Viața la sat

 

„Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizațiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înțeles, voi afirma aici,..., că școlarul, tânărul și apoi maturul individ care am fost, să înțeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esențiali ai civilizației și culturii vechi grecești, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polisul grecesc....eu m-am apropiat...., sprijinindu-mă ...pe acele urme vii, ..., ale memoriei pe care le numim subconștient sau pus și simplu vise, pe care le păstrăm din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi.... Da, satul românesc, ca un polis al locului oarecum etern și magic al nostru, la nord de Dunăre și lângă coroana Carpaților, iar dacă Blaga afirmă că veșnicia s-a născut la sat sau cocoși apocaliptici ce tot strigă din sate, eu o înțeleg și o trăiesc aidoma și mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică .... ”  (Nicolae  Breban, Viața mea, Iași, Polirom, 2017, p. 17-18)

E o frumoasă definiție a satului românesc identificat cu polisul grec care a centrat lumea mediteraneană antică. E ceea ce resimt și eu, mai ales de sărbători, când mă transport într-o copilărie îndepărtată rural-industrială de pe vremea lui Ceaușescu. O copilărie care îmi aduce aminte de o lume inerțială în care satul românesc, celula existenței naționale, refuza să dispară. Îmi aduc aminte, când eram copil, că autobuzele care duceau muncitorii la uzină în trei schimburi, nu circulau de sărbători, de la Luna la Câmpia Turzii.  Și mergeam pe jos, prin zăpadă și întuneric, din sat la oraș, cinci kilometri, la colindat. Mergem noaptea, uneori pe întuneric iar când ajungeam la destinație de obicei nu era curent, doar lumină de la  lumânări. Dar oamenii mergeau, așa cum au apucat, așa cum au mers părinții lor, în epoca fără lumină electrică.

Nimeni nu mai merge azi seara la colindat în satul în care am crescut. E ceva din trecut, de pe vremea părinților. Mai vezi la Digi24 etnologi care ne vorbesc de tradiții, de capră și țurcă, dar sunt bizarerii din trecut, dintr-o lume rurală care funda spațiul acesta. Satul neolitic blagian al tradițiilor a fost pulverizat într-o lume globală a socialismului și emigrației postdecembriste. Și ne plimbăm desculți pe asfalt, rătăciți într-o lume fără repere, fără centru. Lumea copiilor noștri, fără sate și fără tradiții moștenite. Lumea de azi.

NOTE ZILNICE

M-am culcat liniștit în 2019 și m-am trezit, în 2020, într-un film american post-apocaliptic ca, de exemplu, în 12 Monkeys.  Un film unde un virus nou, acum SARS-Cov2, care nici măcar nu e produs în laborator, ci a evoluat după niște principii darwiniste firești, a stopat civilizația umană pe pământ. A oprit pentru moment ceasul mersului lumii, cu consecințe vizibile asupra economiei capitaliste și asupra vieții noastre de zi cu zi. Teama de virus a tuturor, în fond teama de un dușman invizibil atotprezent și de moartea iminentă, a omului de pe stradă și a politicianului decident, a provocat un blocaj general. Apoape toată lumea stă în casă, nu mai muncește, nu mai produce. Virusul a atins prima contradicție fundamentală a materialismului dialectic și istoric, cea dintre om și natură. Omul căutând să-și producă hrana cotidiană vitală pentru existența lui, în luptă cu natura, dezvoltă forțele de producție. Forțele de producție sunt bine dezvoltate acum în capitalismul globalizat, relațiile de producție sunt stabile, suprastructura I a consumului exagerat și a bunăstării clipei trăite coexista destul e pașnic cu suprastructura II emergentă a trăitului healthy într-o lume ecologizată, când, pac, a venit coronavirusul. Și a reușit să facă, în lumea globalizată de azi ce nu a reușit să facă spaima atomică a războiului rece: anume să paralizeze procesul de producție și viața, în general.  În miercurea în care B. m-a anunțat că li s-a închis școala gimnazială pentru două săptămâni, cu posibilitate de prelungire, m-am blocat. Aveam fix vârsta lui, 13 ani, când s-a produs dezastrul de la Cernobîl. Și noi am mers la școală. Ne-au dat niște pastile cu iod, ni s-a zis că e un pic de problemă, dar în mare e ok, și am mers la școală.  În ianuarie B. mi-a zis în mașină că abia a început anul și s-au întâmplat atâtea. Ce anume?, am zis. Păi, incendiile din Australia, războiul din Iran, coronavirusul din China, moartea lui Kobe Bryant, zice B. Nu erau semne prea bune, întradevăr: dezastru natural, război și epidemie, dar erau separate de mii de kilometri și păreau focare izolate ale unei probleme globale. Deocamdată stăm în casă, să ne ferim de contagiune. În fața unui dușman furișat, invizibil și ubicuu cum este SARS-Cov2 nu avem decât mijloace primitive, medievale, de apărare, cum este carantina și izolarea. Microscoape digitale și reactivi, lectura genomului complet a virusului, toate medicamentele de sinteză din lume, toată știința modernă, totul este neputincios în fața acestui virus despre care nimeni nu pare să știe nimic. În media au apărut informații ba că ar fi  o simplă gripă inofensivă, ba că este ceva malefic și mortal, un SARS+HIV. Mai straniu este că doctorii se contrazic și nu vezi niciunde vreun acord al specialiștilor asupra modului cum se produce contagiunea (și a metodelor de prevenție, în consecință), asupra efectelor produse (a mortalității care pare să fie complet diferită între China și Italia, de exemplu), asupra remediilor, tratamentelor și potențialului vaccin. Și mai ales, ceea ce e cel mai alarmant, lipsa oricăror previziuni privind durata carantinei și a pandemiei. Asta explică spaima oamenilor: privirile lor de victime hăituite când ies din casă 20 de minute să își cumpere mâncare la supermarket, frustrarea lor de ființe active, agitate, scoase din rutina muncii mecanice zilnice care substituia sensul. Cred ca România nu va fi afectată masiv de această epidemie: nu avem spitale, sistem sanitar performant, dar nu avem nici densitatea de locuire pe kilometru pătrat a marilor metropole occidentale, din Europa sau America, sau a Wuhan-ului. Nu o să fim o țară prea afectată, pentru că aproape nu suntem o țară. Din perspectiva globală (a virusului?) suntem o zonă de la periferia UE, acolo cu Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Polonia, un loc cu granițe pe care le putem închide parțial, o zonă pustiită de migrația forței de muncă, cu sate golite și îmbătrânite, cu  câteva centre unde pulsează anemic capitalismul, cu un sistem sanitar un pic mai bun ca Africa, cu politicieni abulici și pompieriști, cu birocrație bizantină, simulare și minciună în tot ce facem.  

