DIN TRECUTUL SOCIALIST (7)

 

Strămoși

Într-o lume rurală dominată de oralitate e greu să îți cunoști strămoșii. Acolo scrisul este o excepție, datele de naștere ale copiilor se scriau pe ultima foaie albă din Biblie, iar singurele arhive sunt registrele parohiale unde se înregistrează nașteri, căsătorii și decese. Din așa puține surse scrise e dificil să îți construiești un arbore genealogic care să meargă pe mai mult de patru generații.

Când eram copil în casa de chirpici de pe vale beam apă de la o cișmea din curte. Pe atunci apa nu era contorizată și am întrebat de unde vine. Bunicii mi-au zis ca au făcut oamenii din sat niște bazine pe Grădinoaie și au captat Fântâna lui Jurjilie, de unde se alimentează gospodăriile dintr-o parte de sat. Azi, pe lângă apa contorizată și plătită, unele case din sat mai au și apa bună și gratis din Fântâna lui Jurjilie.

Am vrut să aflu mai multe și am aflat că fântâna se numește așa după Jurj Ilie (Giurgiu Ilie), din al cărui neam mă trag și eu după mamă. Jurj Ilie a trăit la mijocul secolului al XIX-lea, fiind un iobag al grofilor Jósika sau Kemény. După spusele unchiului meu Jurj Ilie era un iobag înstărit cu mulți copii și animale și lucra mai multe sesii. Când «s-a lăsat iobăgia» în 1848, a rămas proprietar pe mai multe iugăre de pământ din care urmașii lui au mai moștenit câte ceva până în 1949 cînd l-au pierdut prin colectivizarea agriculturii.

Am aflat și legenda etiologică a Fântânii lui Jurjilie. În realitate au fost două fântâni, dar una a dispărut în urma unor amenajări funciare de pe vremea colectivului. Legenda zice că acest Jurj Ilie, care era bunicul bunicii mamei mele, era mare meșter în pus oasele la loc, adică un fel de felcer chiropractor cum mai erau prin sate înainte de apariția dispensarelor sătești. El locuia pe deal, loc în care pe când eram eu copil stătea un unchi din partea bunicii materne, în a cărui șură mai exista un scaun de cuțitoaie care aparținuse tocmai lui Jurj Ilie (sau așa zice legenda). Probabil că pe acolo trecea drumul care merge printre biserica de zid și curtea nobiliară, așa cum se vede pe prima ridicare topografică iosefină. Într-o zi pe drum a trecut o căruță care mergea spre Apuseni și care aducea o fată cu un beteșug la picior. Jurj Ilie a zis să o lase la el să o facă bine, i-a pus oasele la loc și după o vreme fata s-a vindecat și a plecat pe picioarele ei acasă. Peste câtva timp au venit de la munte niște mocani, părinții fetei, care i-au adus drept mulțumire un purcel și două pietre rectangulare scobite în formă de ghizd de fântână. Jurj Ilie le-a spus că el e un om înstărit și că are mulți purcei în ogradă, dar a primit drept recompensă cele două ghizduri de piatră. Și a zis: «o să fac două fântîni, să bea oamenii din sat apă, să mă pomenească și după ce mor». După ce unchiul meu a terminat povestea m-am ridicat de la masă, am dat drumul la apă să curgă pe cișmea să se răcească un pic, apoi am băut un pahar și i-am mulțumit stră-stră-străbunicului meu, Jurj Ilie.

Viața la sat

 

„Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizațiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înțeles, voi afirma aici,..., că școlarul, tânărul și apoi maturul individ care am fost, să înțeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esențiali ai civilizației și culturii vechi grecești, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polisul grecesc....eu m-am apropiat...., sprijinindu-mă ...pe acele urme vii, ..., ale memoriei pe care le numim subconștient sau pus și simplu vise, pe care le păstrăm din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi.... Da, satul românesc, ca un polis al locului oarecum etern și magic al nostru, la nord de Dunăre și lângă coroana Carpaților, iar dacă Blaga afirmă că veșnicia s-a născut la sat sau cocoși apocaliptici ce tot strigă din sate, eu o înțeleg și o trăiesc aidoma și mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică .... ”  (Nicolae  Breban, Viața mea, Iași, Polirom, 2017, p. 17-18)

E o frumoasă definiție a satului românesc identificat cu polisul grec care a centrat lumea mediteraneană antică. E ceea ce resimt și eu, mai ales de sărbători, când mă transport într-o copilărie îndepărtată rural-industrială de pe vremea lui Ceaușescu. O copilărie care îmi aduce aminte de o lume inerțială în care satul românesc, celula existenței naționale, refuza să dispară. Îmi aduc aminte, când eram copil, că autobuzele care duceau muncitorii la uzină în trei schimburi, nu circulau de sărbători, de la Luna la Câmpia Turzii.  Și mergeam pe jos, prin zăpadă și întuneric, din sat la oraș, cinci kilometri, la colindat. Mergem noaptea, uneori pe întuneric iar când ajungeam la destinație de obicei nu era curent, doar lumină de la  lumânări. Dar oamenii mergeau, așa cum au apucat, așa cum au mers părinții lor, în epoca fără lumină electrică.

Nimeni nu mai merge azi seara la colindat în satul în care am crescut. E ceva din trecut, de pe vremea părinților. Mai vezi la Digi24 etnologi care ne vorbesc de tradiții, de capră și țurcă, dar sunt bizarerii din trecut, dintr-o lume rurală care funda spațiul acesta. Satul neolitic blagian al tradițiilor a fost pulverizat într-o lume globală a socialismului și emigrației postdecembriste. Și ne plimbăm desculți pe asfalt, rătăciți într-o lume fără repere, fără centru. Lumea copiilor noștri, fără sate și fără tradiții moștenite. Lumea de azi.