TURDA MĂ'SII (20)

N-am mai scris demult despre Turda, din cauza faptului că m-am plictisit să tot reliefez anormalul. Nu mai locuiesc de mult timp în orașul ciudat de pe Arieș și am încercat să îl clasez printre amintiri, în trecutul care nu îmi mai aparține și nu se mai întoarce. Dar Turda nu se dezminte, se dezvoltă după propriile ei coordonate, unice în România din câte știu eu. Poate că mai există asemenea pseudo-orașe damnate și pe altundeva în țară, dar mie îmi ajunge Turda mă’sii. 

Odată cu declanșarea pandemiei globale de COVID-19 în martie 2020 au început și unii turdeni să se manifeste. Pe timpul lockdown-ului un turdean a furat câteva tone de pământ de pe domeniul public, din rezervația arheologică de pe Dealul Cetății. Ziua în amiaza mare, cu buldoexcavator și bascule și nu a văzut nimeni nimic. Am sesizat instituțiile care trebuie să ne protejeze și încă nu am primit nici un răspuns (de patru luni). Adică am primit răspunsul că sesizarea mea a fost înregistrată sau că nu e de competența lor. Cum este posibil, totuși, să furi tone de pământ de pe domeniul public? Nu știu, zău, ăsta e oraș, Turda, sau teren viran? Are administrație, are primar și funcționari publici? Primăria are în derulare un proiect european pentru punerea în valoare a sitului arheologic castrul legiunii V Macedonica și de sub nasul primăriei și poliției locale sunt furate tone de pământ. Poliția locală răspunde că nu e de competența instituției. Care sunt competențele ei? Amendarea unora care fac un grătar, la comanda unui profesor de fugă și a unui tâmpit care se juca de-a managerul de muzeu? Oricum, primăria trebuie să fie mai atentă cu ’jde miile de proiecte europene derulate deodată că turdeanu’ din Turda mă’sii odată îi fură ouăle de sub cloșcă.

Zilele trecute, lucrând prin Turda mă’sii de care se vede că nu mă pot despărți oricât aș încerca, l-am întrebat pe un tânăr muncitor rom câte clase are. Părea un băiat inteligent și următoarea mea întrebare era cum s-a descurcat cu școala on line. Eram serios, pentru că după un semestru de predat on line sunt sensibil la problema asta și știam că nu a funcționat prea bine în mediile devaforizate (oricât de mult ne mint Ministerul Educației și inspectoratele în sensul ăsta).  Locuiește în centrul orașului la mai puțin de un kilometru de primărie. Mi-a zis că nu a umblat la școală, că a fost o dată la școală în Poiana și nu i-a plăcut. O dată, am zis eu, un an, clasa întâi? Nu, a zis el, o dată, o zi. Și am constatat apoi că nu știa nici să citească, nici să socotească, nici valoarea banilor, nici cifrele ceasului, deci sensul orelor de lucru ca timp scurs, nici nimic despre lume și cum se învârte pământul inutil în jurul soarelui. Și nu era nici o problemă, trăia și muncea în centrul Turzii mă’sii în secolul XXI (21 pentru pesediștii și liberalii din Turda care nu știu decât cifrele arabe). Cam atât despre proiecte europene de incluziune socială și asistență socială în simulacrul ăsta de oraș. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (3)

Fotbal și apartenență 

B. (11 ani) ține cu România, la fotbal, handbal și alte sporturi de echipă și individuale. E modul în care naționalismul injectat de școală și societate se manifestă sublimat. Eu i-am zis azi că ar putea să țină de pe-acum cu Belgia, Franța, Canada sau USA, pentru că una din astea va fi țara în care va trăi în viitor, la vârstă adultă, și acolo își va crește copiii. Nu vreau să facă greșeala pe care am făcut-o eu și să rămână să trăiască aici. Studiile superioare, facultatea, nu are sens să o facă aici. Nu are ce să învețe în țara asta unde cuvintele învățământ și educație apar pe buzele politicienilor doar odată la patru ani, în campania electorală. Școala românească e un eșec și o prefăcătorie de la un capăt la altul. Și cea mai bine plasată universitate din România, în toate clasamentele internaționale (dominate de statistici, scientometrie și formalism), scoate analfabeți funcționali pe bandă rulantă. Și mizeria din școala românească nu e decât un simptom al eșecului general: în politică, administrație, justiție, sănătate, fotbal etc. Suntem un proiect eșuat, o corabie care se scufundă și de unde șobolanii (că bine zicea Dragnea) nu au altă soluție decât să fugă. Noroc că lumea e largă și dacă noi, copiii fiarei, am ratat șansa asta, copiii noștri mai pot să o facă. În țara asta e cam de netrăit.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (2)

Acesta nu este un manual de dezvoltare personală, de wellness, pentru că nu e vorba aici despre succes și fericire, în genul cărților Cum să ai succes în 10 pași, ci despre rezistență și supraviețuire.

