ARHEOLOGIE

Două teme de reflecție pentru arheologia românească de azi. 
Descentralizare și liberalizare 

       În cercul arheologilor practicanți din România anului 2017 părerile despre felul cum funcționează cercetarea arheologică în general și despre protecția patrimoniului sunt diverse, contrastante, împărțite. Aproape toată lumea este, însă, de acord că trebuie schimbat ceva. Că lucrurile nu merg bine, că legislația este învechită și necorespunzătoate și, în consecință, trebuie făcut ceva ca lucrurile să se îndrepte într-o direcție bună. Pentru că azi, din cauza legislației și procedurilor, au de suferit atât arheologul, cât și patrimoniul. 
             Arheologul liber profesionist de azi din România nu are decât două soluții: fie trăiește precar, cu grija zilei de mâine și cu casa în rucsac, migrând de pe un șantier pe altul, fie renunță la meserie și își caută un nou loc de muncă în IT sau outsourcing, domenii care absorb forța de muncă școlarizată. Contractele de cercetare arheologică preventivă se desfășoară acum prin instituții publice (muzee, institute, universități) care îi angajează ca tehnicieni pe perioada desfășurării lucrărilor în teren. Respectivele instituții, cu organigrame bine bătute în cuie și cu bugete de obicei reduse, nu își permit să angajeze pe perioadă nedeterminată decât o mică parte din acești tineri arheologi. Totuși, în momentul contractării unei lucrări mari de cercetare arheologică preventivă, resursa umană devine insuficientă, mai ales că angajații permanenți au fișe ale postului care prevăd, în general, multe alte activități, de la cercetare fundamentală, muzeografie, gestionarea patrimoniului sau predare la catedră. Există tineri pasionați care nu vor să renunțe la meserie, la șantier și încearcă să își câștige cumva existența din arheologie. Puțini sunt cei care reușesc să reziste în acest sistem după o anumită vârstă. Avem deci în față un paradox: pe de o parte există o nevoie pe piața muncii de arheologi specializați și tehnicieni de săpătură, și de cealaltă parte această nevoie nu se traduce în venituri echitabile care să asigure acestor tineri o viață decentă. Se poate răspunde că aceasta se datorează caracterului sezonier al muncii de arheolog. Parțial da, dar aș adăuga că vina principală o poartă modul în care este azi organizată arheologia public-privată (anume acel segment al instituțiilor publice care oferă servicii de arheologie preventivă unor terți din domeniul privat). Arheologia nu constă exclusiv din scoaterea din pământ a vestigiilor și documentarea în teren a urmelor activităților umane din trecut. Faza de teren trebuie urmată de o fază de inventariere a materialelor descoperite, de predare în bune condiții către instituțiile cu drept de depozit legal și mai mult publicarea unui raport, care într-o perioadă de timp rezonabilă, să fie urmată de publicarea in extenso a rezultatelor. Astfel, un arheolog ar trebui să petreacă un timp determinat pe teren, apoi să urmeze o parte de inventariere și prelucrare primară (rapoarte tehnice preliminare, bune doar pentru obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a terenului) și o perioadă de interpretare a datelor și publicarea științifică a rezultatelor cercetării. Primele două faze sunt prinse în contractele negociate cu investitorii privați care solicită descărcarea (munca de teren și raportul tehnic necesar obținerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică). Faza a treia este practic absentă din orice deviz al vreunei instituții. Arheologul, angajat pe perioadă nedeterminată sau determinată, este trimis pe un alt șantier, unde începe o nouă muncă de teren care va fi finalizată cu un alt raport tehnic. Și tot așa până la pensionare sau până în momentul schimbării meseriei. Ce se întâmplă cu tot acest patrimoniu «recuperat» și «salvat»? El umple depozitele muzeelor și mucegăiește acolo în timp ce documentațiile se prăfuiesc pe vreun raft din biroul arheologului. Vorba lui Giuseppe Lugli adresându-se unor arheologi români: scavate troppo! 
          Cum s-a ajuns aici? Aș vrea să avansez o ipoteză de lucru și anume că acestă situație se datorează parțial și centralismului moștenit din epoca de dinainte de 1989 cuplat cu monopolul instituțiilor publice asupra cercetărilor arheologice[1]. Instituțiile publice, singure, sunt incapabile să asigure salvarea patrimoniului arheologic amenințat de investițiile distructive, din cauza limitărilor bugetar-fiscale și de resurse umane pe care le-am amintit deja. Ministerul Culturii din ultimele decenii (cu diversele sale nume Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale) are, evident, sarcina de a controla corectitudinea executării cercetărilor arheologice preventive de către personalul specializat. Pentru asta are câteva instrumente, dintre care cele mai importante sunt autorizarea cercetărilor arheologice și eliberarea certificatelor de descărcare de sarcină arheologică. Un alt instrument de control este Registrul Arheologic Național, prin care se încearcă constituirea unui corp profesional de experți, anume arheologi ierarhizați în debutanți, specialiști și experți. Autorizarea, eliberarea certificatului și accesul în registru sunt cele trei butoane pe care cei care au conceput legislația arheologică în Tranziție, la sfârșitul anilor ‘90, le-au lăsat în ograda Ministerului Culturii. În toate aceste decizii Ministerul se servește de consultarea unei Comisii Naționale de Arheologie, aleasă acum din doi în doi ani dintre arheologii din țară propuși de diverse instituții. Cum se acordă această situație cu nevoile crescânde ale pieței de arheologie preventivă din România? Prin faptul că acest control se birocratizează permanent și câștigă în formalism. De la an la an comisia trebuie să vadă tot mai multe hârtii, depuse de două ori, și pe platforma on-line ACERA și în format fizic intens ștampilate și semnate de către reprezentantul legal al «instituției organizatoare». Am lăsat intenționat mai la urmă discutarea acestei sintagme instituție organizatoare, cu tenta ei învechită, de dinainte de 1989. Unde spune legislația actuală explicit că cercetarea arheologică poate fi organizată doar de către o instituție publică, de stat, eventual în parteneriat cu altă instituție deținătoare a arhivei și, absolut obligatoriu, cu o altă instituție deținătoare a materialului arheologic ? Unde este stipulat în lege, negru pe alb, monopolul instituțiilor publice asupra cercetării arheologice din România ? 
        Aici trebuie semnalat un al doilea paradox: un arheolog expert este îndreptățit conform legislației actuale să fie numit «responsabil de șantier». Prin autorizație, în fond un simplu permis de săpătură, deciziile pe șantier îi aparțin în întregime, fiind creditat datorită «expertizei» cu încrederea că poate obține rezultatele scontate din cercetarea respectivă (în urma analizării de către CNA a unui proiect de cercetare, piesă obligatorie la dosarul prin care se solicită autorizația). Dar, el poate obține respectiva autorizație doar dacă aparține unei instituții organizatoare. De ce un arheolog free lancer sau un angajat al unei firme private care are ca domeniu de activitate și cercetarea arheologică nu poate fi autorizat în condițiile actuale ale legii ? Paradoxul este că arheologul autorizabil datorită calității de expert, și-o pierde ca prin farmec dacă nu aparține unei instituții publice. Ori este calificat să fie responsabil de șantier, grație statutului de expert recunoscut de Ministerul Culturii, ori nu este pentru că nu este angajat al unui muzeu, institut sau universitate. Expertiza nu se poate evapora, pur și simplu, odată cu lipsa afilierii instituționale.

