PRIN SATUL NAPOCA (4)

Trafic
#noi nu blocăm traficul, suntem traficul!
Azi am atins performanța de a sta o oră în trafic dimineața, mergând doar de acasă până la servici. Și da, pentru domnul primar, mi-am lăsat și copilul la școală (unde a întârziat vreo 20 de minute), dar asta numai pentru că oricum și părinții lui lucrează amândoi în centru. Foarte multă lume lucrează în centrul satului Napoca. Acolo sunt școlile, universitățile, spitalele, primăria, băncile, ANAF-ul și mai nou tot felul de blocuri pline cu oameni cu un card sau o legitimație atârnată de curea semn că trebuie să-și justifice minutele la vreo ușă. Deci, nu autobuzele care să se plimbe pe la școli să culeagă copiii sunt soluția. Și în nici un caz demolarea a trei cocioabe pe străzile Ploiești sau Constanța în locul cărora să răsară niște enormități arhitectonice care sparg oricum regimul de înălțime al zonei și în care se aglomerează câte 200-300 de lucrători în IT.  Satul Napoca e scăpat de sub control urbanistic, iar din punctul de vedere al traficului, este ceva între haos și labirint. Labirint pentru cei care știu sensurile și benzile, haos aparent pentru un nou venit. Pe toată lumea pare să deranjeze asta, dar nu văd nici o măsură. Primăria a declarat război șoferilor: parcări cu prețuri prohibitive și restricționate în timp în zona 1, poliție locală care ridică mașini și amendează în draci, colectând la bugetul local, declarații publice despre iresponsabilitatea cetățeanului care se încăpățânează să-și folosească, totuși, mașina. Aseară la ora 19 am vrut să îmi recuperez copilul de la o activitate a «Școlii altfel» și am constatat că un polițai local îi pândea pe cei care parchează în fața unei școli din centru. La ora 19. Așa că, în loc să aștept, am mai înconjurat odată buricul târgului. Oricum, cu tot traficul și semafoarele, ai senzația că staționezi, nu că mergi undeva. Și am făcut un exercițiu de imaginație: cum ar fi să nu mai staționăm deloc, să mergem încet în coloană și pasagerii să urce și să coboare din mers. Problema e că o să se adapteze și poliția locală și o să îți lipească o amendă pentru contravenția de a  merge încet prin centrul satului Napoca.

PRIN SATUL NAPOCA

Viața în Cluj-Napoca nu e atât de simplă pe cât pare și nici atât de rafinată precum cred cei care nu locuiesc în Cluj. Clujul de azi e doar un sat mai mare din Ardeal, populat cu mulțimi rurale valahe în detrimentul populației majoritare în secolul XIX. Spre deosebire de alte sate mai mici, e un sat cu pretenții, universitare, de centru medical, de punct major de atracție turistică, de capitală politică a Transilvaniei. Clujul are presă audio-vizuală, are TIFF, are echipe de fotbal în liga I, un primar fost prim-ministru, grupuri de la Cluj în alte partide. Și alte pretenții, ce nu mai trebuie enumerate.

Ce are într-adevăr satul urban Napoca, pe numele său medieval Cluj? Are o arhitectură frumoasă în zona centrală, predominant barocă, aflată azi sub asediu, ca, în general, patrimoniul construit peste tot în România. Are și istorie antică, așa cum îi arată numele compus, îngropată sub patru metri de moloz și aluviuni. În epoca tricoloră din anii 90 unii s-au căznit să o scoată la lumină. Are o lume universitară inegală și dinamică care îi dă aspectul de furnicar colcăind de tineri studenți. Are un renume medical și spitale de prestigiu, pline, gata să pleznească, de bolnavi din toate colțurile țării. Din punctul ăsta de vedere e Prislopul medicinii alopate.

Ce nu are Clujul e evident pentru orice vizitator motorizat, încă din primele minute. Fiind un oraș palimpsest, unde sunt vizibile în planimetria urbană straturile antic, medieval, modern și contemporan, Clujul, adică Napoca, nu are drumuri. Și nu mă refer aici la acel pezzettino de autostradă Transilvania care trece pe la câțiva kilometri de Cluj. Ci la traficul intern, care converge, inconturnabil, în centrul istoric pe care îl traversează pe kardo și decumanus.