• Standarde scăzute.

Toți trebuie să fim conștienți că nimic în țara noastră nu este făcut la standarde normale. Adică stasul și exigența au scăzut și ne mulțumim cu puțin. Suntem obișnuiți să zicem că aceia care ne conduc nu corespund, că clasa politică e sub orice critică. În fapt, același standard este peste tot, în toate sectoarele vieții sociale. Fie că este vorba despre învățământ, sănătate, construcții, servicii, știință, totul este la nivel scăzut și buget redus. Cei mai buni indicatori ai degringoladei generale sunt perfecțiunea în scripte și omniprezența actorilor-eroi. Acolo unde domnește incompetența trebuie să fie clar că toți cei evaluați vor lua nota 10. Indiferent de tipul inspecției, comisiei de concurs etc., unde toți sunt unanimi că totul este perfect, acolo duhoarea este mai mare. Mulți de 10 și de foarte bine în acte și comentarii uniforme copiate din hârtii vechi ne asigură că e o conspirație universală a celor mulțumiți, pentru a păstra status quo-ul. Nimeni, în țara noastră, nu e dispus măcar să încerce să zică NU, dacă asta îi periclitează poziția (și aici nu mă refer la nu știu ce poziții impresionante, ci la minabile locuri în comisii). Un alt simptom al mascaradei de competență în condiții de standarde scăzute este parada geniilor, vârfurilor, olimpicilor. De exemplu, în spitale: vedem cu toții că este dezastru, că nu au paturi și bolnavii stau pe scaun pe hol cu perfuzia în mână și amețiti de anestezic, că poți să mori în România de la o viroză, dar avem medici-eroi care fac cu un simplu bisturiu ce fac alții în vest cu tomografe, computere și bisturie laser. Sau în învățământ, de exemplu: vedem ca totul e simulare, că se reproduc programe de pe vremea când eram eu elev de către un minister inept și inspectorate veroase, că ne prefacem că totul e roz și perfect, și în același timp avem olimpici, mici genii împinse pentru a masca mizeria, a deturna atenția de la problema reală. Anume că avem standarde scăzute, că trăim în țara lui «merge și așa». Îmi place când unii conaționali se iluzionează că în vreun domeniu anume nu e așa. Că doctorii, săracii, își fac treaba. Că profesorii, în ciuda veniturilor derizorii de 25 de ani încoace, sunt dedicați și își dau și sufletul pentru elev. Că inginerii noștri, de școală veche, fac lucruri care dăinuie, poduri ca ale lui Apollodor din Damasc. Că jurnaliștii sunt corecți și luptă să scoată adevărul la lumină. Doar politicienii sunt așa cum sunt. Greșit, suntem toți la fel, funcționăm după aceleași standarde. Scăzute.

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).

Două exemple sunt suficiente.

1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.

Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.

2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.

Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

TURDA MĂ’SII (18)

            Mizerie

În ultima lună am locuit în Turda, oraș pe care l-am părăsit anul trecut în grabă. M-am reîntors aici pe șantier, în vacanță și am stat în casa cea veche pe care continui să o numesc, din reflex, acasă. După opt luni de absență am regăsit Turda mă’sii neschimbată, intactă, cu ciudățeniile și enormitățile ei.

Vremea fiind schimbătoare în luna august, nu am putut profita de binefacerile  balneare, dar a fost plăcut să revăd împrejurimile pitorești, Cheile Turului și cascada Ciucaș din Cornești. Peisaje superbe de zonă submontană, intens colorate cu pet-uri, doze de aluminiu, pungi, coji de lubeniță și alte gunoaie pe care renunț să le mai inventariez. Nu înțeleg meteahna asta a românului să își lase mizeria peste tot pe unde umblă, să își întindă masa relaxat lângă gunoiul altuia (și atunci i se pare normal să-l completeze). E de fapt o comoditate maladivă, pentru că nu pot înțelege cât de idiot și redus mintal trebuie să fi ca să nu-ți poți pune ambalajele într-o pungă, pur și simplu, înapoi în bagajul cu care ai venit, și să le arunci la primul container întâlnit în drum. Dacă au încăput pline, cum nu mai încap goale?

Am uitat o clipă cât de minunată e Turda și mi-am luat un covrig pe stradă. Mi-am reamintit pe când să intru în piață printr-unul din cele două ganguri: m-a izbit un miros de pipi și de jeg că mi s-a întors stomacul pe dos și am aruncat covrigul. Într-un coș de gunoi de la intrarea în piața alimentară a orașului.