            Cele două paradoxuri explică parțial blocajul în care ne aflăm azi. Nu întrevăd soluții parțiale, cum ar fi îmbunătățiri legislative, adaptări ale OG 43/2000 la situația actuală. Sistemul trebuie regândit în ansamblu, ordonanța 43 trebuie abrogată și înlocuită cu o lege modernă acordată cu necesitățile statului român de azi, membru al Uniunii Europene, nu parte a CAER. Și regândirea trebuie să se facă în jurul acestor concepte de liberalizare și descentralizare. Liberalizarea înseamnă anularea monopolului instituțiilor publice și astfel arheologii experți (controlați în continuare de Ministerul Culturii și de o asociație profesională de tip ONG, Colegiul Arheologilor) să poată obține autorizația fără afiliere la o instituție publică muzeală de cercetare. Probabil într-o primă fază piața va fi inundată de arheologi PFA și firme mici de arheologie care vor acoperi lucrările mărunte de tipul supraveghere arheologică pentru construcția unei case în zona de protecție a unui sit arheologic. Astfel ar fi absorbită o parte din forța de muncă specializată și meseria de arheolog ar putea aduce venituri decente legal. Cererea și oferta din piață va regla numărul și ierarhia actorilor din arheologia privată. Pentru a controla cercetările arheologice de mică amploare și pe acești arheologi care activează în firme private se impune descentralizarea reală, cu întărirea direcțiilor județene de cultură și înființarea unor comisii arheologice zonale (după modelul comisiilor zonale ale monumentelor istorice). Iar patrimoniul va fi predat instituțiilor publice muzeale, care obligatoriu trebuie figureze ca instituții deținătoare a materialului arheologic. Evident că această propunere este o eboșă, o schiță sumară, și trebuie analizate toate implicațiile unei asemenea decizii. Modele diferite pot fi consultate, de pildă cel german, unde în anumite landuri arheologia privată funcționează, salvează patrimoniul amenințat și oferă un loc de muncă multor studenți români, școlarizați gratuit de către Statul Român.