CARROZZA LETTO

Nevăstuica 
Mersul cu trenul te expune la tot felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați, copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a  nasului într-o carte și a urechilor în căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților. Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate, porți de  îmbarcare) și se poartă ca niște animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri.  Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis: oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj, Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o nevăstuică.  M-a întrebat dacă știu ce e o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul. A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește, despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40 de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (3)

Fotbal și apartenență 

B. (11 ani) ține cu România, la fotbal, handbal și alte sporturi de echipă și individuale. E modul în care naționalismul injectat de școală și societate se manifestă sublimat. Eu i-am zis azi că ar putea să țină de pe-acum cu Belgia, Franța, Canada sau USA, pentru că una din astea va fi țara în care va trăi în viitor, la vârstă adultă, și acolo își va crește copiii. Nu vreau să facă greșeala pe care am făcut-o eu și să rămână să trăiască aici. Studiile superioare, facultatea, nu are sens să o facă aici. Nu are ce să învețe în țara asta unde cuvintele învățământ și educație apar pe buzele politicienilor doar odată la patru ani, în campania electorală. Școala românească e un eșec și o prefăcătorie de la un capăt la altul. Și cea mai bine plasată universitate din România, în toate clasamentele internaționale (dominate de statistici, scientometrie și formalism), scoate analfabeți funcționali pe bandă rulantă. Și mizeria din școala românească nu e decât un simptom al eșecului general: în politică, administrație, justiție, sănătate, fotbal etc. Suntem un proiect eșuat, o corabie care se scufundă și de unde șobolanii (că bine zicea Dragnea) nu au altă soluție decât să fugă. Noroc că lumea e largă și dacă noi, copiii fiarei, am ratat șansa asta, copiii noștri mai pot să o facă. În țara asta e cam de netrăit.

