DIN TRECUTUL SOCIALIST (4)

     Cărți

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să citesc literatură. Când eram copil una din marile descoperiri de după învățarea alfabetului a fost biblioteca sătească. Mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat, mi-a povestit într-o zi despre Prometeu care a furat focul și Zeus l-a pedepsit înlănțuindu-l de un munte și trimițându-și vulturul să-i ciugulească ficatul. Și am întrebat-o: O., de unde știi asta? De la bibliotecă, mi-a zis. A doua zi m-am prezentat și mi-am făcut legitimație. Printre primele cărți împrumutate de acolo au fost Mahabharata repovestită copiilor și Hobbitul lui Tolkien. Am citit continuarea, Stăpânul inelelor după circa 25 de ani când s-a tradus și publicat în română și mi-am adus aminte că citisem prima parte când aveam încă dinți de lapte. Îmi aduc aminte cu plăcere cât de importante au fost cărțile în viața mea. Când aveam 7-8 ani mătușa mea mergea la oraș și când se întorcea, duminică seara, îmi aduce un volum de Povești nemuritoare. Într-o seară cu furtună cu ploaie torențială, trăsnete și fulgere, am citit o poveste chinezească înspăimântătoare cu dragoni care au mâncat luna și soarele, cu ochii cerului care s-au deschis, și un erou cu nume din două silabe a reușit să restabilească ordinea universală. Mahabharata indiană și poveștile nemuritoare chinezești m-au introdus, de copil, în lumea miturilor. În școala generală, la oraș, m-am prezentat la bibliotecă de la început. Practic, am petrecut mult timp acolo. Am ajutat-o pe doamna bibliotecară, după puterile mele, la organizarea cărților. Știu că mi-a dat cadou niște cărți casate, care și acum sunt pe undeva pe la părinți, publicate prin perioada interbelică. Așa am citit și eu în anii '80 cărțulii cu copii evrei persecutați, care veneau dintr-o lume complet necunoscută, pe care urma să o descopăr doar în adolescență, după Revoluție, când am aflat că a mai existat și altceva înainte de România socialistă și de comunism. În liceu am frecventat, de asemenea biblioteca, unde cărțile mi le dădea o altă mătușă, de pe altă linie familială. Îmi aduc aminte că citeam Mircea Eliade, recuperat atunci după 1989 și publicat pe o hârtie inferioară de se vedeau literele de pe o parte pe alta a foii.  În biblioteca mea de azi unde două rafturi sunt cu cărți de și despre Eliade mai am multe volume cumpărate atunci în anii '90, pe hârtia oribilă de atunci, pe care mi-ar plăcea să le înlocuiesc cu ediții mai noi și mai frumoase. Pentru că după atâtea peregrinări prin biblioteci am devenit un fel de colecționar de cărți. Vizitez compulsiv librăriile din centrul Clujului și din mall-uri și îmi cumpăr cărți, deși știu că pe unele cel mult o să le frunzăresc și nu o să le citesc integral. Dar e și asta o formă de adicție și așa cum unii colecționează timbre, mașini sau proprietăți, eu colecționez cărți. După liceu am predat o jumătate de an la o școală generală. Nu-mi plăcea să stau în cancelarie iar pauze și în ferestrele dintre ore și stăteam în bibliotecă cu colega mea I., bibliotecara școlii. În general beam cafea și fumam țigări Carpați fără filtru, vorbeam despre muzică rock și mă uitam cu orele la cotoarele de cărți. Întotdeauna am avut senzația că acolo, în bibliotecă, pe rafturi se ascunde o carte din care o să aflu secretele ascunse de la întemeierea lumii. Bineînțeles că nu am găsit-o, deși de multe ori am avut senzația că am fost aproape să găsesc cartea care să mă facă să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg.

Bibliotecile din timpul facultății au adus totul la un alt nivel. Atât de multe cărți și foi tipărite că ai senzația că poți să te pierzi, să te rătăcești în lucruri spuse și scrise înainte de altcineva. Desigur că nu mi se mai pare că există biblioteci după Bruxelles, Paris, Roma, Quebec, Messina și ale locuri pe unde am mai umblat după cărți. Și mai ales după inventarea internetului și democratizarea pe care o aduce informația digitalizată și mai ales piratată. Fotoliul din casă și laptopul devin niște ferestre de acces spre o lume incomensurabilă a cuvântului scris și digitalizat.