Ieri, de pildă, am stat în coloană 40 de minute ca să parcurg strada Barițiu, care are vreo 400-500 de metri. Și printre excavatoare și mașini, cu o față aspră brăzdată de griji pentru contribuabil, în blugi și cămașă colorată, însuși primarul, fost prim-ministru, Emil Boc. Prezența lui fulgurantă printre buldozere, șanțuri și movile de moloz nu schimbă situația de fapt. Poate îi aduce un plus în viitoarea campanie electorală, pentru implicare directă și descinderea printre oamenii de rând, dar satul Napoca rămâne un șantier perpetuu. Un sat fără drumuri, unde ajungi  mai repede dintr-un punct în altul pe jos, decât în mașină. Cu mașina prin Cluj e o aventură. Cretini care claxonează degeaba, ambuteiaje, nervi, lucrări pe străzi, mini-accidente, taximetre care circulă anarhic fără reguli. Înțeleg acum de ce domnul Boc merge pe jos la servici.

Turda mă’sii (8)

Primăvara pe uliță

Mă întreb ce cred oamenii care mă văd pe stradă cu papucii veșnic murdari de noroi? Deși îi spăl, îi fac cu cremă în fiecare dimineață, când ajung la slujbă sunt înnoroiți. Probabil că își imaginează că vin de undeva dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Transilvaniei și că trebuie să vâslesc primăvara, când se dezgheață asfaltul, prin noroaie. De fapt nu e deloc așa. În mod paradoxal locuiesc pe o uliță în buricul Municipiului Turda, la câțiva pași de primărie, iar sub noroiul pe care calc zilnic este asfalt. Cum s-a ajuns în situația asta stranie?

Acum un an și ceva s-au schimbat țevile de canalizare pe stradă și s-a tăiat în asfalt un șanț lat de cca. 60-70 cm. Din acest șănțuleț a ieșit tot noroiul, tot pământul care a acoperit strada, asfaltul, trotuarul, bordurile, totul, ca într-un film vechi american SF în care o spumă, o substanță malefică, se extinde, se extinde… și nimic nu o poate opri. Cei de la Compania de Apă Arieș au astupat șanțul, cineva (nu știu cine) a aruncat în vreo două rânduri niște pietriș pentru că se scufundau roțile mașinilor în șanț, apoi totul a fost abandonat. Fosta Piață a Steluței s-a transformat într-o veritabilă uliță din Turda mă’sii.

S-a făcut și o cerere către Primărie, să aducă strada la starea inițială, semnată de toți vecinii din curte (așa se numește în jargonul vecinilor ulița pe care locuiesc, pentru că era pe vremuri, când m-am mutat aici, o piațetă foarte verde și aranjată, între trei blocuri vechi, cu copaci bătrâni, rondouri de flori, o rotondă cu un ghiveci mare din beton în centru pe care cineva îl vopsise roșu, galben și albastru, cu copii care se jucau fără să îi amenințe mașinile, cu vecini care jucau table și rummy în fața scării). Era un colț simpatic și pitoresc, desprins din alte vremuri ale peisajului urban.

Între timp rotonda a dispărut, pământul fiind în mod suspect retrocedat și vândut (noroc că a scăpat terenul de sub blocuri). Într-un semicerc al rotondei s-a construit acum câțiva ani o casă, lipită de geamurile blocurilor, în care a funcționat o vreme un bar. Unii copaci au fost tăiați, se mai văd azi doar cioturile lor imense, inestetice. Acum a dispărut și asfaltul, inundat de pământul izvorât din șanț.

Și eu umblu cu papuci cu mustăți de noroi pentru că trebuie să străbat 50 de metri de uliță, de la scara blocului până la mașină. I., mare consumatoare de papuci Ecco de piele întoarsă, refuză să înfrunte glodul și trebuie să umblu cu mașina după ea pe uliță, să o iau sau să o las să coboare pe insulele uscate.

