DIN TRECUTUL SOCIALIST (11)

Există tendința să scrii nostalgic și paseist despre trecut. Mă gândesc la timpul liber și cum era el petrecut în comunism. Nu pot să mă pronunț pentru că nu am fost adult atunci, nu am muncit într-o uzină sau într-un birou, ca să am timp liber și să mi-l petrec. Am fost doar elev și aveam un weekend scurt, prin comparație cu vremurile de azi. Până la revoluție am mers șase zile pe săptămână la școală, și la fel mergeau și părinții mei și ceilalți locuitori ai RSR la servici. Poate din această cauză după-masa de sâmbătă, când începea sfârșitul de săptămână, nenumit încă weekend, și duminica erau atât de prețioase. La fel și sărbătorile legale, adică 1 Mai, ziua liberă a proletarilor din toate țările, sau 23 August, ziua insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste. Îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai care erau sărbători în orașul muncitoresc. Nu prea știu de mici și bere, ci de mere caramelizate pe băț, vată de zahăr, moriști din hârtie colorată și tiribombe umplute cu rumeguș. Se vindeau nu la tarabe, ci într-un fel de comerț spontan pe marginea drumului, a pieței sau în parc. Și cred, nu știu, că făceau parte dintr-un comerț licit sau acceptat tacit cu ocazia acestor zile. Terasele restaurantelor și alimentările erau aprovizionate special de 1 Mai cu bere și mici, pentru că îmi aduc vag aminte de o agitație a adulților în această zi. Dar nu neapărat zilele festive ale comunismului târziu mi-au rămas în minte, ci sfârșiturile de săptămână. În sat sau în oraș, pe unde am copilărit, era acest obicei de a ieși la sfârșit de săptămână la iarbă verde. Era de fapt o ruptură în timpul profan, în rutina zilelor de mers la servici, când adulții se relaxau simplu la un picnic în natură. Nu neapărat cu grătare și mici, fără manele cântate din mașini, ci la picnicuri simple cu hrana rece avută la dispoziție (pâine, brânză, mezeluri, legume, bere sau vin). Se mergea în oraș pe un câmp numit Pe Cubic (nu știu de ce), lângă o stație de curent (Stația 110). Îmi aduc aminte un câmp acoperit cu pături, sute de familii, ca pe o plajă la mare în sezon. Foarte puțini se cunoșteau, dar făceau conversație, copiii se jucau împreună cu mingea și oamenii, în general, nu se deranjau reciproc. Zilele de muncă și sistemul de guvernământ erau suficient de opresive, astfel că această zi la iarbă verde trebuia să fie un prilej de relaxare cu orice preț. Era un mod de a petrece puținul timp liber rămas, într-o simplitate care azi nu mai există. De fapt, îmi aduc aminte din adolescență, că dispariția acestui obicei după 1989 m-a frapat. Pur și simplu a dispărut ieșitul la iarbă verde, s-a evaporat din existența românilor în Tranziție. Bunicii din familii au primit înapoi o parte din terenurile confiscate de comuniști la colectivizare și weekend-urile tuturor membrilor familei au fost de-acum ocupate cu munci agricole: mersul la sapă, la cules, și totul în modul primitiv, manual, așa cum au făcut de români de la Litovoi încoace. Odată cu reapariția proprietății, în locul loisir-ului s-a instalat munca și în weekend, munca cerută de sărăcia cruntă instalată în România anilor ’90.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (8)

             Jocuri

            Nu știu care au fost jocurile jucate în prima copilărie. Nu îți aduci aminte decât de momentele când manipulezi obiecte și construiești acțiuni în joc. Faptul că am crescut la țară, într-o grădină verde cu arbori, arbuști, iarbă, gropi, șanțuri, diferite ascunzișuri, mi-a modelat într-un anume fel universul de timpuriu. Nu cred că cei care au crescut printre blocuri au fost dezavantajați. La 12 ani m-am mutat într-un cartier de blocuri abia terminat și mi s-a revelat un nou univers, mai complex decât cel de la țară, mai periculos pe undeva, ca în opoziția structuralistă dintre natură și cultură. M-am născut și am făcut primii pași în natură, am învățat acolo lumea prin jocuri facile într-un decor idilic, apoi m-am mutat în cultură, între betoanele socialismului târziu, într-o junglă urbană, în care a trebuit să re-învăț să mă joc.   
            Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
           
            Ah, din fugă săream sub arțar,
            Smulgându-i o frunză cu dinții!
            (Pieile-Roșii, pe sub arțar,
            Goneau, arătându-și toți dinții!)
            Iată lasoul, mâna, atentă,
            Ochește bizonul de aer....
 
        Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!)  cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.  
        Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a  cowboys și  indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
        Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți  de vârste diferite. Uneori se angrenau și  copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.    
         Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
        Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé. 