Interesează oare pe cine relația mea de o viață cu cartea publicată și stocată, cu biblioteca și formele ei inefabile din eterul internetului de azi? E relevantă experiența asta a mea pentru ceilalți? Și poate zice cineva dacă e ficțiune la persoana întâi sau memorialistică? Dacă chiar am citit povestea chinezească cu dragoni și am fumat Carpați cu I. în biblioteca școlii?  Dacă în loc de inițiala I. prin care ascund numele unei persoane pe care am cunoscut-o cu adevărat inventam un alt nume?

Cert este că pe rafturile librăriilor se află foarte multă literatură de ficțiune pe care nu merită să dai banii sau să o citești. Unii încearcă să scrie literatură, să ficționalizeze, să scrie despre lucruri pe care nu le-au trăit și nu le cunosc și de-aici, zic eu, tonul fals și lipsa de verosimilitate a unui scenariu sau a unor dialoguri. Mai ales cărțile cu coperți frumos ilustrate și aspect comercial nu are rost să încerc să le citesc. Alea cu trei patru paragrafe super laudative luate cu ghilimele din recenzia vreunui editorialist la un cotidian faimos de la noi sau de aiurea. Cărțile lansate cu tam-tam și impresariate de edituri care nu vor decât să mai câștige niște bani, mai mulți decât investiția, pentru că ăsta e șpilul capitalismului, în definitiv. Cărți cu recenzii bune apărute rapid pentru a impulsiona vânzările. Cu autori făcuți vedete literare peste noapte. Cărți care se pastișează unele pe altele ca serialele de pe Netflix. Cert este că am obosit să mai citesc literatură. Prefer memorialistica, care pare mai autentică în contrafacerea unor existențe particulare fără scenarii neverosimile, factice și rezolvări de tip deus ex machina. 

NOTE DE LECTURĂ

unu   

Îmi aduc aminte un articol din Dilema din anii '90 în care Alina Mungiu Pippidi zicea că Revoluția a venit peste generația lor și i-a găsit fără repere. Și singurul reper valabil atunci era lumea vestică, cu capitalismul și valorile lui. Prin generația de legătură a partidelor istorice conduse de Coposu, Câmpeanu, precum și a foștilor deținuți politici reprezentați de Ticu Dumitrescu, anii '90 s-au conectat cu perioada interbelică românească. Tot acest curent neointerbelic a luat ca reper ce era mai rău în interbelic, anume conservatorismul, sămănătorismele și naționalismele de tot felul, ortodoxismul radical, adică valorile dreptei interbelice dominante atunci. Totul venea, în anii '90, dinspre o repulsie față de tot ce însemna stânga și un comunism adus din Rusia sovietelor, de înțeles după cincizeci de ani de regim dictatorial și democrație populară impuse prin tratatele dintre marile puteri.

Nu este vorba aici de recuperarea valorilor stângii. Ele sunt inerente, implicite, într-o societate stratificată social. Și societatea românească a pornit pe drumul stratificării în anii '90 și a ajuns la clase sociale propriu-zise în anii din urmă. Această realitate mai poate fi contrazisă formal o vreme de anticomuniștii de profesie și neointerbelici doar din inerția discursului profesat în perioada postdecembristă.

Ceea ce m-a frapat citind jurnalul lui Sașa Pană a fost marginalitatea gândirii de stânga cuplată cu izolarea avangardei literare. Adică revista unu, fanionul avangardismului literar românesc, a apărut la Dorohoi, un oraș mic din țară.

Sașa Pană povestește în jurnal cum în 1928, în timpul unei greve  a minerilor din Lupeni, prefectul de Hunedoara a împușcat un miner. Greva a continuat și au fost aduși jandarmi care au tras în mineri, omorând circa 30, alții 100 fiind răniți. Poetul suprarealist Stephan Roll conchide că această grevă arată conștiința ridicată de clasă a muncitorilor. Roll, vorbind cu Brunea-Fox, și-a amintit de atacul poliției din același an de la Timișoara și că muncitorii de acolo trebuiau să înmormânteze pe un muncitor mort la închisoarea Doftana. Sașa Pană îi uitase numele, Roll nu:

Ion Fonaghi.... Au desființat sindicatele unitare după ce le-au terorizat. Mă, poeților, în sindicatele alea era puterea muncitorilor.

Pe stradă, vorbind despre altele, Sașa Pană se întreba dacă se gîndește cineva la cei uciși, la familiile lor rămase și mai pe drumuri. (Sașa Pană, Născut în '02, București, 2021, p. 313-314).