[1] Deși, în lege nu este precizat, expressis verbis, acest lucru. Ordonanța guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor zone arheologice ca situri de interes național, cap. II, Art. 3 (3) precizează: «Cercetarea arheologică se realizează, în condițiile prezentei ordonanțe, de către personalul de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologice din România, precum și cu respectarea normelor privind standardele și procedurile arheologice și în acord cu principiile Codului deontologic al arheologilor din România.» Regulamentul  la care se face trimitere, aprobat prin ordinul Ministrului Culturii nr. 2071/30.06. 2000 conține la cap. VII Obligațiile instituțiilor organizatoare de săpături arheologice: finanțare, condiții de lucru și dotare tehnică pe șantier, întocmirea materialului ilustrativ, valorificarea științifică a rezultatelor prin comunicare publică, finanțare pentru prelucrarea rezultatelor cercetării, protejarea și conservarea vestigiilor. La punctele c) și e) sunt precizări legate de prelucrarea muzeistică și evidența științifică de depozit, care se poate asigura conform protocolului. Nu rezultă de niciunde că o firmă privată de arheologie, care are un protocol valabil cu un muzeu cu drept de depozit legal, nu poate organiza o săpătură arheologică dacă are personal de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor. Și totuși, realitatea românească e alta.

NOTE DE LECTURĂ

Cartea lui Mihai Bărbulescu, Arheologia azi, în România, Cluj, Idea Design & Print, 2016, este greu de încadrat într-o categorie anume. Memorialistică, text civic, polemic, legislație specifică comentată, pamflet la adresa mitografilor. Este un mozaic ieșit din experiența de o viață a profesorului Mihai Bărbulescu, arheolog în România, ieri și azi.

Deși partea memorialistică, bine dozată, este redusă ca întindere și are un rol secundar în economia cărții, ea conferă cărții o anumită savoare. Mare parte a publicului cititor, format din arheologi de teren, gustă anecdoticul șantierului, hazul de necaz, umorul păstrat și în condițiile vitrege de lucru pe care le presupune uneori șantierul. Apoi arheologii mai tineri vor să știe cum erau monștrii sacri pe care i-au «cunoscut» de pe coperțile de cărți. Să afle că erau și ei oameni obișnuiți, că glumeau, beau un pahar, erau preocupați de problemele existenței cotidiene. Portretele  profesorilor autorului, sumar schițate în anexa I, pe care mulți dintre cei de acum nu i-au cunoscut personal, anume Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Constantin Daicoviciu, Mihai Macrea, I. I. Russu, completează vitrina cu amintiri. E bine așa, să știm că arheologia românească nu începe și nu se termină cu noi, să conștientizăm faptul că suntem nani gigantium humeris insidentes.