DIN TRECUTUL SOCIALIST

Acasă 

Cu ce altceva poți să începi când vrei să-ți povestești viața decât cu primele amintiri? Nu e ușor să stabilești care e prima amintire. Poate senzația pe care o dă lumea înconjurătoare, spațiul în care ai deschis ochii și ai început să faci primii pași. Am copilărit în spațiul mioritic blagian, pe niște văi de râuri și pâraie, cu interfluvii și terase de luncă destul de comune. Mult teren era arabil, fiind copil pe vremea Colectivului, a Cooperativei Agricole de Producție, care făcea agricultură intensivă. Era un spațiu rural destul de bine organizat, fără pericole iminente pentru copiii care voiau să-și petreacă timpul liber hălăduind pe dealuri. Nu te întâlneai cu animale sălbatice, cel mult cu iepuri, intr-o lume fără câini sălbăticiți sau de stână. Nu era o zonă pastorală, ci un sat de câmpie colectivizat unde creșterea animalelor se reducea la ciurda Colectivului și cea a oamenilor, dusă și adusă seara de la păscut, de către ciurdari țigani din cartierul de lângă râu. Casa de lemn și chirpici în care am crescut până la 10 ani era la marginea vestică a satului, pe o stradă așezată de-a lungul unei văi mici ce traversa niște dealuri domoale pline de izvoare. Nu era o vegetație luxuriantă,  ci câteva sălcii pitice, trestie și papură, răgălii de pipirig și foarte multă iarbă și flori de câmp. Un spațiu oarecum arid, cu puține produse comestibile: baraboi, măcriș sălbatic, sălățică,  măceșe, porumbele, mure, bureți de rouă, bășina calului. Sau cel puțin doar despre astea știu că se puteau consuma și le-am consumat copil fiind. În vale nu erau pești, fiind apă puțină și departe de râu. Poate erau pe cursul inferior, înainte de vărsare, dar pe dealurile de la vest de sat nu am văzut niciodată. Doar raci și broaște. Am prins raci cu coșarca de nuiele și cu sapa, dar de obicei erau prea mici ca să îi poți mânca. A fost unul din primele procedee de pescuit pe care le-am învățat. Broaște prindeam tot timpul și ne distram idiot umflându-le cu un pai și punându-le să plutească. Era o formă de  cruzime infantilă și sper azi că își reveneau, că se dezumflau treptat și se puteau scufunda să își reia cursul existenței. Asta cred că e tipic în interacțiunea dintre copiii de la țară și lumea naturală: o cruzime juvenilă generată de curiozitate, care te împinge să umfli broaște, să rupi coada la șopârle, să zdrobești insecte, să tragi cu praștia după vrăbii. Nu îmi aduc aminte să mă fi încercat vreodată vreun sentiment de vinovăție. 

Pe partea opusă era râul cu smârcurile lui interminabile de sălcii și arini, cu vâltorile și repezișurile lui. Pe malul apei erau multe bălți rezultate din inundarea unor gropi de balastiere. Și albia râului era neuniformă și imprevizibilă din același motiv al exploatării industriale a pietrișului. Scăldatul în râu fără supravegherea adulților îmi era interzis în prima copilărie din cauza acestor abominabile gropi de excavator și a vâltorilor. Deși apa era în anii '80 extrem de poluată de la deversările instalațiilor industriale din amonte, am învățat totuși să înot cam pe când am învățat scris-cititul. Pe malul râului în bălțile cu sălcii și papură am învățat să pescuiesc cu undița la plută, o distracție pentru orice vârstă.

Fiind un sat într-o vale din Podișul Transilvaniei era mărginit din două părți de dealuri. Soarele răsare de după Coastă, care e de fapt o terasă înaltă, o cuestă formată de cursul râului în epoci geologice. Acest deal înalt care trasează orizontul este împădurit parțial și azi. Atunci exista o pădure veche de foioase cu fagi și stejari seculari și o pădure nouă de brad și pin plantată în vremea comunismului. Se mai lucrau câteva terase de vie, probabil rămase din viile grofilor de dinainte de război, azi abandonate, în paragină. Pădurea de pe coastă era un spațiu privilegiat al excursiilor puține cu școala, sau al expedițiilor noastre de copii, de 1 mai sau 23 august sau cu orice altă ocazie. Era destul de departe pentru mersul pe jos și pe-atunci nu existau câte două mașini la o casă de oameni. De fapt aproape că nu existau autoturisme Dacia în sat. Drumul țării, adică DN1, era traversat rar și singurele vehicule cu cai putere erau tractoarele și alte mașini agricole. Căruța sau bicicleta erau mijloacele de transport favorite în raza de 10-15 kilometri a acestui univers restrâns închis între dealuri.

Spre vest, de-a lungul văii racilor puteai să traversezi câțiva kilometri de spațiu mioritic, tot un deal și-o vale, până să ajungi la un deal mai înalt, cu numele straniu de Dealul Totului (probabil nu are legătură cu totul, cu întregul, ci cu un nume personal derivat din numele maghiar al slovacilor). În realitate n-am ajuns niciodată pe jos până acolo, doar până la aeroportul militar, dar dealul îl vedeai în zare și părea un fel de jalon, o limită a lumii cunoscute din poveștile bunicilor.

Limita imaginară a lumii mele este definită de cele două dealuri: coasta abruptă și  masivă de dincolo de râu și peisajul cu dealuri domoale interminabile din partea opusă. În multe dintre visele mele pornesc undeva și străbat dealuri și văi și mi se pare, în logica visului, evident, că trebuie să ajung la dealul masiv din față care pentru mine e limita orizontului. Și dincolo de el trebuie să fie ceva interesant, secretul ascuns, scopul călătoriei, capătul curcubeului. Știu că geografia îți modelează imaginarul și încerc să înțeleg cum visează cei de la munte sau cei din stepa întinsă infinit unde orizontul se pierde dincolo de puterea văzului. Pentru mine, când visez cu ochii închiși, cel puțin, orizontul misterului e dincolo de dealul înalt, împădurit pe care nu reușesc să îl ating sau să îl depășesc în vis. Deși în realitate am ajuns de mai multe ori dincolo de linia pe care culmea Coastei o desenează la orizont și știu că sus e doar e un platou cu pășuni și parcele arate și niște sate banale din ceea ce numim Câmpia Transilvaniei sau în maghiară Mezőség.  

Așa arată spațiul în care am deschis ochii, am învățat să umblu, să vorbesc și să înțeleg mediul înconjurător.  Un spațiu centrat de o căsuță veche din alte vremuri istorice, cu o grădină verde care pe-atunci îmi părea imensă, un spațiu având ca axe două fire de apă și delimitat de dealuri care închideau orizontul.