DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (37)

Se pregătește instalarea unui nou guvern, după câteva luni de interimat a guvernului Bolojan, căzut prin moțiunea de cenzură PSD - AUR. Sub masca unui guvern tehnocrat s-a reîntors PSD la guvernare, deși a avut în alegeri cel mai mic scor de la înființarea partidului. Este greu de înțeles cum aceasta a fost singura soluție posibilă de a instala un guvern, foarte fragil, de altfel.  Un guvern trebuie votat acum pentru că în caz contrar nu se poate face rectificarea bugetară și unele servicii publice nu vor mai putea funcționa. Continuă să se servească public narațiunea crizei bugetare, a cuantumului foarte mare al datoriei publice, a dobânzilor mari pentru credite pe piețele bancare etc. Deci austeritatea va rămâne cuvântul de ordine și în noua guvernare pesedist-tehnocrată. 

Oare cum o țară ca România, membră a Uniunii Europene, e veșnic pe marginea prăpastiei, amenințată de colaps, de disfuncții majore? Cui servește acest discurs ambivalent care pe de o parte predică creșterea economică și bunăstarea cuplată cu austeritate în sectorul public? Eu personal m-am cam plictisit de această sabie a lui Damocles a prăbușirii economice a României. Cred că e pur și simplu vorba de incompetența administratorilor statului, politicieni și funcționari din aparatul central, care nu pricep cifre și economie și vorbesc neîntrebați pe la televizor. Pentru că în partide, cum zicea dl. Preda, selecția se face e principiul fidelității față de partid, nu pe cel al competenței, iar funcționarii din ministere sunt înradăcinați pe-acolo de decenii și își doresc doar să rămână în continuare. Probabil că acest guvern-pansament va fi votat săptămâna viitoare, dar sunt sigur că nu este o soluție la criza de sistem a statului.

NOTE ZILNICE

    Câteva noutăți alarmante m-au deranjat în ultimele săptămâni. În primul rând spectrul acestei crize economice, al acestui deficit cu consecințe apocaliptice. Am văzut oamenii pe care îi credeam serioși, analiști de fiecare seară la televizor, care rostogoleau scenarii de anarhie,  menționau Grecia și chiar Venezuela și ziceau că o să căutăm în tomberoane. Ce nu au spus a fost cine o să caute în tomberoane? Bănuiesc că nu reprezentanții acestei oligarhii care ne conduce de cîteva decenii. Nu aparatcikii îmbogățiți, nu copiii burgheziei roșii posesori de SUV-uri și apartamente în Dubai, nu bugetarii de lux cu salarii nesimțite din sinecuri bine plătite la stat. Ci omul de rând din România, vizat de primul pachet de măsuri al acestui guvern neo-liberal Bolojan 1. Dacă există un al doilea pachet de măsuri care afectează oligarhia bugetară și bogații în general de ce nu a început Bolojan cu acesta? E o întrebare retorică, evident. 

    Bolojan și alții din jurul lui au mentalitate de gestionar de pe vremea lui Ceaușescu. El s-a trezit după tejghea cu minusuri la inventar: i-au intrat bunuri și servicii de 100 de lei și au ieșit de 132 de lei pe vremea gestiunii lui Ciolacu, mâncătorul de mici zemoși. Impresia mea e că socialismul a reușit să creeze un fel de om nou românesc care nu integrează capitalismul. Capitalismul este despre împrumut, bunăstare acum și proiectarea datoriei într-un viitor cât mai îndepărtat. Noi românii vrem proprietăți, case de piatră sau fier-beton, vrem mașină mică proprietate personală, vrem terenuri în proprietate așa cum iobagul medieval voia sesia lui pe care să-și facă  o cocioabă de chirpici. Nu avem noțiunea de bunăstare în prezent și de folosință a bunului, de confort dat de utilizarea unui bun nou și funcțional care poate fi înlocuit. Românul are obsesia proprietății, pe care nu o poate oricum lua cu el în lumea de dincolo, dar vrea să o lase moștenire lui Achim, Paraschiv, Nilă și Niculae.    

    Desigur că, bugetar fiind, o să fiu afectat de primul pachet de măsuri al lui Bolojan. Îmi aduc aminte cum m-a afectat tăierea cu 25% a salariului de către genialii administratori Boc și Băsescu. După ce am alimentat într-o seară cu benzină de  50 de lei m-am ambiționat și am găsit proiecte complementare. Am lucrat uneori și duminica, am câștigat bani în plus, am învățat lucruri noi. Eram mai tânăr cu 15 ani, dar întotdeauna am zis că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou.