NOTE ZILNICE

Labor improbus omnia vincit. Mă întreb cât poate fi de naiv cineva azi, în România, dacă își imaginează că se mai poate ghida după zicala asta vergiliană. E ca și cum ai confunda realitatea de azi cu o ecranizare hollywodiană a Georgicelor. Cum să muncești cinstit când totul este intrigă, mașinațiuni, alianțe și scheme de acces la resurse și bani? Adică poți, dar în gol și fără nici un rezultat. Într-un asemenea mediu nu are cine valida rezultatele muncii cinstite. Pentru că ariviștii, linge-blide, proștii cu funcții nu au nevoie de criterii valorice clare, ci de criterii formale, instabile, schimbate din doi în doi ani. Legile trebuie croite după ei, făcute și desfăcute continuu cu un singur și unic scop: să păstreze status-quo-ul, poziția privilegiată la masă, cu pâinea și cuțitul în mână. Mă întreb cât sunt de vină cei care au tăcut, au stat fără reacție până când în jurul lor s-a umplut lumea de proști, de nu mai au loc să respire de ei.

TURDA MĂ’SII (14)

Zilele municipiului Turda. Cu cuvinte.

Am lăsat să treacă o săptămână înainte să notez impresiile despre acest eveniment, am lăsat să se decanteze. Să nu scriu tulburat, sub imperiul emoțiilor, despre acest happening surrealist organizat de municipalitate. Cineva îmi spunea zilele trecute că nu a mai văzut niciodată așa ceva în Turda. Nu știu dacă e chiar așa, îmi aduc aminte de un bâlci similar în 2008. Atunci am plecat în Canada cu o tiribombă în formă de arici fluorescent după noi.

Una peste alta, am fost transportat în anii ’90. Atunci se umpleau bâlciurile de roți ale norocului, tarabe unde arunci după conserve ca să câștigi un urs de pluș sau arunci cu inele de prins părul după sticle. În cazul în care nu i-a spus-o încă nimeni primarului, îi spun eu aici:  domnu’ Ștefănie, ați reușit să organizați cel mai infect bâlci pe care l-am văzut vreodată. Felicitări! Atît de infect încât la o zi după ce s-a terminat încă mai puțea trotuarul. Un domn proprietar al unei roți a norocului la care puteai câștiga, cu un leu, un suc energizant Clever de la Billa, își atrăgea clienții zicând: numa’ un leu, ca la veceu. Poate așa se explică mirosurile lăsate în urmă de distracția ieftină.

Nu am reușit să particip direct la aceste zile. Era o înghesuială sinistră, care m-a întors din drum după câțiva pași. Doar B. s-a distrat pe ringhișuri ruginite și a visat noaptea numai oameni căzuți de sus, din umbreluțe zburătoare și făcuți praf pe beton.

Nu știu cum au reușit aceste Saturnalii să atragă un așa furnicar de oameni. Dar știu că erau din diferite categorii.  Luni dimineața mi-am găsit mașina, parcată, ca de obicei, în fața blocului, spartă. Tot ce era în bord a fost aruncat pe bancheta din față: cd-uri, suportul și cablul de gps, acte, chitanțe.  Nu știu dacă a luat ceva, n-am verificat, dar nu prea avea ce. Asta să fie  paguba mea după minunatele manifestări.

TURDA MĂ'SII (13)

Zilele municipiului Turda în imagini. Fără cuvinte.

.

TURDA MĂ’SII (10)

Produs de Cluj

În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște instalații tip carusel și bumper cars.

Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.

A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu vedetele pop de la tv. 

Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács, s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.

Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7 lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos. Aucun livre ne tient devant un enfant qui meurt de faim.

O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de alcool.

EXCURSIUNI EUROPENE

Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români

Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.

Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  

Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).

Mizerie și trafic

La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.

În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.

Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.

Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.

Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.

Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.

Peisaje urbane

Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.

Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.

Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.

Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.

TURDA MĂ’SII (9)

Târgul de miei

E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.

În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.

În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.

Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.

În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.

O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.

Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.

Turda mă'sii (2)

Zilele municipiului

Deşi încerc să fac abstracţie de oraşul în care locuiesc temporar, oraşul-dormitor, se petrec câteodată lucruri care mă lasă cu gura căscată şi mă obligă să mă exprim în scris. Notez ca să nu uit, pentru că treptat se estompează şi intră în departamentul verosimilului. Aşa au fost Zilele Turzii, un moment de sărbătoare situat betwixt and between categoriile timpului obişnuit, zile când neam-prostia ce musteşte în oraş a explodat pe străzi. Zilele oraşului cutare, ale satelor (astea se mai numesc şi Fii satului) etc. au proliferat ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. Ca în alte părţi şi în Turda bulevardul central a fost încadrat de tarabe cu plasticuri, chinezării, oale şi artizanat din lemn, mici şi alte cărnuri fripte pe grătar, şi, bineînţeles, bere. În fundul pieţei, lângă biserică, o scenă pe care au concertat diverse trupe şi artişti. Până aici nimic deosebit, la Turda ca oriunde în provincia profundă, mici, bere, muzică, prostii pe care sa dai bani. Să simtă românul şi rromul că e sărbătoare.