Capitolul I, Noi și Antichitatea clasică, este o pledoarie pentru reîntoarcerea la antichitate, la modelele ei, la carte, în definitiv. Prea mulți arheologi de azi, și Mihai Bărbulescu va sublinia apăsat asta în capitolele următoare, cred că cel mai important este să scoți lucrurile vechi din pământ cu o tehnică aproape perfectă, dacă nu perfectă. Arheologia evoluează spre tehnicism și arheologul se transformă într-un tehnician, lăsând în spate acel dublu necesar care trebuie să fie istoricul. Arheologul trebuie să fie și istoric, nu să sape pentru posteritate sau să lase intepretarea pe seama altuia. Învățământul de masă elimină treptat studiul limbilor clasice, latina și greaca din curriculum-ul școlar și astfel apropierea de Antichitate devine mai dificilă. Întotdeauna observ, când aprofundez un subiect, că ipotezele unui Carl Gooss, de exemplu, erau mult mai aproape de soluție, decât ale autorilor de acum câteva decenii. Și mă întrebam, retoric, ce s-a pierdut între timp, cum este posibil când sursele sunt mai multe decât pe vremea lui Gooss și metodele de analiză sunt mai rafinate? M-a lămurit un prieten care a observat că profesorul de la liceul sighișorean știa pe de rost puținele surse existente, pe care le cunoștea direct din greacă și latină, și se încurca mai puțin decât noi într-o literatură secundară inegală și anarhică. Nici în România, niciunde în lume, nu ne vom mai întoarce la liceo clasico, la educația clasică, dar este bine să cunoștem din surse, ca istorici, epoca pe care o studiem arheologic. Astfel o să continuăm să scriem în rapoarte de cercetare că am găsit cioburi preistorice, «probabil neolitice».

Mihai Bărbulescu se întreabă cum ar trebui să ne raportăm azi la Antichitate, nu doar noi arheologii, ci și contemporanii noștri? Antichitatea trezește interes public și ca exemple aduce voluntariatul pe șantierele arheologice și spectacolele de reenacment. Dar, în lumea tehnică și industrializată de azi, scufundată în pseudocultura care ne inundă pe canalele media, în Antichitatea clasică trebuie să căută modele perene, modele care au funcționat în Renaștere și în modernitate. Apartenența europeană este fondată pe câteva coordonate identitare, printre care ascendența culturală greco-romană este una fundamentală.

Un capitol consistent este II. Arheologul român, cu un titlu care mie îmi amintește, nu știu de ce, de Trompetta Carpaților. Cum devii arheolog este un capitol despre mărirea și decăderea învățământului de profil din România, cu referiri la învățământul universitar în general. Împreaună cu alți colegi de breaslă autorul a fost direct implicat în ctitorirea învățământului arheologic din România în perioada post decembristă, înființând chiar secția Istorie - Arheologie la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca, secție care mai funcționează și azi, nu știm pentru cât timp. UBB nu este o Oxford sau Cambridge, România este o țară prea săracă pentru învățământ specializat. Cum remarcă autorul: studii de arheologie «pură» nu există la noi, absolvenții având o diplomă de istorie cu specializarea arheologie. Și studenții sunt nemulțumiți că fac prea multă istorie, că trebuie să studieze și Relații internaționale în secolul XX și la ce le servește. Și eu le spun că azi nimic nu îți servește la nimic, cu excepția matematicii elementare ca să știi să-ți numeri banii.

Câți arheologi trebuie pregătiți în sălile de curs și pe șantiere? De câți are nevoie România azi. Estimând numărul arheologilor practicanți la 750 (dar cred că, totuși, sunt mai mulți) autorul calculează că la noi există un arheolog la 25 000 de locuitori. Raportul în Franța, cu cca. 3000 de arheologi, este de unul la 20 000 de locuitori, iar în Italia, cu 4300, unul la 14 000 de locuitori (dar aici 30% dintre ei nu au un loc de muncă stabil). Aș adăuga că nici în România, 30% din cei 750, nu au probabil un loc de muncă stabil.

Părțile referitoare la calitățile și defectele arheologului construiesc portretul robot al unui arheolog ideal, atemporal, de ieri și de azi, așa cum în vede Mihai Bărbulescu.  O calitate esențială e pasiunea și aici exemplifică cu exemple personale. «Nimic nu se compară cu diminețile de vară pe un șantier arheologic, când totul este posibil, când marea descoperire e undeva pe aproape....» (p. 50). Pasiunea e un ingredient necesar, alături de răbdare, pentru că uneori, ca să îl citez pe autor, sare dracu’ din cutie. Așa s-a întâmplat în 18 iulie 1996 când autorul a făcut descoperirea arheologică a vieții, mormântul princiar din secolul V din termele castrului. Această Arnegunda transilvană a fost botezată de autor Franziska, nume cu care a intrat în literatură, iar descoperirea a fost publicată exemplar în 2008. Se adaugă onestitate, discernământ, limbaj printre calitățile necesare, iar ca defecte orgoliul, demonul trufiei și lipsa de eleganță.