NOTE DE LECTURĂ

Cartea transilvană a morților
La îndemnul lui D. am citit în vacanță cartea Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Iași, Polirom, 2011. Nu e chiar o carte de vacanță, de citit ca să te relaxezi. E sumbră și încărcată, ca un cer de furtună. Începe cu o înmormântare și continuă cu un inventar al morților din familie, precis și metodic. Nu știu de ce intruziunile acestea în viața unei familii (imaginate, desigur) de la naștere la moarte au ceva obscen și nelalocul lui. În carte e prezentată o imagine distorsionată a lumii satului românesc din secolul 20, un tablou pictat în culori negre-vineții unde este văzut doar răul, mizeria umană, micimile sufletești abisale ale țăranului. Mária este un Ion feminin - apocaliptic de la început la sfîrșit, un personaj caricaturizat la extrem. În versiunile soft ale atitudinilor ei îmi recunoșteam parțial bunicile, sau orice mătușă din satul originar din aceeași cîmpie  a Transilvaniei. Lipsesc din tabloul cunoscut de mine răutatea stihială de divinitate păgână și blestemele crâncene care pigmentează narațiunea.
Autoarea a reușit să transforme o lume atât de familiară mie, pe  care o îndrăgeam realmente, în ceva repugnabil. Viața la țară într-un sat din cîmpia Transilvaniei este ceva ce am idealizat tot timpul, am transpus în vârsta de aur a copilăriei când totul este frumos, perfect, dezirabil. Comparativ, copilăria copiilor noștri, prizonieri ai cutiilor de beton și ai gadget-urilor,  îmi pare de plâns. E adevărat că satul colectivizat al anilor ’70-’80 m-a scutit de munca obositoare dintr-o gospodărie rurală și am crescut ca un nepot privilegiat care s-a putut plimba pe dealurile interminabile, infinit ondulate, de pe Grădinoaie, prin bercurile Arieșului, pe la pădurea de pe Coastă și a putut citi fără opreliște orice roman a vrut.  
Narațiunea se desfășoară sub semnul circotecii iehoviste a Armaghedonului, al sfîrșitului lumii așteptat și dorit. Salvarea nu vine, pentru personajul Tabita, de la ateismul științific al socialismului românesc târziu, ci de de păgînismul neolitic camuflat în creștinismul popular al satului românesc. Prevestiri, solomonari, blesteme, vise predictive, toate acestea îi aparțin și explică cumva drama și râul de sânge al familiei Vălenilor. O carte bine scrisă, o frescă veridică a satului transilvan, dar care îți strică karma dacă o citești în vacanță.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (12)

Zilele astea am început să citesc memoriile lui Vladimir Dumitrescu din 1945-1946, intitulate «Mărturisirile unui criminal politic». Memoriile au fost publicate postum, la multe decenii de la scrierea lor și mult după căderea regimului comunist. Arheologul bucureștean, elev al lui Pârvan, a fost șef de cuib, comandant legionar, înscris în legiune din 1932.  Cartea mi-am cumpărat-o la un târg de carte unde era o tarabă complet verde, plină cu scrieri legionare, în anul de grație 2016. Era și Pentru legionari a lui Codreanu într-o ediție frumoasă, diferită mult de xeroxul editat pe care l-am citit eu la începutul anilor 90.  Știam că Vladimir Dumitrescu a scris în 1945 și, deci, nu avea cum să se dezică atunci de crezul său (mai mult chiar se înverșunase din cauza victoriei comuniștilor și a evoluției lumii de-atunci spre ceea  ce știm că s-a întâmplat). Mi-am cumpărat cartea ca să văd ce zice despre branșă, despre săpătorii în pământ, și nu despre politica vremurilor interbelice.

Evenimentele din prezent nu mă lasă, însă, să o citesc ca pe un document de istoria arheologiei. E acolo o critică, din perspectivă naționalistă și antisemită, a României interbelice, a disfuncționalităților acelei țări relative recente, care nu poate fi ignorată. E abolut frapantă paralela cu România de azi intrată în zodia politicianismului post-decembrist. În viziunea lui Dumitrescu pentru tot sunt vinovați liberalii subjugați de finanța evreiască Blank & Co. Azi, noii liberali fac o figură proastă și propun candidat la Primăria Bucureștiului un suflet neo-legionar mercantilizat. Diferența între România interbelică din memoriile lui Dumitrescu sau din Schimbarea la față a României e că atunci puteau să identifice vinovații pentru disfuncționalități. Cine sunt azi? Cu ce e diferit PSD-ul de liberali, sau viceversa? Cine sunt vinovații de azi? FMI-ul, UE, multinaționalele, străinii în general. Niște abstracțiuni, dacă compară cu evreul interbelic, țapul ispășitor universal, bun de sacrificat pentru interesul proaspetei națiuni române. În lumea complexă de azi antisemitismul pare complet stupid și irațional, un reflex moștenit din Evul Mediu, o vânătoare de vrăjitoare prelungită până în modernitate.

            Cred că și atunci era de fapt ca acum, fără mari diferențe: politica se structura în funcție de agitația fripturiștilor și sinecuriștilor și deciziile la nivel statal nu erau (și nu sunt, de fapt, nici acum) decît transpunerea la nivel macro a meschinăriilor de grup și personale ale unora. Iată de ce, încă o dată, nu mă interesează politica.

PRIN SATUL NAPOCA (2)

Piețe agro-alimentare

Câteodată, la cererea expresă a lui I., fac cumpărături din piață. Îmi zice: să cumperi de la țărani, nu de la aprozariști! Cum eu nu îi disting, îmi vine să o întreb: cum să fac? Să merg la om la tarabă și să îl întreb: ești țăran sau nu? Pentru că biroul meu e aproape de piața centrală cumpăr uneori de acolo, legume și brânzeturi în special. Oricum cumpăr amestecat, de la unii sau de alții, țărani și aprozariști deopotrivă.