    Nu știu ce se va întâmpla în viitorul apropiat și cum va afecta această criză România. Cred că este risipă în sistemul public și evaziune endemică în sistemul privat. Că românul e obișnuit să-și aproprieze avutul public și să fenteze regulile. Nu cred că măsurile acestui guvern vor limita risipa, vor reduce evaziunea sau vor elimina privilegiile. O să se confrunte cu puternice greve și alte forme de mișcări sociale. Pentru că oricât de convingător apasă Bolojan pe cuvinte la televizor, statul nu poate exista împotriva cetățeanului. Statul trebuie să asigure libertatea de viață și acțiune, cea liberală a lui laissez-faire, laissez-passer, nu să îngrădească libera inițiativă sau să devină un stat opresiv al interdicțiilor și amenințării periodice a propriilor cetățeni. Se va confrunta, curând, cu așa-zisa civic disobedience. Nu poți pedepsi cetățeanul de rând pentru greșeala administratorului statului. Vreun consilier ar trebui să-i spună asta și domnului prim-ministru, poate bine intenționat, dar plasat într-o realitate greșită.      

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.    

NOTE DE LECTURĂ

Epoca de lemn

„Ultimul exemplu... : promovarea tinerei suedeze Greta Thunberg, de 16 ani, ca eroină a luptei împotriva  încălzirii globale. Propusă pentru premiul Nobel, primită de numeroși șefi de stat și de papă, a antrenat în siajul ei zeci de mii de liceeni, jelind pentru planetă și oferindu-și chipul anxios, încadrat de două codițe, pe post de simbol al dezastrului care stă să vină. Numai că Pythia noastră scandinavă, combinație de Pippi Șosețica și Jeanne d'Arc, se mulțumește să reia ceea ce mass-media ne tot repetă de ani întregi, și anume că aventura umană s-a încheiat și că Apocalipsa e pe-aproape. (...) este vorba  de o simplă cameră de ecou, iar la populația puerilă găsim în mod obișnuit cuvintele care i s-au pus în gură printr-o continuă îndoctrinare” Pascal Bruckner, O scurtă eternitate. Filosofia longevității, București, 2020, p. 190-191.

Sigur că textul poate suna acid și ironic dar rezumă lucid o problemă actuală: grija exagerată pentru schimbările climatice a unei părți a societății occidentale. Eu sunt învățat cu cronologia construită de la evoluția tehnologică, cu cele trei epoci ale începuturilor arheologiei: epoca de piatră, de bronz și de fier. Azi suntem, din păcate, în epoca de plastic și se trece, cu scrâșnete ideologice, la epoca de lemn. E adevărat că plasticul ne inundă, ca deșeu, dar nu cred că este direct responsabil de încălzirea globală și de curba temperaturilor în formă de kockey stick. Și cu toate astea de ani de zile se interzic pungile de plastic la supermaket, iar de anul ăsta s-au interzis și tacâmurile de unică folosință din plastic. Am organizat timp de o lună o masă tip catering pentru un șantier în aer liber și nu am gășit tacâmuri de plastic în supermarketuri. Se găseau doar din lemn și e destul de greu să tai o bucată de ceafă de porc cu un cuțit din lemn. Știu că e o schimbare de suprastructură și metanarațiunea ecologică (discursul environmental) se impune pe zi ce trece. Dar, așa cum am citit undeva pe facebook, mașinile electrice nu vor salva planeta, ci industria constructoare de mașini. Cum ajut eu planeta să scape de încălzire globală dacă sfârtec o ceafă de porc cu un cuțit de lemn bont? Poate că nici Greta Thunberg nu poate răspunde la întrebarea asta. Dar mi se pare că ne așteaptă o epocă de lemn, un salt involutiv  dictat de prostie, nu de inteligență. Și  după asta, doar Apocalipsa.

Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice

           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.

Prin satul Napoca (3)

Euphoria Biergarten
Nu pot să ignor aspectul rural al metropolei de pe Someș. Plimbările mele cotidiene prin satul iobăgesc transilvan de pe malul Someșului mă aduc tot timpul în contact cu persoane a căror unică educație este școala de dans și bune maniere din Dej.
Cum a dat căldura Clujul s-a transformat iarăși într-un festival perpetuu. Nu zic că asta ar fi un lucru rău, pentru că astfel se atrag turiști care cresc nivelul consumului și tuturor celor care trăim în satul Napoca ne va merge mai bine cândva. Evenimentele sunt obligatorii pentru că și-a dat seama și primăria că sunt puține lucruri interesante de văzut în Cluj. Un pliant turistic recomanda turiștilor să vadă cimitirul Hajongard și restaurantul Vărzărie. Eu mâncând săptămânal la Vărzărie nu mi-am dat seama că e ceva vizitabil, decât dacă vrei să faci o călătorie în timp, în anii 90, în Tranziție. Oricum acolo e mai civilizat și mai ok decât pe multe terase cu pretenții și prețuri pe măsură din centru. Afluxul de turiști combinat cu lipsa de educație a chelnerilor și chelnerițelor (ca să nu le zic direct mârlani) fac aceste terase de nefrecventat. Am fost azi, în plin festival TIFF, la Euphoria Biergarten, lângă canalul morii, și m-am așezat la o masă. În cinci minute a apărut o chelneriță educată la școala din Dej mai sus menționată și a trântit pe masă un carton cu Rezervat. După ce ne așezasem deja la masă și avut și tupeul și să ne spună că trebuie să eliberăm masa respectivă pentru că va fi rezervată. Nu știu cine este patron la Euforia, dar chiar ar trebui să-și evalueze minimal angajații. Știu că nu trebuie să ai nu știu ce curriculum vitae ca să fii chelner la o terasă în Cluj, că este lipsă de forță de muncă pe piață, dar o minimă pregătire pentru a lucra în servicile publice s-ar impune. Adică să nu angajeze chiar așa pe oricine se perindă pe la ușa lui.
Nu trebuie, însă, să te enervezi deloc. Sunt destule terase în centrul Clujului și te poți muta de pe una pe alta dacă nu-ți convine. Și evenimente, festivaluri, vară, cocktailuri, bruschete (nu mici și bere că nu cadrează)....

NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.

În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.

Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).

Două exemple sunt suficiente.

1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.

Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.

2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.

Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ.

• Forme

De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne: importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri stranii și exotice care nu se prind.

Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89, cele interbelice și cele europene contemporane.

Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?

Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un viitor. Multe din structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea în câțiva ani.

De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii, suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.

           

• Dubla măsură

Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate de la  cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou (i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci, totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă vrea să fii bun ești bun, dacă  vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.  

           

• Competiții

Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva, cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători la competiții nearanjate.

• Banii

Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere, spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați, judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge acolo.  A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.

• Fără nervi

Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră. Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai știi cum vei reacționa.  Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe  așa ceva nu te poți enerva.  Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.

Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și, oricum, nu ai soluții  legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…

• Prostia.

De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat, deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat, miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta, trăitori printre noi,  sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.

Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.

Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.

Adevărul este că nu-i obligatoriu să trăiești în România de azi, o țară nicicum, nici prea rea dacă o compari cu țări din Africa, nici prea bună dacă o compari cu altele din Europa. Unii pleacă și se întreabă, apoi, ca Emil Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?», alții rămân și încearcă să se adapteze în grădina carpatină.

NOTE ZILNICE

Amintiri din Roșia Spontană

Nu am cum să nu îmi amintesc de vacanța mea de o lună în Roșia Montană. E ca madlena lui Marcel Proust: de câte limba mea trece pe interiorul danturii mandibulei întâlnește un canin spart, unul din care lipsește o bucată. Și îmi amintesc brusc de Roșia, de barul Între craci,unde un tânăr miner mi-a trântit un pumn de mi-au sărit ochelarii și o bucată din canin. E una din ultimele bătăi în care am intrat de când am devenit serios și civilizat, așa că mi-o aduc aminte (parțial).

Încerc să nu îmi exprim părerea în legătură cu Roșia Montană, nu pentru că nu mi-ar păsa sau pentru că mi-ar fi frică de nu-știu-ce consecințe ale poziționării. Mai degrabă nu vreau să intru în această polemică a afectelor, în această armată donquijotescă a dezinformaților. Poate sunt și eu un dezinformat, cel puțin dacă mă compar cu Mihai Goțiu sau alții de felul lui. Am stat o lună în Roșia atunci când promitea să devină din nou un oraș californian de civilizație internațională, am cunoscut roșieni, am mâncat, băut și dormit în Roșia, m-am familiarizat cu arhitectura din târg. Și, cu toate acestea, ce am aflat eu despre Roșia? Cred că nimic sau aproape nimic. Am aflat doar că unele case hâite ale roșienilor nu au preț, nici un fel de preț, nici zillions of dollars, pentru că au valoare sentimentală. Că, unii dintre roșieni, cel puțin, sunt foarte atașați de locurile și de lumea lor stropită din belșug cu variate țuici și vinarsuri. Dar că, în ciuda faptului că formează o societate pestriță, de vinituri, roșienii sunt funciarmente de treabă, sunt deschiși și primitori, ospitalieri (poate cu excepția celui care mi-a spart caninul).

Nu știu dacă contractul cu Gold Corporation este un act de trădare națională, dar în mod sigur flamura Salvați Roșia Montană! atrage azi tot felul de hipsteri maginali anti-sistem, hippioți ecologiști, luptători civici și tineri mânioși. Roșia a devenit turnesolul alchimiilor noastre identitare: cei care nu fac lanțuri umane răcnind Salvați Roșia Montană! sunt suspecți de a fi vânzători de țară, chiar vânduți. Nici eu nu vreau cianuri pe Arieș în jos, dar nu mă simt nicicum aparținând acestui grup eterogen al protestatarilor, nu pot căsca gura în acest cor cacofonic.