NOTE ZILNICE

Discuție cu B. (14 ani) azi dimineață, în mașină. Avea teză la română și era stresat de eventualitatea unui subiect din lista de lecturi, o caracterizare (a unui personaj dintr-o carte citită). Cică un coleg ar fi întrebat-o pe profesoară dacă se verifică titlul cărții. Într-adevăr, zice I., că s-ar putea inventa un titlu, de pildă Smaranda Iordache, Delfinul mov.  Da și am putea începe, zice B., tema comună este prietenia.... Și am realizat, conducând atent ca un participant conștiincios la traficul blocat din Cluj-Napoca, două lucruri: 1) că listele de lecturi ale copiilor de azi sunt pline de autori anonimi de duzină și titluri insipide ca Matilda, Momo etc., fără clasici și autori majori care au fost puși parcă la index și 2) că valoarea principală promovată este prietenia. Am ajuns și noi ca în Canada anului 2008 cînd toți copiii din Quebec erau les amis și în desenele animate cu Dora l'exploratrice nu erau personaje negative (eventual puțin vulpoiul ambiguu Chipeur le Renard). Nu știu dacă e rău. Când eram eu în scoală citeam tot felul de autori majori, dar prăfuiți sau plicticoși, iar tema comună a lecturilor obligatorii de la școală era exploatarea omului de către om și viața grea a copiilor săraci (Cuore, Fetița cu chibrituri, Desculț, etc.). Tempora mutantur...

NOTE ZILNICE

 * Mă gândesc uneori care e cea mai bună carte citită în ultimul an. Nu e o chestie să tot fac topuri, mai ales că sunt foarte multe cărți bune și fiecare e bună în felul ei. Era o întrebare dinainte de internet, cred că am văzut-o chiar și în jurnalul lui Jules Renard. Anume, care ar fi cele zece cărți pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie? Cum nu mai sunt insule pustii pe Pământ și cred că e o întrebare prostească, nu vreau să răspund. De pildă, n-am auzit de niciuna din cărțile pe care și le-ar fi luat Jules Renard pe o insulă pustie. Și niciuna nu luase premiul Goncourt, pentru că încă mai trăiau frații Goncourt. Pot. în schimb, să fac un top cu cea mai bună carte românească pe care am citit-o în ultimul an. Și asta e, de departe, O. Nimigean, Rădăcina de bucsău, Polirom, Iași, 2015. Acțiunea se petrece prin Bistrița - Năsăud și demult nu am citit ceva atât de aproape de sufletul meu, geografic și intelectual. 

* Îmi aduc aminte de o întâmplare stupidă. Mergeam spre biroul fratelui meu, pe strada 22 Decembrie (fostul Bulevard Lenin). Era o bandă de autobuz atunci, acum sunt niște schimbări pe carosabil care durează  de vreo jumătate de an.  Eram grăbit și neatent și voiam să traversez sau să iau un taxi, nu mai știu. Pe trotuar era parcat un taximetrist negricios, care, văzând ca vreau să traversez, îmi făcea semne din maîini să mă duc odată. Am pornit și am călcat pe banda de autobuz când văd un taximetrist mai în vârstă, cărunt, că îmi face semne disperate să mă opresc. Stau brusc și la cîțiva centimetri de mine trece un autobuz în viteză, claxonând disperat, cât pe ce să mă lovească. Bineînțeles că nu m-a lovit și am tras doar o sperietură. Și o concluzie, în contradicție cu ce cred eu de obicei. Anume că nu erau doi taximetriști, ci un drac și un înger care s-au contrat pe fostul Bulevard Lenin. 

NOTE DE LECTURĂ

Conflictul între generații mi s-a părut, mult timp, o idee inventată pentru reglarea presiunii sociale, așa ca și corectitudinea politică. Probabil din cauză că am fost tânăr și neatent la lumea din  jur, ca toți tinerii, apoi nu știu ce, matur? și indolent, dar totuși, după maturitate va urma, inevitabil, la un moment dat bătrânețea.

Am citit recent romanul lui Adolfo Bioy Casares, Jurnal din «Războiul Porcului». Un scriitor imens, așa cum numai un  scriitor latino-american poate fi.  Personajul principal din roman, don Isidro, anume Isidoro Vidal, este între vârste. Nu știm precis câți ani are, un pic peste 50 și este tratat de unii de bătrân, de alții ignorat. Căci Războiul Porcului este o distopie argentiniană care are ca subiect chiar conflictul între generații. Tinerii încep să îi bată pe bătrâni pe stradă, adică chiar să îi omoare în bătaie la propriu. Statul și autoritățile par absente, retrase, și permit aceste escaladări ale violenței fizice. Bătrânii încep să se ascundă în case, să nu mai meargă la meciuri, la jocuri de societate, la orice alte activități tipice pentru vârsta a treia. Treptat se construiește o ideologie (o suprastructură) centrată pe repulsia tinerilor față de bătrâni. Când conflictul ajunge la apogeu, așa, fără nici o explicație, se stinge. În opinia mea tot mesajul sumbru al romanului e anulat de idila lui don Isidro cel expirat cu Nelida cea tânără și atrasă de reprezentanții vârstei a treia. Cumva din fundal dragostea, al cincilea element, a mai salvat odată situația. Și Războiul Porcului s-a stins subit, ca o Revoluție Franceză sucită și neînțeleasă de actorii ei.  