Piața satisface obsesia bio a locuitorului urban. Legumele din supermarket sunt rele (din Turcia si Spania cu multe chimicale și conservate ca sa reziste o mie de ani). Cele din piață, pălite, stricate pe alocuri, trebuie că sunt bune. Și avem impresia că sunt crescute în pământul strămoșesc, liber de îngrășăminte chimice. Îmi amintesc ce îmi zicea un prieten despre cartofii dintr-un sat de lângă Turda. Agricultorul - țăran îi explica de ce nu sunt atacați de gândacul de Colorado, pentru că «tăt, tăt era alb pământu’ de deteteu».

E ciudat în piață cum reacționează vânzătorii în funcție de cum ești îmbrăcat. Când am pe mine o haină nicicum, incertă și banală, pot să cumpăr orice fără să mă fure nimeni. Când sunt cu palton negru și haine mai de domn toți îmi pun pe cântar dublu de cât le cer. Că își zic probabil în sinea lor că ăsta nu se uită la bani. Și strigă după mine, domnu’ dar asta nu vreți? Țăranul post-colectivist nu știe să facă comerț, doar să înșele. Am cumpărat niște gogoșari și jumătate erau stricați. Eram atent să nu îmi pună în plasă stricați și baba se tot ascundea și strecura cu viclenie câte unul. Îmi aduc aminte ce povestea Dinescu despre mama lui Marin Preda care ajunsese la concluzia că înainte de război era rușine în sat să furi, iar pe vremea colectivului era rușine să nu furi.

O piață mai interesantă e în cartier. Acolo predomină fructele și legumele de aprozar, dar sunt și câteva babe cu murături și niscaiva legume. Totul e mai simplu și mai calm, nu e agitația și haosul din piața centrală. Și nici nu m-a înșelat nimeni, indiferent cum am fost îmbrăcat.

LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (9)

Corupția și elevii inegali

Nimeni nu pretinde ca sistemul de învățământ din România să fie perfect. Știu că e departe de perfecțiune, dar, în naivitatea mea, îmi imaginam că e tolerabil, că un copil poate învăța ceea ce îi trebuie mai târziu în viață, anume scris-cititul și aritmetica elementară și într-o școală primară din România. Dintre multele probleme care subminează calitatea actului didactic în România de azi o să mă opresc asupra câtorva care mi-au dat bătăi de cap ca părinte implicat.

În primul rând este modul în care se constituie clasele în școlile din centrul Clujului. Se știe că elevii pătrund în școală automat, distribuiți de un program de computer, în funcție de adresele de domiciliu, la școlile unde sunt arondați. După ce accesul în școală este asigurat urmează alegerea clasei, respectiv a învățătoarei. Părinții se interesează, întreabă în stânga și în dreapta diverse cunoștințe care au copii mai mari în școală, care cunosc mersul și învățătoarele. După ce învățătoarele cu pedigree au fost evaluate se alege una și se activează un întreg lanț al slăbiciunilor caragialesc. Din cunoștință în cunoștință se avansează treptat până spre epicentru, adică spre învățătoare. Apoi se contactează direct învățătoarea care, de obicei, este drăguță și te trece pe o listă din agenda proprie, neuitând să adauge că asta nu înseamnă mare lucru, că directorul are propria lui listă și directorul decide în ultimă instanță. Nu ajunge ca învățătoarea să își dea acceptul ca progenitura ta să fie în viitoarea ei clasă. Am constatat asta pe propria piele. Acolo unde este o școală de renume, ca de exemplu una din cele din buricul târgului, clasele se constituie printr-o combinație otrăvitoare de trafic de influență, mită și cadouri pentru conducere și chiar și pentru învățătoare. Că învățătoarele iau cadouri și chiar bani în plic pare greu de crezut pentru că românii au încă o imagine a învățătoarei de tipul Dăscăliței lui Goga, o ființă serafică, dedicată copiilor, purtată doar de misiunea ei de apostolat și străină de orice interese materiale. Din păcate definitivarea listei scurte din agenda învățătoarelor titulare se face doar după această a doua fază, a contactului care implică cadouri sau foloase bănești. Cine poate, adică cei bine poziționați în ierarhia socială de azi, pot să apeleze, datorită influenței lor, la o pilă din zona politică care de obicei intervine dinspre inspectorat sau direcțiune (unde în funcții decidente sunt numiți oameni pe criterii politice, de la partid).

Situația care se naște din această agitație bizantino-caragialescă premergătoare constituirii claselor determină apariția unor grupuri de elevi inegali. Pentru că un computer îi distribuie pe toți cei care au domiciliu sau flotant pe străzile arondate școlii, de obicei, la școlile de prestigiu ajung mai mulți elevi decât clasele pentru care sunt învățătoare titulare. Legea proastă îi obligă pe directori să înscrie absolut toți copiii arondați și astfel apar clase noi cu învățătoare tinere, suplinitoare. Cine nu a activat nici unul dintre mecanismele corupției și influenței, din neputință sau din principiu, va ajunge într-una din aceste clase. De multe ori se nimerește ca învățătoarea tânără suplinitoare la o școală de centru să se apropie de profilul învățătoarei din imaginarul colectiv, descris cum ziceam mai sus de Goga. Dar din noul politica își vâră coada. Copiii din aceste clase devin masă de manevră pentru director. Primesc sălile cele mai proaste, fără dotări și materiale didactice. Având un efectiv mai redus de copii clasele sunt comasate după un an sau doi. Învățătoarele sunt schimbate, nerespectându-se principiul continuității la clasă, din mai multe motive. Principalul este aducerea la catedră a unor pile, din nou, prin portițele pre-transferului și transferului. Adică cadre didactice titularizate te miri pe unde, la țară, în sate uitate de lume, vin prin transfer direct la o școală din centrul Clujului.