Vreau să îl întreb pe domnul primar de ce ne lasă așa, în noroi? Să se integreze și colțul nostru dintre blocuri în peisajul urban din Turda mă’sii cu gunoaie pe străzi, case părăsite și distruse, oameni care caută în containere, câini vagabonzi adunați în haite? Turda nu e numai Salina sau zona centrală recent pavată. E spațiul în care locuim toți, cu biodiversitatea lui urbană, cu eternele noroaie de primăvară în care ne înmuiem zilnic papucii.

Turda mă'sii (4)

Muzeul de Istorie din ţara lui Ştefănie

Cui aparţin muzeele locale? Aparent muzeele şi patrimoniul naţional sunt ale ministerului culturii şi patrimoniului naţional. Scriu intenţionat cu litere mici pentru că acest minister este al unui stat, nu al unui Stat. Al unui stat retractil, care sub pretextul autonomiei locale a abandonat patrimoniul. Patrimoniul din Turda mă'sii, arheologic sau construit, în mod clar nu mai apartine statului cu s mic. Nu stiu al cui este, poate al lui Tudor Stefănie, primarul, al primăriei sau al turdenilor, aşa, în general.

Din păcate turdenii nu ştiu nimic despre monumentele lor. Toţi, la unison (sau cel puţin turdenii de rând cu care m-am intersectat şi am vorbit întâmplător) cred, sincer, că primăria e cea care construieşte ziduri din beton pe Dealul Cetăţii (acolo unde ei îşi pasc vacile, îşi plimbă câinii sau fac jogging) şi că primăria, prin Muzeu, este cea care face gropi (a se citi cercetări arheologice). Pentru că turdeanul nu prea e la curent că pe un deal de lângă municipiul lui, sau, mai precis, în intravilanul municipului lui, este un castru roman al unei legiuni, unul din cele circa 30 de castre legionare importante care au existat odinioară pe teritoriul actualei UE. Sau, să pun altfel problema, unul din cele vreo 3 castre legionare romane libere de constructii moderne, care pot fi cercetate arheologic, de pe teritoriul aceleiaşi UE. Nu, pentru turdean, castrul, "Pe Cetate" se mai numeşte şi "La gropi".

Vreau să le spun turdenilor, lui Tudor Ştefănie, tuturor funcţionarilor care beau cafele zilnic în clădirea primăriei, doamnelor amnezice uitate de vreme şi de istorie în Muzeu, neaveniţilor care-şi rod coatele puloverelor de birourile din pal, prea scump plătite, ale muzeului, că nu muzeul a făcut 41 de ani cercetări arheologice pe castrul de la Potaissa -Turda. În cazul în care nu ştiu sau au uitat cercetările, restaurarea şi conservarea primară au fost făcute de către Institutul de Istorie al Academiei (1971-1991) şi Universitatea Babes-Bolyai din fonduri proprii (1992-2002) şi ale Ministerului Culturii şi Cultelor redenumit recent Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin Universitatea Babeş - Bolyai (2003-2010).

Muzeul nu a făcut decât să administreze prost patrimoniul. Zidurile conservate sunt părăginite, distruse anual de vizitatori şi nesupravegheate în vreun fel. Deşi castrul este domeniu public şi ar trebui supravegheat de poliţia locală sau jandarmi, sau cum îi cheamă pe cei ce ar trebui să protejeze monumente de vandali. Piesele, artefactele descoperite, cela cca. 14 000 de piese intrate în muzeu din 1971 până azi, sunt inacccesibile, multe neinventariate, nu îndrăznesc să zic pierdute că poate se sesizează, din oficiu, poliţia de patrimoniu (ce vis frumos! ce reverie stranie în România de azi!).