NOTE ZILNICE

Am vizionat azi o ecranizare proastă după cartea lui Aldous Huxley, Brave New World din 1998 care mi-a întărit convingerea că nu se poate face un film bun după o carte mare. Părerea mea este că regizorii și scenaristul au stricat distopia post-capitalistă a lui Huxley. Au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, astfel încât au reușit să piardă tot mesajul cărții. Și i-au pus și un happy end care m-a oripilat, ceva conform lozincii love conquers all, parte din discursul laic al lui American dream. Au redus la minim referințele la fericirea oferită de consumism, la religia capitalistă a lui Ford. Marele controlor Mustafa Mond nu se mai numea Forditatea sa Mustafa Mond, dar era îmbrăcat cu o robă care te ducea cu gândul la o teocrație medievală. Personajele principale, Bernard Marx (Peter Gallagher) și Lenina au fost veridice (totuși, ce nume bine alese de Huxley în 1931). John Cooper, sălbaticul, a recitat câteva litanii shakespeariene, dar puțin în comparație cu dialogurile obsedante din carte. Mi s-a părut că sensul întreg al poveștii a fost deturnat. Nu știu care a putut fi morala pentru americanul din anii 90. Povestea inițială e o imagine în oglindă a lui 1984, o distopie capitalistă, la fel de rea ca cea a lui Orwell. În mod straniu, eu le-am trăit pe ambele. Primii 17 ani din viață am orbecăit prin 1984 și acum, de câțiva ani încoace, simt că mă îndrept spre minunata lume nouă. Ford fie cu noi!

PRIN SATUL NAPOCA (3)

Distrugerea unui templu

Lângă blocul meu se construiește un altul, destul de aproape, conform planului de degringoladă urbanistică din satul Napoca. Zi-lumină, ca la Bumbești – Livezeni, excavatoarele sapă fundația noului bloc. M-am întrebat dacă au aviz de la Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național, dar nu mi s-a părut important, dat fiind ca zona unde locuiesc este una fără vestigii arheologice reperate. Deci, probabil că au primit aviz, nu cu descărcare de sarcină arheologică sau supraveghere, ci, conform legislației, cu obligativitatea anunțării autorităților în cazul descoperirii unor urme de cultură materială din vremurile de demult.

N-am putut să mă abțin și, din defect profesional, m-am tot uitat în gropile lor. Nu am văzut nici un ciob, dar atenția mi-a fost atrasă de niște sculpturi din piatră, din gresie, de formă sferoidală sau de combinații de volume sferice din care rezultă chiar siluete antropomorfe. M-am tot întrebat de când sunt aceste sculpturi, pe care vecinii le-au luat pentru a înfrumuseța / decora spațiul verde din fața scării? Dacă sunt opere de artă din vechime, de pe vremurile când omul nu cunoștea ceramica? Dacă constructorul neatent a distrus un templu, un loc sacru al înaintașilor noștri de foarte demult? Așa că m-am documentat și am aflat că sunt într-adevăr sculpturi și că, în funcție de unghiul de incidență a razei soarelui, transmit mesaje codate din vremuri imemoriale, atlanto-pelasge. Sunt lucrări ale unor Brâncuși anonimi ancestrali care populau spațiul autohoton înaintea strămoșilor daci. Niște proto-daci neolitico-pelasgi din ere aproape geologice. Este o împărăție împietrită cifrată, după cum ne spune poetul protocronist. Cifrul pentru decriptarea acestor mesaje ni-l oferă formula metamorfozei orfice, regăsită în mitologia populară românească. Statuile ilustrează «dogma tinereții fără bătrânețe și a nemuririi omului carpato-danubian originar». Personajul masculin reprezentat este Dionysos - Făt Frumos – Prîslea de Crô-Magnon și este descris în felul următor de către poet: «Mesager, purtător al soliilor, prototipul muritorului de Crô-Magnon carpato-danubian, eroul salvator, omul ridicat mai apoi la rangul de semizeu, de zeu suprem. Și iată cum omul primordial, Purușa indicul, Anthropos europeanul, zeul mai apoi, părinte al nostru se arată a fi botos; cel cu părul lung, cel cu strâmtă frunte, cel îmbrăcat în piei, trăind în peșteri și în locuințe pe piloți deasupra lacurilor, vânătorul și îmblînzitorul de fiare» (Ion Gheorghe, Mitul zburătorului (Opiniile poetului despre lumea miturilor autohtone), București, Ed. Eminescu, 1974, p. 8, 15). Uitându-mă printre statuile găsite nu am găsit reprezentări ale acestui Rahan autohton, doar ale unei femei, o Madonă atlanto-pelasgă sau, poate chiar Dochia cu oile, văzute ca miorițe sferoidale, din mitul călinescian al etnogenezei românești. Lăsând deoparte gluma și bla-bla-urile ezoteric-perenialiste trebuie spus că sunt de fapt niște pietre simple, niște concrețiuni grezoase, numite trovanți sau «ouă de Feleac». Sunt naturale și nu s-a distrus nici un fel de templu. Mai multe pot fi văzute în Muzeul trovanților din Costești, jud. Vâlcea (https://ro.wikipedia.org/wiki/Trovant).

LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

NOTE ZILNICE

Blog

Aș vrea să scriu și eu pe blog ceva profund și plin de semnificații, așa cum văd pe blogurile altora. Mai mult, aș vrea să scriu ca un eseist sau un literat cu multe adjective, cu metafore, într-un stil ermetic și căutat. Sincer, mi-ar plăcea să scriu un text ca o poezie, dar mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând.

Apoi, mi-ar plăcea să scriu un articol cu profunde implicații sociale, în genul celor de pe Critic Atac. Așa, cu puține note la sfârșit, toate cinci-șase din niște giganți ai gândirii moderne ca Žižek sau Badiou sau te miri cine altcineva. Și textul să fie tăios și combativ și să genereze un șuvoi de comentarii (dar nu dintre acelea în care unul de dreapta se ceartă cu altul de stânga pornind de la chestiuni generale care depășesc litera articolului). Mă tem, însă, că nici asta nu o să se întâmple prea curând. Am senzația că la o anumită vârstă atingi un fel de nirvană post-ideologică și nu te mai interesează poziționările la stânga sau la dreapta fracturilor sociale.

În schimb eu scriu despre neajunsurile locului unde trăiesc, parcă ghidat de fraza lui Jules Renard: s’enfuir dans un village pour en faire le centre du monde.

Mai scriu, grăbit, fără răbdare, despre cărți, notând ce nu am uitat după ce am terminat cartea (sau chiar înainte să o termin). Și nu despre orice fel de cărți pe care le citesc. Sunt unele, cele mai multe, despre care nu pot să îmi dau cu părerea, așa cum fac tot felul de eseiști și părerologi de pe la noi. Sunt cărți prea mari și importante și mă simt prost să scriu despre ele. Mă simt, pur și simplu, neavenit, un homeless furișat care deschide gura la masa bogaților.

Și mai notez un fel de impresii de călătorie succinte și neclare, un fel de pseudo-reportaje care l-ar face pe Geo Bogza să se răsucească în mormânt. Văd întotdeauna părțile rele ale lucrurilor, văd detalii insignifiante și lipsite de orice importanță și, de obicei, nu văd pădurea de copaci.

Oricum toate aceste dorințe secrete ale mele, precum și neajunsurile postărilor, sunt neimportante, dat fiind că nimeni nu e obligat să citească. Și, în plus, distracția asta facultativă e gratis. Pentru toată lumea.

BABILONIAKA

Din Biblioteca lui Photius

"Am citit de Iamblichos un roman care pune în scenă o istorie de dragoste. A expus indecența mai puțin complezent decât Achilleus Tatius, dar a manifestat mai multă impudoare decât fenicianul Heliodor. Cei trei scriitori au, în fond, același scop, anume să pună în scenă istorii de amor, dar Heliodor o face mai serios și mai reținut în limbaj, Iamblichos cu mai puține dintre aceste calități și Achilleus cu o indecență și o lipsă de pudoare care depășește limitele.

Stilul său este curgător și ușor și ceea ce are mai strident nu se transformă în vigoare, ci într-un fel de moliciune indolentă.