Deci, orwellian zicând, sunt mai multe specii de copii, unii mai egali decât alții: cei din clasele constituite prin filiera influenței și corupției și cei rămași în afara acestui nucleu dur al performanței educaționale. Aceștia sunt paria școlii și sunt la discreția abuzurilor unui director numit politic, adus de la o școală de cartier și făcut manager la o școală de prestigiu din centrul Clujului, o școală unde nu a predat nici o oră. Este inadmisibil ca un copil să ajungă într-o astfel de situație numai pentru că părinții nu vor să se poarte ca în România, să intervină sau să dea mită.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (8)

Săptămâna trecută aș minți dacă aș zice că nu m-a interesat politica. Așa un pic m-a preocupat, atât cât să deschid facebook-ul zilnic și să urmăresc fluxul de știri de acolo. Și eram pesimist și blazat și îmi părea cumva rău de tinerii din jurul meu care, la cei 20 și ceva de ani ai lor, sperau și se iluzionau că va câștiga Klaus Iohannis. Îmi venea peste mână să-i dezamăgesc, să le spun, din experiența mea, că nu are cum să nu câștige Victor Ponta, indiferent câte mii de like-uri dau ei pe facebook și câte clipuri și lozinci haioase distribuie. Le-am mai povestit din experiența mea, ehe, când eram eu ca voi…, am lipit afișe cu Constantinescu cu prenadez pe toți pereții, am reprezentat PNȚCD-ul într-o secție de votare studențească din Cluj, am dat mâna cu părintele Boilă, nepotul lui Maniu, care venise în vizită la secția de votare, am contribuit carevasăzică la «revoluția» din 1996. Drept care, mă gândeam eu în sinea mea, am dreptul să nu mai fac nimic acum. Faceți voi, e rândul vostru, că sunteți tineri, eu mă simt bătrân, învins de sistem ca președintele Constantinescu, am depus armele, am capitulat, nu mai vreau decât să supraviețuiesc cumva în țara asta, chiar dacă va fi toată a lui Ponta, acest Augustus dâmbovițean, «Augustus dă România», cum ar zice tabloidele, care a vrut să cumuleze la cei 42 de ani ai săi toate funcțiile principale de partid și de stat.

Nu am sărit conform lozincii «Cine nu sare, nu vrea schimbare!», prins în vertijul muncii cotidiene și acaparat de problemele curente. Mi-au plăcut, însă, plimbările clujene, civilizate, cu atmosferă relaxată cu spirit ludic și lozinci și pancarte haioase. Lozinca mea preferată a fost «Klaus, Klaus, nu ne da la Mickey Mouse», unde în loc de numele șoricelului Disney era un desen al lui Mickey cu fața lui Victor Ponta. Mișto. Din păcate am văzut și politicieni de profesie care s-au insinuat, s-au strecurat printre oameni și au poluat cu prezența lor. Un prieten din «diaspora» mi-a zis că Declarația de la Cluj e unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani în România. Și eu cred că e salutară această redeșteptare a civismului, sau o activare civică a tinerilor, și cred că mișcările din ultimii ani, ca Uniți Salvăm, sau grupuscule de stânga mai mult sau mai puțin radicale ca Grupul de Acțiune Socială, Clujul Civic, Tinerii Mânioși, au jucat rolul principal în mobilizarea oamenilor.  Încă o dată, mă bucur că m-am înșelat. Important este că românii s-au mobilizat, au votat și l-au ales pe Klaus Ionannis. Asta e cu adevărat important, nu faptul că a pierdut Victor Ponta.

NOTE ZILNICE

Poșta română e o instituție complet complet disfuncțională, pe măsura statului în care există. Azi m-am dus a treia oară după cardul de sănătate cu cip și tot nu l-am obținut.

Inițial m-a sunat un vecin de la fosta mea adresă cum că factorul poștal mă caută acolo să îmi lase cardul de sănătate. Nu mi-a lăsat nici un aviz, ci vorbă să îl caut poștă. Peste câteva zile am ajuns la oficiul respectiv unde funcționara mi-a zis că probabil cardul e încă la poștaș, să revin peste o săptămână. Am revenit și nici vorbă de card. Aceeași funcționară m-a asigurat că obiectul s-a întors la Casa de Asigurări de Sănătate.