Totuşi câteva detalii fac ca zilele de anul acesta ale Turzii să fie speciale. Pe dealul dinspre est, printre copacii ce îi ornează culmea, a apărut un grup de cinci litere luminoase gigantice care clipesc schimbându-şi culorile: TURDA. Tot trecătorul va afla că este în Turda. Dar Hollywood-ul nu este singurul model pentru municipalitatea turdeană. Preluând fericita idee a celor din Bucureşti s-a inaugurat un autobuz etajat, cu partea superioară descoperită: Turda City Tour. Mă simt ca la Roma sau Paris, cu deosebirea că cel din Turda circulă doar pe linia 12: Micro III - Spital. Adică le arată turiştilor blocurile gri din cartierul muncitoresc, îi poartă pe variantă (pentru că circulaţia în centrul istoric este parţial restricţionată) şi îi duce la Spital (undeva pe la mijlocul unui cartier numit Turda Nouă).

Alt eveniment major a fost redeschiderea Muzeului de Istorie, după 14 ani! Muzeul a fost închis în 1997 pentru lucrări de consolidare şi conservare a clădirii ce-l adăposteşte. Parcul din faţa muzeului a fost cosmetizat în câteva zile: tăiat copaci, scos gardul viu, monumentele romane mutate cu lama buldozerului, apoi nivelat peste toată suprafaţa cu un pietriş incert şi răsfirarea unor coloane romane căzute pe margini. La deschidere a urmat o ceremonie demnă de epoca apusă în 1989. Discursuri banale marcate de patriotism local ale mărimilor, tăiat panglica, mâncat prescură cu sare.

La concerte n-am fost şi rău am făcut pentru că am aflat că protagonista primei seri era nimeni alta decât Samantha Fox. Circula un zvon că va concerta şi Genesis, în fapt era trupa unui fost component al celebrei trupe, ce cântă sub numele de Genesis Project. E limpede că municipalitatea vrea să-şi pună "municipiul" pe harta României. Pe orice fel de hartă....

Turda mă'sii

Turda mă'sii

E foarte ciudat să locuieşti în Turda. Parcă scrie pe tine, parcă porţi stigmate. Şi îmi pare că suntem condamnaţi să locuim aici. Criza economică mondială sau marasmul economic naţional (pentru că nu am suficiente date pentru a decide despre ce este vorba) ne blochează pentru nu ştiu cât timp planurile de schimbare a aerului.

Turda este un fost oraş medieval, un centru urban însemnat şi puternic în Transilvania modernă aşa cum arată arhitectura centrului (baroc, rococo, neo-clasicim, izolat art nouveau). Este greu de spus ce este acum. Pot să spun că ar fi devenit "oraş" dacă comunismul ar mai fi durat vreo 20 de ani. Şi turdenii, mai ales noroadele strămutate de industrializare în Micro (pentru cine nu ştie un cartier de blocuri construit pe locul fostului sat Cristiş - Oprişani) ar fi devenit şi ei orăşeni.

Turda e acum dominată de mizerie şi sărăcie, prost gust şi prostie pură la toate nivelele. Nu încetez să mă minunez în fiecare zi de acest loc stâlcit de istoria recentă. Totul este simulare aici. "Protipendada" turdeană simulează cultură (este constituită în special din intelectualii de provincie profundă, directocraţie cu origini în burghezia roşie din epoca trecută, funcţionari care pot decide oarece, mai recent noua clasă ciocoiască de elită economico-politică, oameni ceafă cu BMW). Presa simulează "comunicare media" (ce fain sună!). Administraţia simulează absorţia fondurilor europene. Turdenii toţi simulează viaţa citadină.

In prima luna cand ne-am mutat aici I. plangea cand ieşea pe stradă.

Turda este oraşul unde un hoţ a început să fure nişte cărămizi, s-a întrerupt câteva zile datorită unor sesizări la Poliţie apoi a venit şi a încheiat treaba furând ce a mai rămas. Oraşul în care în fiecare dimineaţă când ieşi din casă te întrebi dacă maşina ţi-a fost spartă peste noapte. Oraşul cu o jumătate de librărie, cu un muzeu închis din 1997, cu o casă de cultură început prin 1987 şi neterminată (pe alocuri deja ruinată). O plimbare pe corso-ul turdean înseamnă să înfrunţi mirosuri de oameni nespălaţi şi haine împuţite. Oraşul cojilor de seminţe şi chiştoacelor (dar probabil asta e la ordinea zilei oriunde în România).

Nu e uşor de trăit în Turda etern falită, Turda mă'sii...