Iamblichos deci, pentru calitatea vocabularului său, a construcției și a acțiunilor povestirilor sale, merita să-și demonstreze abilitatea și forța sa de scriitor în subiecte mai serioase, și nu în aceste invenții umoristice.

Personajele dramei pe care o inventează el sunt Sinonis și Rhodanes: ea este frumoasă, el este frumos, ei se iubesc și se căsătoresc.

Și Garmus, regele Babilonului, a cărui soție este moartă, află despre Sinonis și o presează să-i devină soție. Sinonis refuză, și din cauza acestui refuz, devine prizonieră, și este legată cu un lanț cu zale de aur. Rhodanes, din cauza acestei iubiri, este crucificat de către Damas și Sakas, eunuci în serviciul regelui, dar este eliberat de către Sinonis și fug amândoi, el de crucificare și ea de căsătorie. Din cauza fugii lor, lui Sakas și Damas li se taie urechile și nasurile și sunt trimiși pe urmele fugarilor; ei se separă și încep să îi caute.

În scurt timp însoțitorii lui Rhodanes sunt găsiți la marginea unei câmpii de către Damas care îi urmărea; un trădător i-a deconspirat pe păstori care, torturați și constrânși, au divulgat câmpia unde Rhodanes a găsit aurul a cărui existență i-a fost revelată de către inscripția stelei cu leu.

Un spectru în formă de țap i se arată lui Sinonis; din cauza aceasta ea părăsește câmpia oamenilor lui Rhodanes. Damas, care găsește cununa vegetală a lui Sinonis, i-o trimite lui Garmus pentru a-l consola.

În fuga lor, însoțitorii lui Rhodanes găsesc o bătrână într-o cabană; ei se ascund într-o peșteră cu două ieșiri și care era adâncă de 30 de stadii; intrarea ei era ascunsă de un tufiș. Oamenii lui Damas își fac apariția; o interoghează pe bătrână, care, la vederea unei săbii fără teacă, se face dispărută. Caii lui Rhodanes și Sidonis sunt luați; o trupă cercetează locul unde Sidonis și Rhodanes erau ascunși; scutul din bronz al uneia dintre gărzi cade deasupra deschiderii grotei și ecoul crevasei trădează ascunzătoarea; se sapă în jurul deschiderii. Damas începe să strige; cei care se ascundeau în peșteră îl aud; ei au fugit spre adâncimile peșterii și au ieșit pe cealaltă deschidere. Apoi, un roi de albine sălbatice îi atacă pe cei ce săpau; mierea picurase, de asemenea, și pe fugari; ori albinele erau otrăvitoare, ca și mierea lor, pentru că mâncaseră șerpi; înțepându-i pe cei care se aflau în jurul intrării în peșteră, ele răniră și chiar uciseră câțiva.

Învinși de foame însoțitorii lui Rhodanes au gustat mierea; au probleme intestinale și cad, ca niște cadavre, la marginea drumului; soldații fug, încolțiți de albinele care îi atacă dar îi urmăresc pe însoțitorii lui Rhodanes și îi găsesc zăcând pe cei urmăriți. Trec pe lângă ei confundându-i cu adevărate cadavre.

În peșteră fugarii tăiaseră cosițele lui Sinonis pentru a se servi de ele pentru a scoate apă. Damas găsește cosițele și i le trimite lui Garmus pentru a-i da de știre că este pe aproape să-i găsească pe fugari. În timp ce Rhodanes și Sinonis zăceau pe marginea drumului, soldații, trecând pe lângă ei, după un obicei ancestral, aruncă unii vestmintele pentru a-i acoperi, alții ce aveau: bucăți de carne și de pâine. Cei care fuseseră paralizați din pricina mierii s-au trezit cu dureri mari: corbii care se luptau pentru bucățile de carne l-au trezit pe Rhodanes și acesta a trezit-o pe Sinonis. Odată ce s-au trezit s-au pornit a drum în direcția inversă celei în care îi urmăsiseră soldații pentru a ascunde mai bine faptul că erau niște fugari. Au găsit doi măgari pe care i-au încălecat și i-au încărcat cu bagajele pe care le transportau cu ei și care proveneau din ofrandele aruncate asupra lor când au fost considerați morți de către soldați. Ajung apoi la un han de unde fug la ora la care piața se umplea de lume. Ajung apoi la un alt stabiliment.

Aici doi frați sunt uciși și oamenii noștri sunt acuzați de crimă, dar apoi sunt eliberați: fratele mai mare dintre cei doi, care își otrăvise fratele mai mic, îi acuzase; dar acesta s-a sinucis ulterior și asta le-a asigurat iertarea, iar Rhodanes a luat otrava pe ascuns.