Peste alte două săptămâni am primit un aviz cu data pe ștampilă 3 noiembrie că trebuie să mă prezint urgent la poștă să îmi ridic cardul de sănătate. Pe aviz scria până în 10 noiembrie, dar cineva a tăiat cu pixul și a scris 5 în loc de 10. Avizul era aruncat la intrarea în scară (afară) printre niște pliante de reclamă de la un supermarket. L-am găsit azi, în 7 noiembrie, și am mers din nou, a treia oară, la poștă. După ce am stat o jumătate de oră la coadă din cauza unora care își plăteau facturile la utilități stilata funcționară clujeană mi-a zis că, nu vedeți că era până în 5. Văd, zic, că era scris 10 și cineva a scris cu pixul peste. A dat din umeri și mi-a zis că o să-mi găsesc cardul la medicul de familie.

Am fost de trei ori la două oficii poștale și e posibil să merg în viitor la Casa de Asigurări sau la medicul de familie. Mă întreb dacă voi ajunge vreodată în posesia cardului. Și chiar dacă ajung, o să fie valabil vreo doi-trei ani după care o să inventeze altceva de la minister. Să mai cheltuiască niște bani, să mai dea de lucru la o șleahtă de funcționari care tocesc scaunele pe-acolo, să le distribuie încă o dată prin poșta română. De ce nu funcționează oare nimic bine la noi? De ce când trebuie să trimit o scrisoare importantă prefer serviciile de curierat gen TNT, Cargus, DHL? Poate pentru că la poștă lucrează niște tanti super-acrite care s-au angajat când aveau 20 de ani pe vremea lui Ceaușescu și au îmbătrânit în serviciu și poștași slab motivați și prost plătiți care aruncă corespondența în fața ușilor la scările cu interfon. Și pentru că nimeni nu îi verifică cum muncesc. Eu aș desființa pur și simplu poșta română. Și nu aș mai înlocui-o cu nimic. Mai bine să ne emită cardurile la București și să mergem toți să ni le ridicăm de-acolo. Și pe jos să fi mers, ca Badea Cârțan, și tot aveam cardul azi. Așa, prin poșta română, nu îl am după o lună.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (7).

E clar că nu mă interesează politica, dar absolut deloc. Azi, am aflat cu stupoare, că în 2 noiembrie avem alegeri prezidențiale. Și brusc m-am luminat, mi-am dat seama de ce s-au activat așa candidații pe la tv: românii mândre, frumoase, ale lucrului bine făcut etc. Mi se pare o campanie lipsită complet de inspirație, populată de slogane inepte. Ce e aia România frumoasă? La ce frumuseți se referă? La cele naturale, care există oricum independent de prezența românilor locuitori în România respectivă? Și care ar fi și mai frumoase dacă românii ar lipsi? Ce e aia România lucrului bine făcut? O aluzie la spiritul german, la neamțul care a primit șurubul la împărțeala originară? Românul ce a primit acolo? Noroc cu paharu’? cei ce au făcut campania nu au priceput că românul nu vrea să facă lucrurile ca neamțul. Vrea să le facă ca până acum, dar să trăiască ca neamțul. Să muncească puțin, spre deloc, și să trăiască bine, spre foarte bine. Cretinismul sloganului – Mândri că suntem români – l-a surprins foarte bine în comentariul său dl. Liiceanu într-un articol care riscă să devină viral pe internet (http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta). Editorialul e interesant, dl. Liiceanu e sclipitor în portretul critic pe care i-l face lui Ponta și jalnic în accesele lui băsiste. Acolo când vorbește de limbaj, tupeu, exploatarea febrei pacientului etc., foarte mișto de altfel, vorbește de foarte mulți politicieni români, inclusiv de Băsescu. A inventat Ponta bășcălia și glumele groase în spațiul public? Mă enervează partizanatele politice și amneziile subite ale unora. Săracu’ Băse, cum a vrut să salveze el România și a tăiat 25 la sută din  toate salariile. Ce viziune economică de excepție care e acum blamată! Extraordinar cât de tâmpiți putem fi. Sau de lichele.