 Capitolul III.  Arheologia azi, în România. Membru al Comisiei Naționale de Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii din 1991 până în 2009, președinte al susnumitei comisii între anii 2003 – 2008, autorul a fost un actor implicat. Configurația actuală a arheologiei românești i se datorează, într-o proporție care nu poate fi măsurată acum. Subcapitolul  Organizarea, reglementarea și finanțarea arheologiei ar trebui citit nu doar de către colegii arheologi, ci și de către factorii de decizie la nivel local și central, de către investitori  publici sau privați, care prin acțiunile lor vin în contact cu monumentele, cu patrimoniul arheologic, distrugându-l de cele mai multe ori. 

            Un scurt istoric al Comisiei Naționale de Arheologie, de la înființare și până în anul 2015, explică deriva actuală a acesteia. Nesusținută de forurile academice și de instituțiile de învățământ superior, Comisia a rămas o instituție cu rol consultativ subordonată Ministerului Culturii.  Din sferele înalte ale strategiilor comisia arheologică națională a coborât la un rol auxiliar de verificator al documentațiilor pentru emiterea autorizațiilor de cercetare arheologică (preventivă), în fond o dublare a secretariatului Direcției Patrimoniu a Ministerului Culturii.  În anul 2015, Comisia nu a mai avut nici măcar rolul de a ierarhiza proiectele de cercetare arheologică sistematică care ar fi trebuit finanțate de Minister. Pentru că anul 2015, cum remarcă și autorul, a fost primul, probabil de la Alexandru Ioan Cuza încoace, când statul român nu a finanțat în nici un fel arheologia românească. După ce constată starea deplorabilă în care a ajuns cercetarea arheologică sistematică din cauza subfinanțării cronice, a instituțiilor academice retractile, a atitudinii dominatoare a unor funcționari-directori din Minister, atenția se mută spre arheologia zisă preventivă. Doar că, așa cum remarcă profesorul Bărbulescu, acest segment ale cercetării arheologice nu a fost definit de legislația în vigoare, astfel încât să salveze și să prevină distrugerile de patrimoniu, ci pur și simplu  să descarce de sarcină arheologică. Aplicarea principiului polluters pays și aruncarea cheltuielilor cercetării arheologice în sarcina investitorului – beneficiar a condus, în mintea unora, la ideea că descărcarea este obligatorie. Că arheologul, după  ce a cheltuit banii și a săpat groapa, este obligat prin contract să propună în concluziile raportului descărcarea de sarcină arheologică. Indiferent ce a găsit acolo, monumente de piatră romane sau grecești, un sat preistoric, un cimitir medieval etc. Orice pare azi descărcabil de sarcină arheologică. Ține de deontologia profesională a fiecărui arheolog, de conștiința fiecăruia, să înțeleagă că patrimoniul național este mai important decât niște ore suplimentare plătite sau de vreun loc într-o comisie zonală sau națională. Că o suprafață de cîteva sute de metri pătrați dintr-un oraș roman unde s-a dat descărcarea de sarcină și de unde se scot efectiv pietrele romane ca să se poată turna fundații de ciment, dispare pentru totdeauna. Că zidurile acelea antice nu sunt proprietatea arheologului care propune descărcarea (indiferent câți bani a câștigat) sau a comisiei naționale care o avizează (pe gratis), ci ale statului român.