În anul 2006 am facut cercetări arheologice pe autostradă, în zona blocurilor de la cariera Sănduleşti. Am construit o baracă din lemn care a rezistat câteva luni, până am încheiat cercetarea. Fiind optimist am construit una şi pe castru, pe Dealul Cetăţii, când am început cercetarea. A rezistat exact o săptămână, până niste turdeni de treabă i-au dat foc. Altfel spus, a rezistat exact atât cât s-a uscat trestia cu care era acoperită. După ce s-a uscat era numai bună de incendiat în Turda mă'sii.

Să lăsăm castrul deoparte. O cercetare arheologică preventivă în Turda (care suprapune în bună măsură oraşul roman Potaissa) este la fel de rară ca o ploaie torenţială în Sahara, ca rinocerul de Sumatra sau gorila de munte. Nu se cunoaşte nimic din ultimii 20 de ani. Muzeul se "ocupă", cu pletora lui de specialişti, arheologi experţi de renume mondial care nu ştiu nici să deseneze la scară pe hârtie milimetrică. E drept că au studii superioare de filologie, istorie modernă, facultăţi particulare la seral. Pentru că alte criterii decât competenţa sau calitatea ştiinţifică primează în Turda mă'sii: vecinătatea cu epicentrul, adică primarul. Lanţul slăbiciunilor al lui Caragiale este fix zero: este de-ajuns să fii cunoştinţă a unuia de care a auzit Ştefănie ca să fii angajat la muzeu. Cam atâţia bani face Instituţia, de data asta cu I mare ca să fiu pe placul directoarei muzeului. Haireto!

Turda mă’sii (3)

Reportaj de la Occupy Turda.

La Bucureşti şi în alte oraşe mari din ţară protestul spontan împotriva lui Băsescu şi a guvernului Boc începuse de câteva zile. Am ieşit acum vreo două zile, curios să văd dacă în centrul Turzii se adună protestatari. Era o mână de oameni cu steaguri şi pancarte care strigau obişnuitul „Jos Băsescu!”. Ieri seară, în periplul meu de navetist, am văzut în Turda cca. 50 de oameni adunaţi şi în Câmpia Turzii, cca. 20. Scandau lozinci în frig, în faţa primăriilor.

Azi, când am văzut că nu risc să fiu asemenea protestatarului solitar din Baia de Arieş, am ieşit. Mi-am pus o bască în cap, aşa după moda lansată de Rogozanu şi alţi gânditori cu bască recenţi. Am ieşit în centru convins că protestul spontan funcţionează după principiul bulgărelui de zăpadă, că insistenţa protestatarilor îi va convinge, în final, pe „cetăţeni” să iasă din case.

Demostraţia a ţinut de la 5 la 8 după-masa şi nu mi-a părut foarte convingătoare. Au fost circa 100 de oameni (majoritatea tineri şi foarte tineri) cu steaguri, tobe, o portavoce, pancarte (pe una scria „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi”) care s-au plimbat din faţa primăriei până la statuia lui Avram Iancu, pe zona pietonală, însoţiţi discret de vreo 10 jandarmi plictisiţi. Nu au fost violenţe, în afară de cele de limbaj. Lipseau, ca peste tot în ţară, reprezentanţii opoziţiei, PSD şi PNL, lucru care m-a cam mirat. Turda este domeniu portocaliu, la al doilea mandat al primarului PDL, Tudor Ştefănie, un mustăcios care se îmbracă cu un etern sacou roz, stă cu spatele drept de parcă a înghiţit un umeraş şi aruncă priviri piezişe în toate părţile să se convingă că lumea a remarcat prezenţa lui importantă. În ultima campanie electorală şi-a făcut afişe în care îşi strângea mâna cu Boc şi cu Tişe, ca să fie clar pentru toţi de unde-i vine susţinerea. Proiectele lui de refacere a obiectivelor turistice (Salina Turda) cu bani europeni au fost girate de ministresa blondă care i-a încântat pe turdeni cu prezenţa ei graţioasă (ca să amintesc marile evenimente ale tristului mandat PDL din Turda).