Arsenie Boca

Azi, excursiunile mele arheologice m-au purtat la Silvașu de Sus, județul Hunedoara. Un sit cu cioburi din prima epocă a fierului era la ieșire din sat, spre Mănăstirea Prislop. Era o circulație intensă pe drumul de țară de acolo, autocare, mașini din toate județele țării. Pe vârful dealului erau parcate câteva zeci. Am zis, că dacă suntem și noi acolo, să vedem mănăstirea. Ne-am strecurat printre mașinile și pietonii care umpleau drumul și am reușit, cu greu, să ajungem până în zona comercială, la câteva sute de metri de mănăstire. Erau cel puțin două mii de oameni într-o sâmbătă obișnuită, așa că ne-am întrebat ce îi aduce acolo. La o tarabă erau multe icoane și cărți cu părintele Arsenie Boca, sfântul închisorilor. Atunci am cuplat ce era acolo. Am nimerit într-un loc de pelerinaj, la mormântul unui sfânt ortodox necanonizat, în centrul devoțiunii populare ortodoxe din Romania. Am cumpărat o carte cu Minunile lui Arsenie Boca. Văzute și nevăzute, mărturisite de ucenicul său Preot Vasile Vamvulescu, am mâncat o plăcintă pe plită cu brânză și am plecat. Eram cu altă treabă acolo, așa cum mi se întâmplă mai întotdeauna. M-a impresionat mulțimea de români veniți din toate colțurile țării să se roage și să depună flori la mormântul părintelui. Mi-am adus aminte când am fost în 2000 la biblioteca din biserica capucinilor din deal din Messina. Și acolo eram cu altă treabă, să citesc despre zeii păgânismului clasic. În fața bisericii era o statuie din bronz, în mărime naturală, a sfântului catolic pe-atunci necanonizat Padre Pio, purtătorul de stigmate. La fiecare cinci minute oprea o mașină și un credincios depunea un buchet de flori la statuie. Refugiul unde era statuia era tapetat cu flori. Atunci am înțeles ce înseamnă devoțiunea populară și cultul imaginilor în creștinismul modern.

Scrie Preot Vasile Vamvulescu:

p.  68: «Adeseori părintele se suia în munți, să se roage, unde oamenii nu-l mai îmbulzeau cu nimicurile lor. Sălbăticiunile veneau la el și le mângâia»

p.  69: «Prin 2006 cineva a urcat pe la amiază spre mormântul Părintelui. Când a ajuns în poieniță l-a văzut pe Părintele Arsenie ieșind din mormânt, prin văzduh, și coborând spre mănăstire, îmbrăcat în alb strălucitor. I-a zis atunci părintele celui pe care îl văzuse că are o misiune de îndeplinit, dar la Vecernie va veni înapoi. Când a bătut clopotul de vecernie, l-a văzut întorcându-se, până a intrat în mormânt.»

p. 80: «Părintele Nifon – cel cu care l-am dus pe Părintele Arsenie pe umăr, în sicriu, până la mormânt – dă mărturie credincioșilor despre multele minuni și cuvinte ale Părintelui Arsenie. El a strigat către mine, când scoteam sicriul cu părintele Arsenie pe ușa de la Prislop, că sicriul se duce în sus, și eu i-am adeverit că-i ca un fulg pe umăr.»

       Sunt curios ce reacție au oficialii bisericii ortodoxe din țara lui Petrache Lupu vizavi de mărturiile miracolelor și față de explozia de devoțiune populară[1]. În catolicism văd că practica este să fie mai degrabă canonizați papii decât sfinții populari (Padre Pio a murit în 1968 și a fost canonizat abia în 2002).

---

[1] http://www.monitorfg.ro/index.php option=com_content&view=article&id=6796%3Afgrenii-cer-canonizarea-printelui-arsenie-boca&Itemid=29

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).

Două exemple sunt suficiente.

1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.

Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.

2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.

Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

DINOZAURII, CLONELE ȘI BONJURIȘTII

ATACUL CLONELOR

Din ciclul „Dinozaurii, clonele și bonjuriștii” aș fi scris ceva intitulat «Atacul lichelelor», dar ar fi sunat prea à la Liiceanu. Și, pentru că sunt plictisit de lupi moraliști, am preferat să sune à la George Lucas, «Atacul clonelor». Și pentru că vreau să îmi pun cenușă în cap. Acum câțiva ani scriam că în învățământul universitar, dispariția profesorilor în vârstă o să fie urmată de un atac al celor școliți prin străinătățuri, al bonjuriștilor, care o să se grăbească să revină în România. Eram în eroare totală și poate doar eu și colegul A. B. eram singurii fraieri care credeam că o să se întâmple asta.

Nu vreau să îmi mai dau cu presupusul despre viitor. Mă temeam acum cinci ani că o să fiu concurat de bonjuriști, de tineri români care au făcut studiile în străinătate. În fapt, cei care vor să ocupe posturi și funcții aici sunt străini ratați în țara lor, tot felul de linge-blide care ne confundă cu maimuțele din Republica Bananieră România. Nu vin bonjuriștii români, vin leprele străinătății.