            Autorul întrevede soluții de etapă pentru aceste probleme: gruparea arheologilor într-o asociație profesională pentru a avea puncte de vedere comune și o voce mai puternnică în fața abuzurilor administrației și politicului, întărirea științifică a disciplinei prin condiționarea accesului în registrul arheologic de publicarea științifică a rezultatelor, înființarea unui Institut Național de Arheologie Preventivă după modelul INRAP din Franța, cu filiale în principalele centre din țară. Ar mai fi și altele: de exemplu crearea unor subcomisii arheologice pe lângă Comisiile Zonale ale Monumentelor Istorice, care înpreună cu funcționarii direcțiilor județene de patrimoniu și poliția de patrimononiu județeană să supravegheze mai atent situația în teritoriu (de la eliberarea autorizațiilor, la verificarea rapoartelor de diagnoză și supraveghere arheologică, lăsând comisiei naționale deciziile cu adevărat importante privind marile proiecte de investiții și de infrastructură). Și de ce nu, poate, chiar liberalizarea profesiei de arheolog și desființarea monopolului instituțiilor publice asupra cercetării. Dar asta ține deja de arheologia, mâine, nu de arheologia, azi.  Și nu vreau să par pesimist, dar viitorul arheologiei în România îmi pare sumbru. OG 43 din 2000, așa rarefiată și incompletă cum era, este mutilată de ordine de ministru și de proceduri ulterioare care permit distrugerea siturilor arheologice chiar de către cel care trebuie să le protejeze, anume statul român, cu legea în mână. Cum remarcă și autorul prin ordinul 2613/1038 din 2011 Ministerul Culturii și cel al Transporturilor au simplificat procedura de emitere a certificatelor de decărcare de sarcină arheologică pentru proiectele de infrastructură rutieră. Pentru că arheologii stăteau în calea progresului, miniștrii de resort de atunci au decis că, în cazul proiectelor de interes național, descărcarea se va face pe fiecare parte de teren care poate fi redată activităților umane curente. Anume bucăți din autostrăzi sunt licitate de firmele constructoare și descărcarea cade în sarcina acestora. Dacă, înainte vreme, săpătura se făcea înainte de începerea construcției cu câteva luni și arheologii puteau cerceta preventiv în mod rezonabil un sit, acum  cercetarea începe odată cu demararea lucrărilor de decopertare și principala unealtă a arheologului este buldozerul constructorului care țiuie în spatele lui. Mai pe înțeles, cercetarea arheologică înseamnă decopertarea mecanizată a amprizei autostrăzii, arheologului salvator rămânându-i importanta misiune să golescă și să înregistreze niște funduri de gropi, botezate pretențios complexe. Ce era deasupra, coloana stratigrafică, relațiile dintre ele sunt detalii care azi, sub presiunea neoliberală a progresului, nu mai contează. Și totul trebuie terminat în două săptămâni sau maxim într-o lună pentru că utilajele ținute pe câmp îl costă mulți bani pe constructor. Că doar nu o să se împiedice autostrăzile, ca să îl citez acum pe fostul președinte Traian Băsescu, de două cioburi sau de o mierlă cu penele nu știu cum, arheologii pot să caute în stânga și dreapta autostrăzii cât vor și pe distanțe mult mai mari. Pentru că oprirea lucrărilor și utilajele ținute pe câmp costă. Se întreabă și profesorul Bărbulescu, pe bună dreptate, ce caută utilajele și arheologii deodată pe câmp?

            Subcapitolul Arheologia și societatea nu conține doar analiza acestui conflict indus între politicieni promotori ai progresului și arheologul retrograd, ci și două exemple de escaladare a conflictului între societate, stat și patrimoniu (al cărui apărător ar trebui să fie arheologul): cazurile Roșia Montană și Piața Unirii din Cluj. Diferite ca evoluție și miză, cele două cazuri au în comun mobilizarea energiilor civice în sprijinul patrimoniului arheologic. Filmul evenimentelor decărcării de sarcină arheologică a masivului Cârnic este narat de cineva aflat in medias res și supus presiunilor concurente ale ministerului, investitorului și societății. Inflamarea unei părți a opiniei publice clujene vizavi de cercetările din Piața Unirii est relatată mai detașat de autor. Cum trebuie reacționat în astfel de situații, când energiile civice se descătușează orientat pentru salvarea unui obiectiv anume?  Nu știm, dar trebuie spus, comunicat, faptul că în fiecare zi în care s-a manifestat în piață pentru Roșia un buldozer a distrus altundeva în România un sit sau un context arheologic.

