GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.    

ARHEOLOGIE (3)

De vreo cinci ani lucrez, cu intermitențe, la un proiect de punere în valoare cu fonduri europene a unui sit arheologic. Am încercat să aplic bunele practici din lumea civilizată și m-am ținut cu dinții de respectarea principiilor convenției de la Valetta privind protecția patrimoniului arheologic. După mulți ani preliminari de colaborare pentru caiete de sarcini, studii de fezabilitate, DALI-uri, PT-uri, cu multe ore din timpul meu pierdute pe gratis, după un an de execuție cu multe împiedicări și rateuri, în sfârșit se vede ceva concret și pozitiv. Un început promițător că suntem pe calea cea bună, că, în sfârșit, am înțeles toți cei implicați cum stă treaba și că vorbim aceeași limbă. Și chiar atunci, când mă bucuram și eu un pic, un maistru de pe șantier mă întreabă ce sunt sugestiile volumetrice din fier, că o să aterizeze un ozeneu acolo? Nu, i-am zis, alea sunt un OZN care tocmai a aterizat pe sit. Și mi-a zis că el niciodată nu o să-și aducă copiii pe sit, că o să râdă de el, că de ce nu se reconstruiesc zidurile cum au fost? Și i-am zis că nu e voie azi să mai faci reconstrucție pe ruine, că nu ne dă voie legea. S-a uitat la mine neîncrezător și mi-am dat seama că nu a înțeles nimic și nu va înțelege oricum îi explic. Poate dacă îi ziceam că legile sunt făcute de oameni deștepți pentru ca proștii să le respecte s-ar fi ofensat. Sau dacă afla de la mine că toți oamenii se nasc proști și doar educația îi face mai deștepți, ar fi înțeles că nu pot să contrafac un sit arheologic prin reconstrucție și că datoria mea e să reintrepretez situl și să învăț publicul de azi să înțeleagă realitatea de ieri. Dar mi s-a părut complicat de explicat și l-am abandonat în lumea lui întunecată de certitudini.  

Există diferite discuții despre drepturile științifice ale arheologului asupra materialelor/artefactelor descoperite. Este, după părerea mea, o discuție inutilă. Să zicem că cineva vrea să publice niște artefacte, să le pozeze, să le deseneze, să le interpreteze, cu maxima lui erudiție și cunoștințe nemaiîntâlnite. E foarte simplu de fapt: nu ar avea ce poza, desena, intrepreta, glosa erudit despre etc., atâta vreme cât respectivele artefacte nu ar fi fost scoase de arheolog din pământ. Cum nu poți studia ce nu există încă, eu zic că dreptul arheologului asupra materialului descoperit este absolut, dincolo de orice interpretare sofistă asupra timpului în care el o să îl facă public. Cei care publică materiale fără acordul celui care le-a descoperit sunt, pur și simplu, hoți.  Bandiți la drumul mare, cu ștaif academic.