În învățământul universitar de la noi s-a creat un vid de autoritate comparabil cu cel din anii imediat după 1989. Parcă trăiesc într-o cetate asediată. Fiecare vrea să-mi fure codrul de pâine neagră, fiecare vrea să se împănoșeze cu titluri universitare. Foști colegi, foști studenți, toți vor să își scrie undeva, într-o margine de cv, Universitatea Babeș-Bolyai și cadru didactic asociat. Ca și cum asta i-ar valida, indiferent cât de aproximativi și diletanți sunt în științele în care cred că excelează. Toți vor cursuri, vor catedre de profesori, vor calitatea de asociat și să vorbească de dincolo de catedră. Singurul loc unde au predat este la școala gimnazială în practica pedagogică, dar se vor conducători de doctorat. Nu au condus o lucrare de seminar, de licență, de gradul I, de masterat, dar sunt în stare să conducă direct doctorate. Anomalia fundamentală este că această reverie este posibilă în Romania. Trebuie doar să te maimuțărești o oră într-o engleză stricată și să prezinți ceva ce ai visat că o să studiezi în viitor și ajungi, grație unei comisii (alese nu se știe cum și de către cine dintre ne-habilitați), doctor «habilitat» cu dreptul de a conduce doctorate. Eu mi-am propus să rezist la acest asediu al imposturii, să nu mă maimuțăresc și să nu mă amestec cu lichelele, dar mă tem că este o strategie necâștigătoare. Un savant anonim, un chimist de renume mondial, venit dintr-o fundătură de Occident unde se dădea de ceasul morții ca să fie băgat în seamă, a fost făcut direct ministru în republica portocalie. A luat o serie de măsuri complet inadecvate și lipsite de aderență la fond, a parașutat aici niște forme care vor face pe termen mediu și lung un rău incalculabil. A întredeschis o ușă pe care cei de după el au deschis-o larg, așa încât au izbit-o de perete, și prin care se strecoară toți ciocoii, ariviștii, lichelele. A deschis o ușă pe care nimeni nu o mai poate închide. Singura soluție e să ne strecurăm cât mai mulți.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ.

• Forme

De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne: importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri stranii și exotice care nu se prind.

Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89, cele interbelice și cele europene contemporane.

Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?

Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un viitor. Multe din structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea în câțiva ani.

De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii, suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.

           

• Dubla măsură

Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate de la  cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou (i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci, totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă vrea să fii bun ești bun, dacă  vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.  

           

• Competiții

Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva, cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători la competiții nearanjate.

• Banii

Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere, spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați, judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge acolo.  A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.

• Fără nervi

Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră. Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai știi cum vei reacționa.  Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe  așa ceva nu te poți enerva.  Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.

Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și, oricum, nu ai soluții  legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…

• Prostia.

De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat, deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat, miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta, trăitori printre noi,  sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.

Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.

Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.

Adevărul este că nu-i obligatoriu să trăiești în România de azi, o țară nicicum, nici prea rea dacă o compari cu țări din Africa, nici prea bună dacă o compari cu altele din Europa. Unii pleacă și se întreabă, apoi, ca Emil Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?», alții rămân și încearcă să se adapteze în grădina carpatină.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (6)

Săptămâna trecută nu am votat. Cred că e prima dată, de vreo douăzeci şi ceva de ani încoace, de pe vremea lui Raţiu şi Câmpeanu, când nu am votat, deşi am fost în ţară. E drept că nu eram în oraşul de reşedinţă, dar aş fi putut vota pe liste speciale. Eram oricum setat să nu votez nici un partid, să nu creditez nici un candidat - politician de profesie care azi este, de exemplu, în PDL, ieri a fost în PNL și mâine, probabil, la PSD-PC-UNPR. Şi mi-am propus să votez un independent, dar nu prea ştiam cine sunt, pentru că au fost cam absenţi din campanie, înecaţi de afişele cu motive de cusături populare româneşti roşu pe fond alb şi sloganul care ne reaminteşte că e o mândrie faptul că aparţinem naţiei române. De Mircea Diaconu uitasem, mi-am reamintit că este candidat seara, când am văzut exit poll-urile. Singura echipă de tineri care m-a abordat pe străzi şi mi-a dat un flyer de campanie a fost cea a Corinei Ungureanu, așa că m-am decis că, dacă votez, o să o votez pe Corina Ungureanu, lucru care mi-a atras imediat epitetul de anarhist. Nu mai are rost acum, post eventum, să explic motivele pentru care aș fi votat-o, pentru că oricum nu mi-am exercitat dreptul. Să zicem că avea legătură cu faptul că este lipsită de prejudecăți.

După anunțarea rezultatelor s-a instalat în viața politică o babilonie din care, nefiind foarte atent, nu mai înțeleg nimic. Liderii și-au dat sau nu și-au dat demisia, USL ba există, ba nu există, apar tot felul de candidați surpriză la președinție, unii se comasează și dispar, alții nu vor nici să se alieze. Un consens pare să existe în jurul ideii că trebuie unificată «dreapta». Multe «succesuri» le doresc.

NOTE ZILNICE

Ce nu încetează să mă uimească în România este cum, în faţa oglinzii, se operează cu dublul standard. Când cineva câştigă o bursă, un proiect etc., concursul a fost corect. Când îl pierde a fost trucat. Când îi intră nişte bani în buzunar este perfect legitim. Când îi intră altuia a fost, clar, o hoţie. Suntem o naţie condamnată la ipocrizie.

NOTE DE LECTURĂ

MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».

Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.

Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.

Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.

Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.

Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.

Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.