            Capitolul IV Arheologia și mass-media începe cu o prezentare a subiectelor arheologice în media profesionistă de azi și unde autorul constată că disciplina noastră nu ocupă un loc prea important. Arheologia, sau mă rog, tematica antică este adusă în atenția publicului prin spectacolele de reenacment istoric, cu ocazia diverselor zile ale orașelor, unde publicul spectator poate urmări lupte simulate între tineri costumați în daci și romani. Un loc important în economia cărții ocupă prezentarea temelor istoriei antice și arheologiei românești în new media, presa on-line, blogging, facebook etc. Aici sunt analizate temele protocroniste cu circulație on-line, fiind decelate câteva aspecte principale: primordialitatea teritoriului românesc în civilizația europeană și mondială, descoperirile de aici fiind unicate mondiale, descendența românilor direct din dacii superiori spiritual (și, ca un corolar, negarea latinității românilor), descifrarea scrierilor și limbilor necunoscute și teoria conspirației ascunderii istoriei adevărate de către istoricii oficiali. Bazaconiile mitografilor sunt prezentate pe larg, cu citate din producțiile (ca să nu zic operele) unui Miulescu, Săvescu, Bucurescu,Tonciulescu și de aici aflăm că sumerienii s-au școlarizat la Tărtăria, că  un obiect aluminiu cu funcționalitate neclară a fost găsită lângă niște oase de mamuți și datează de acum 250 000 de ani, că Isus însuși a fost traco-dac, inițiat în Dacia și doctrina creștină este de sorginte zalmoxiană, că limba română nu are origine latină, ci latina și daca erau identice trăgându-se din pelasgă. Intră în scenă alte vedete ale subteranelor mitografiei: misteriosul codex Rohonczi tradus în română de Viorica Enăchiuc sau tăblițele dabogete din plumb de la Sinaia traduse de Dan Romalo. Profesorul Bărbulescu se amuză și aplică metoda de descifrare a lui Romalo sau Bucurescu, parodiind-o, la sintagma PEPE NERO MACINATO, în italiană piper negru măcinat și îl recitește ca PEPENE ROMA CINA TO, adică, în română, un pepene tot (întreg) la cina din Roma (voi mânca).

            Autorul se întreabă ce este de făcut în fața acestui val dacomanic? Cum poate istoricul și arheologul dialoga cu argumente cu cei care produc asemenea elucubrații și cred în ele ca membrii unei secte new-age zalmoxiene? Specialistului i se opun «vechimea teoriilor protocroniste,...aviditatea pentru știrea senzațională, pentru ocultism și parapsihologie, nevoia de mitizare pentru construirea unei identități naționale strălucite...». Totuși, în ciuda acestor dezavantaje, caducitatea acestor teorii fantasmagorice trebuie relevată publicului larg, de către specialist. Și asta face și profesorul Mihai Bărbulescu în acest capitol IV. Personal, mă bucur că mitografii și-au găsit locul meritat într-o carte despre arheologia azi, în România.  

            Anexa II conține trei articole din revista Tribuna  și două rapoarte ale Comisiei Naționale de Arheologie prezentate în vremea mandatului de președinte pe care unii dintre arheologii mai tineri de azi le-au auzit, viva voce, la Mangalia în 2005 și Constanța în 2006.

            În final, alături de îndemnul meu de a citi cartea, trebuie să remarc curajul autorului. Azi, tot mai puțini oameni iau atitudine, majoritatea se lasă cooptați în curentul dominant de gândire caracterizat de pesimism, defetism și retrageri mărunte. Cedăm teren pas cu pas, pași mărunți e adevărat, abdicăm de la principii, presați de sistemul care acționează mecanicist, distrași de lupta pentru existență cotidiană, pentru supraviețuire. Azi un student trecut chiar dacă nu știe nimic, mîine un sit descărcat total și distrus că doar nu se face gaură în cer cu un monument pierdut. Profesorul Mihai Bărbulescu, la o vârstă la care poate spune adevărul cu voce tare, trage un semnal de alarmă și ne arată unde suntem azi. Nu cred că pașii mai pot fi recuperați, indiferent câte cărți scriem, dar cred ca putem încerca să păstrăm ce a mai rămas din arheologia românească.  

NOTE ZILNICE

Când am ajuns în seara asta acasă, B. (9 ani si ceva) mă întreabă de ce am venit așa târziu și îi răspund că am fost la o conferință. El zice, citez: dacă o să ajung președinte o să interzic conferințele și sesiunile de comunicări.

Ce inutile îmi par discuțiile în public, mesele rotunde, cu teme generoase și fără un fir roșu și o pregătire prealabilă. Dacă îi asculți pe vorbitori poți să îți dai seama ce îl preocupă pe fiecare. Orice luare de poziție se raportează la propria temă de casă, totul se reduce la perspectiva personală. Un ghiveci de idei aruncate anarhic spre un public care nu poate și nu știe ce să aleagă. Azi Clujul a fost capitala specialiștilor în patrimoniu imobil. Am aflat că, la modul declarativ, pe toți din sală ne preocupă monumentele, până a ne lega în lanțuri de ele numai ca să le salvăm de lăcomia autorităților locale și de asediul butaforiei și kitch-ului atât de plăcute omului / turistului - masă. N-am auzit vreo soluție concretă, doar lamentații, vinovați anonimi, aluzii și am reținut doar că refacem acum monumentele patriei și probabil le vom vizita când vom fi pensionari. Nu știu dacă o să ne mai placă atunci.

