n-am ajuns niciodată pe jos până acolo, doar până la aeroportul militar, dar dealul îl vedeai în zare și părea un fel de jalon, o limită a lumii cunoscute din poveștile bunicilor.

Limita imaginară a lumii mele este definită de cele două dealuri: coasta abruptă și  masivă de dincolo de râu și peisajul cu dealuri domoale interminabile din partea opusă. În multe dintre visele mele pornesc undeva și străbat dealuri și văi și mi se pare, în logica visului, evident, că trebuie să ajung la dealul masiv din față care pentru mine e limita orizontului. Și dincolo de el trebuie să fie ceva interesant, secretul ascuns, scopul călătoriei, capătul curcubeului. Știu că geografia îți modelează imaginarul și încerc să înțeleg cum visează cei de la munte sau cei din stepa întinsă infinit unde orizontul se pierde dincolo de puterea văzului. Pentru mine, când visez cu ochii închiși, cel puțin, orizontul misterului e dincolo de dealul înalt, împădurit pe care nu reușesc să îl ating sau să îl depășesc în vis. Deși în realitate am ajuns de mai multe ori dincolo de linia pe care culmea Coastei o desenează la orizont și știu că sus e doar e un platou cu pășuni și parcele arate și niște sate banale din ceea ce numim Câmpia Transilvaniei sau în maghiară Mezőség.  

Așa arată spațiul în care am deschis ochii, am învățat să umblu, să vorbesc și să înțeleg mediul înconjurător.  Un spațiu centrat de o căsuță veche din alte vremuri istorice, cu o grădină verde care pe-atunci îmi părea imensă, un spațiu având ca axe două fire de apă și delimitat de dealuri care închideau orizontul.