Am senzaţia că turdenii îl aprobă pe acest personaj rizibil, că îl susţin în ciuda comportamentului dictatorial à la Băsescu. Puţinii manifestanţi au strigat şi lozinci împotriva lui, în stilul turdean, presărate cu înjurături şi ameninţări: „Muie Ştefănie!”, „Ţi-ai tras vile şi palate, poporul le ia pe toate!”, „Ştefănie fii cuminte, că de nu ţi-o iei la dinte!” (variantă pentru prima lozincă).

Nu mai cred în teoria bulgărelui de zăpadă. Cred că protestul spontan se va stinge în oraşele mici din ţară în două trei zile şi nu din cauza frigului. Cei care au ieşit azi au fost, în marea lor majoritate, cei împinşi de disperare şi de mizerie şi o mână de tineri teribilişti cărora li s-a părut cool să strige în faţa primăriei. Lipseau salariaţii (nemulţumiţi, dar comozi), intelectualii (aşa puţini cum sunt), „protipendada” implicată în politica locală. N-au vrut să se amestece cu cei din Barbu Lăutaru.

Turda mă'sii (2)

Zilele municipiului

Deşi încerc să fac abstracţie de oraşul în care locuiesc temporar, oraşul-dormitor, se petrec câteodată lucruri care mă lasă cu gura căscată şi mă obligă să mă exprim în scris. Notez ca să nu uit, pentru că treptat se estompează şi intră în departamentul verosimilului. Aşa au fost Zilele Turzii, un moment de sărbătoare situat betwixt and between categoriile timpului obişnuit, zile când neam-prostia ce musteşte în oraş a explodat pe străzi. Zilele oraşului cutare, ale satelor (astea se mai numesc şi Fii satului) etc. au proliferat ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. Ca în alte părţi şi în Turda bulevardul central a fost încadrat de tarabe cu plasticuri, chinezării, oale şi artizanat din lemn, mici şi alte cărnuri fripte pe grătar, şi, bineînţeles, bere. În fundul pieţei, lângă biserică, o scenă pe care au concertat diverse trupe şi artişti. Până aici nimic deosebit, la Turda ca oriunde în provincia profundă, mici, bere, muzică, prostii pe care sa dai bani. Să simtă românul şi rromul că e sărbătoare.

Totuşi câteva detalii fac ca zilele de anul acesta ale Turzii să fie speciale. Pe dealul dinspre est, printre copacii ce îi ornează culmea, a apărut un grup de cinci litere luminoase gigantice care clipesc schimbându-şi culorile: TURDA. Tot trecătorul va afla că este în Turda. Dar Hollywood-ul nu este singurul model pentru municipalitatea turdeană. Preluând fericita idee a celor din Bucureşti s-a inaugurat un autobuz etajat, cu partea superioară descoperită: Turda City Tour. Mă simt ca la Roma sau Paris, cu deosebirea că cel din Turda circulă doar pe linia 12: Micro III - Spital. Adică le arată turiştilor blocurile gri din cartierul muncitoresc, îi poartă pe variantă (pentru că circulaţia în centrul istoric este parţial restricţionată) şi îi duce la Spital (undeva pe la mijlocul unui cartier numit Turda Nouă).

Alt eveniment major a fost redeschiderea Muzeului de Istorie, după 14 ani! Muzeul a fost închis în 1997 pentru lucrări de consolidare şi conservare a clădirii ce-l adăposteşte. Parcul din faţa muzeului a fost cosmetizat în câteva zile: tăiat copaci, scos gardul viu, monumentele romane mutate cu lama buldozerului, apoi nivelat peste toată suprafaţa cu un pietriş incert şi răsfirarea unor coloane romane căzute pe margini. La deschidere a urmat o ceremonie demnă de epoca apusă în 1989. Discursuri banale marcate de patriotism local ale mărimilor, tăiat panglica, mâncat prescură cu sare.

La concerte n-am fost şi rău am făcut pentru că am aflat că protagonista primei seri era nimeni alta decât Samantha Fox. Circula un zvon că va concerta şi Genesis, în fapt era trupa unui fost component al celebrei trupe, ce cântă sub numele de Genesis Project. E limpede că municipalitatea vrea să-şi pună "municipiul" pe harta României. Pe orice fel de hartă....