PATRIMONIU

Obiceiul țerii

În 1913, publicând monumente epigrafice de la Troesmis, Vasile Pârvan descrie condițiile de descoperire:

«În apropierea comunei Turcoaia, la sud de Iglița (Troesmis). Locuitorul Petcu Slave a găsit în anul 1904, întâmplător, pe pământul său de cultură așezat ca la vreo 1500 m de raza comunei, un zid de piatră gros de c. 0,55 m, pe care l-a distrus până la o adâncime de 1.70 m și pe o lungime de c. 3.50, scoțând după obiceiul țerii toate pietrele, pentru a le folosi la vreo clădirea de-a sa.»

Arheologul profită de ocazie și se lamentează suplimentar într-o notă de subsol, deplângând starea de fapt și nepăsarea cronică a autorităților:

«Socotesc ca o datorie de conștiință să protestez și cu acest prilej împotriva vandalismelor dela Celei, unde subt ochii jandarmilor și ai autorităților comunale, cu toate intervenirile noastre repetate, atât prin Ministerul Instrucțiunei cât și direct la inspectoratul general al Jandarmeriei, distrugerea importantelor resturi antice de la cetate (castelul antic) și de subt sat (orașul civil antic), continuă absolut neturburată». (V. Pârvan, Descoperiri nouă din Scythia Minor, în Analale Academiei Române, seria 11, tom XXXV, Mem. Secț. Ist., București, 1913, p. 491, n.1.).

Fenomenul are rădăcini adânci în civilizația locală, după cum se poate vedea din jurnalul cancelarului Transilvaniei, Bethlen Miklós. Acesta, studiind arhitectura în Germania, își construiește singur castelul pe moșia de la Sânmiclăuș (comuna Șona, județul Alba). Să-l lăsăm să vorbească pe întreprinzătorul nobil transilvan:

«În ăst an 1668, în mai, m-am apucat să așez pietrele casei din Sânmiclăuș (…). 1. Domnul a arătat într-un mod miraculos, prin scurmătură făcută de un porc și printr-un porcar, la hotarul de către Glogoveț, fundamentul unei cetăți păgâne, din pietrele căreia s-a format grosul. Asta trebuie să fi fost o construcție cumplit de veche, căci nici din istorie, nici din acte, nici din tradiții nu i-am putut da de urmă; n-am găsit nici o piatră sculptată, nici un document scris; avea un perete grozav de compact și atât de puternic, încât mai ușor se crăpa piatra de râu rezistentă decât varul; săparea sa a înghițit fier mult, pe ea au crescut stejari groși de rotunjimea unui butoi de patruzeci. Omul acela mi-a înfățișat-o pentru trei forinți și grâu opt banițe; întâi vătaful aproape că a omis-o și până-ntr-a treia zi nu a descoperit acolo decât praf de var și bucăți mici de alabastru; noi însă, discutând pe urmă cu tatăl meu, am trimis acolo o sută de oameni, poruncindu-le să taie de-a curmezișul muntele pe vârfu-i și astfel am dat de fundament. Avea un perimetru de șaizeci și opt de stânjeni și o formă, în funcție de loc, ovală, având la cele două capete câte un turn din care cel de către vârful  muntelui era compact de un stânjen și jumătate. Dacă Domnul nu ne-ar fi arătat asta, cred că nimic nu era cu casa aceea (…)». (Nicolae Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, trad. Francisc Pap, Cluj-Napoca, 2004, p. 123).

Petcu Slave a distrus zidul unei case din municipium Troesmense iar Nicolae Bethlen a devalizat cetatea medievală de la Glagoveț (jud. Alba). În ciuda legislației îmbunătățite nu s-a schimbat mare lucru privind protecția patrimoniului arheologic. Omul simplu din România distruge și refolosește vestigiile găsite pe pământul său sau distruge și ascunde urmele distrugerii. Autoritățile se prefac că protejează patrimoniul, iar arheologii se lamentează și protestează în note de subsol sau pe facebook. După obiceiul țerii...