Apoi au ajuns la un bandit care îi ataca pe trecători și îi mânca. Soldații, trimiși acolo de către Damas, l-au oprit pe tâlhar apoi i-au dat foc la casă. Rhodanes și Sinonis sunt înconjurați de incendiu, de care scapă cu mare greutate ucigându-și măgarii și aruncându-i în foc pentru a-și face un loc de trecere.

Sunt văzuți în noapte de cei care au pus focul; aceștia i-au întrebat cine sunt și ei au răspuns că sunt fantomele victimelor tâlharului; datorită siluetelor lor indecise și subțiri și a vocilor fără timbru ei i-au convins și speriat pe soldați. Au scăpat și de data aceasta din locul acela și au întâlnit cortegiul funebru al unei tinere fete; au fugit să îl vadă; un chaldeu bătrân apare și îi împiedică să o îngroape pe tânăra fată pretinzând că este încă vie (și a fost apoi dovedit că așa era). Bătrânul i-a prezis și lui Rhodanes că va fi rege.

Mormântul tinerei a fost lăsat gol și au fost abandonate numeroase stofe care trebuiau arse pe mormânt împreună cu alimente și băuturi. Însoțitorii lui Rhodanes au profitat, au pus mâna pe unele dintre vestminte și au adormit în mormântul tinerei fete.

Cei care incendiaseră casa tâlharului și-au dat seama, la ivirea zorilor, că au fost înșelați și s-au pornit pe urmele lui Rhodanes și Sinonis pe care îi considerau complicii tâlharului."

(va urma)

MABINOGII

Mabinogii lui Pwyll

Pwyll Pandeuic Dyfed era stăpânul celor şapte districte ale lui Dyfed. Odată ca niciodată el era la Arberth, capitala sa, şi a fost stăpânit de dorinţa de a vâna. Partea ţării sale în care vroia să vâneze era Glyn Cuch. A pornit în acea seară din Aberth şi a ajuns la Pan Llwyn Diarwya, unde a rămas peste noapte.

În dimineaţa următoare, în zorii zilei, el s-a trezit şi a mers la Glyn Cuch pentru a-şi lăsa câinii lângă pădure. A sunat din cornul său şi a început vânătoarea, gonind după câinii săi şi despărţindu-se de tovarăşii săi.

Şi încercând să audă lătratul haitei el a auzit o altă haită, cu un alt lătrat, venind să o întâlnească pe a sa. A putut să vadă o poiană în pădure, ca un câmp întins, şi haita sa a ajuns la marginea poienii. Acolo a văzut un cerb urmărit de cealaltă haită. Şi, în mijlocul poienii, era haita, urmărind şi doborând la pământ cerbul.

Atunci el s-a uitat la culoarea câinilor din haită, de-abia observând cerbul. Dintre toţi câinii pe care i-a văzut în lumea asta nu era nici unul care să aibă o asemenea culoare. Culoarea pe care o aveau era un alb strălucitor ca al miresei şi cu urechi roşii. Albeaţa era la fel de strălucitoare ca şi strălucirea roşului urechilor.

A ajuns la câinii care au ucis cerbul şi i-a alungat, lăsându-i pe câinii săi, în schimb, să se hrănească din carnea cerbului.

În timp ce era ocupat să-şi hrănească câinii astfel a văzut un călăreţ venind pe un cal uriaş, gri-tărcat, cu un corn de vânătoare la gât şi un haină de vânătoare gri maronie. Călăreţul s-a apropiat şi i-a grăit:

- Boierule, ştiu cine eşti, dar nu o să îţi dau bun venit!

- Da, aprobă Pwyll, poate eşti aşa important că nu trebuie să-mi dai bineţe?

- Dumnezeu ştie, zise el, nu rangul meu este cel ce mă împiedică.

- Dar ce atunci, boierule?

- Între mine şi Dumnezeu fie zise, e lipsa ta de politeţe.

- Dar ce obrăznicie am comis în ochii tăi, boierule?

- N-am văzut o mai mare obrăznicie din partea cuiva decât să alunge haita care a ucis cerbul şi apoi să-şi hrănească câinii din acesta. Aceasta, zise el, a fost obrăznicia şi o să mă răzbun, între mine şi Dumnezeu fie zise, o să cer răscumpărarea onoarei de la tine în valoare de o sută de cerbi.

- Boierule, dacă te-am ofensat vreau să-ţi răscumpăr prietenia.

- Şi cum anume vrei să o răscumperi?

- Cum cere rangul tău, dar nu ştiu care este ...

- Un rege încoronat sunt, în ţara mea.

- Stăpâne, zise Pwyll, bună ziua ţie. Dar din ce ţară îi fi?

- Din Annwvyn. Arawn, regele Annwfn-ului sunt.

- Stăpâne, cum aş putea să fiu prietenul tău.

- Iată cum: este un om al cărui regat se mărgineşte cu al meu şi care este totdeauna în război cu mine. El e Hafgan, regele din Annwfn. Îndepărtează primejdia ce vine de la el, ceea ce tu poţi face cu uşurinţă, şi vei fi prietenul meu.

- Din partea mea, bucuros. Spune-mi doar cum pot să o fac.

- Acum o să-ţi spun. Poţi să faci astfel: o să devenim buni prieteni şi am să îţi dau locul meu în Annwfn şi o să-ţi dau cele mai frumoase femei pe care le-ai văzut ca să dormi cu ele în fiecare noapte. Iar tu vei avea forma şi înfăţişarea mea, ca nici un camerist şi nici un slujitor să nu ştie că eşti tu şi nu sunt eu. Şi, continuă el, începând de mâine va fi aşa până la sfârşitul anului când ne vom întâlni chiar în locul ăsta.

- Bine, răspunse Pwyll, voi fi acolo până la sfârşitul anului. Şi cum mă sfătuieşti să-l găsesc pe cel de care vorbeşti?

- Peste un an din seara asta, zise Arawn, va fi o întâlnire între mine şi el la vad. Tu vei fi acolo, sub înfăţişarea mea, şi trebuie să-i dai o singură lovitură: el nu va supravieţui.

- Bine, zise Pwyll, dar ce o să fac cu ţara mea?

- Pot să fac în aşa fel încât nici un bărbat sau femeie din ţara ta să nu ştie că sunt eu şi nu tu: voi merge în locul tău.

- Foarte bine, zise Pwyll, am pornit deja.

- Fără piedici să-ţi fie drumul până vei ajunge în ţara mea: o să-ţi îndrept eu paşii.

Îl conduse până a putut vedea curtea şi acareturile. Iată, zise el, curtea şi ţara pe care o stăpâneşti. Du-te la curte şi nu o să fie nimeni să nu te recunoască şi văzând slujba de acolo o să deprinzi obiceiurile curţii. Ajuns la curte a putut vedea odăile de dormit, conacul şi camere cu cea mai frumoasă zugrăveală văzută vreodată. A intrat în conac să-şi scoată cizmele. Angajaţii şi slujitorii au venit să-i scoată cizmele şi toată lumea l-a salutat. Doi cavaleri i-au scos haina de vânătoare şi l-au îmbrăcat într-un veştmânt de mătase brodată cu aur. Odaia a fost pregătită. Apoi el a văzut familia şi slujbaşii venind, cele mai slăvite şi rafinate gazde pe care le-a văzut cineva. Şi în urma lor venea regina, cea mai frumoasă femeie văzută vreodată, îmbrăcată într-un veştmânt strălucitor de mătase brodată cu fir de aur. Atunci ei s-au dus să se spele şi să se pregătească de masă şi s-au aşezat astfel: regina de o parte a lui şi comitele (cum bănuia) în partea cealaltă. Începu o conversaţie cu regina şi vorbind cu ea constată că era cea mai modestă femeie pe care a întâlnit-o şi cea mai gentilă ca maniere şi conversaţie. Şi-au petrecut, deci, timpul cu mâncare şi băutură, cântând şi benchetuind. Din toate curţile pe care le-a văzut pe pământul ăsta, aici erau cea mai bună mâncare şi băutură, cele mai frumoase vase şi bijuterii regale.

A venit şi vremea de culcare şi s-au dus în pat, el şi regina. Ajunşi în pat, el s-întors cu faţa spre margine, cu spatele la ea. De-atunci până a doua zi nu i-a spus nici un cuvânt. Ziua au avut o discuţie tandră şi plină de afecţiune, dar orice s-ar fi întâmplat între ei în timpul zilei, nu a fost o singură noapte să nu fie ca prima.

El şi-a petrecut anul vânând, cântând, dansând, legând prietenii şi discutând cu prietenii săi, până în noaptea când se sfârşea legământul. Data acestei nopţi este la fel de proaspătă în memoria celui mai îndepărtat om din ţinut ca şi într-a sa. El a venit la întâlnire împreună cu nobilii ţării. Când a ajuns la vad a apărut un călăreţ şi a grăit astfel:

(va urma)