NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).

Două exemple sunt suficiente.

1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.

Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.

2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.

Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

NOTE ZILNICE

Trăiesc într-o lume paradoxală și agresivă și mă amăgesc că asta nu mă afectează, că abuzurile cotidiene nu mă consumă nervos. Că realitatea topsy-turvy e normalitatea de azi, populată cu neanderthalieni precari, înfometați și schizoizi. Cei din jur par antrenați într-un șuvoi anarhic în care nu trebuie să fi prins. Iar dacă totuși ești prins, stai liniștit și ferește-te de coatele lor frenetice…

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.

Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).

Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.

VACANZE SICILIANE

Messina, 7 martie 2003

Ieri şi azi după-masă am asistat la un colocviu internaţional de numismatică,ceva cu imaginea ca sursă istorică, în special imaginile monetare. M-au frapat două lucruri: cât de bine ştiu toţi italiană (o grecoaică, o englezoaică şi o spanioloaică şi-au dat, fără să ştie, examenul de italiană în faţa mea) şi cât de strictă este ierarhia în lumea universitară italiană. Relazioni, comunicări propriu-zise, ţin doar profesorii, în vârstă şi cu titluri academice, ceilalţi, giovanni dottori şi ricercatori nu ţin decât relazioni poster, oricât de interesantă ar fi comunicarea, adică subiectul propus şi rezolvarea dată. Ce înseamnă relazioni poster? Adică au afişată pe hol o planşă cu câteva idei ale comunicării (text), o schemă (grafic) şi câteva imagini. Dintre aceştia, vreo doi, cei aleşi, au prezentat şi în sală, în power point, vorbit liber şi cât se poate de scurt. Tinerii ricercatori pe la vreo 40 de ani nu au ţinut relazioni propriu-zise. La noi, măcar, nu te invită, dar, dacă totuşi te invită, nu te pun să faci un poster şi să prezinţi ceva pe fugă.

Oricum, când mă gândesc la colocviile noastre mă apucă râsul. Aici lumea vorbeşte de la un pupitru cu microfon, discuţiile au loc la sfârşit şi cel care face intervenţia merge frumos la pupitru. Se tot plimbă de la pupitru în bancă, cel care întreabă şi cel interpelat. La noi e un haos, un talmeş-balmeş, vorbesc toţi la grămadă, fac glume şi se ironizează, ba chiar şi se mai ceartă (ca să nu zic că se înjură). Apoi se trezeşte câte unul şi cere pauză, făcând, în plen, un spirit de genul "pauza e scurtă, menopauza e lungă". Comunicările aici erau bine făcute, lungi de o jumătate de oră. Păreau temeinice şi ştiinţifice. La noi vine câte unul care prezintă "vreun ou din ăla cosmogonic din piatră" sau un ciob de oală din gardul lui Burebista, vorbeşte cinci minute, îţi arată două poze şi cu asta gata comunicarea. Şi ăsta era un colocviu internaţional unde predominau meriodionalii, de prin Messina, Salerno, Catania, Palermo, dar era diferit de colocviile naţionale ale noastre. Şi ştiinţa o facem aşa cum facem totul, cu picioarele.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Dinozaurii, clonele şi bonjuriştii

În Québec discutam cu un prieten bonjurist despre situaţia învăţământului universitar din România. Şi ca să definesc bine categoriile am folosit expresiile astea : dinozaurii ies din scenă, clonele se instalează în locul lor şi bonjuriştii întârzie să revină în patrie. Se pot folosi şi alte expresii, dacă astea sunt considerate jignitoare. Dinozaurii sunt bătrânii, cei cu vârste în jur de 60 de ani, care au făcut carieră în universităţi sau institute înainte de 1989 şi care au condus, bine sau rău, universităţile, facultăţile, catedrele în ultimii 20 de ani de libertate. Mulţi au întemeiat universităţi satelite, de stat sau particulare, şi-au făcut facultăţi noi în cadrul universităţii, şi-au creat instiutute de cercetare finanţate din contracte. Au acţionat ca în vreme de criză – economică şi morală, nişte mandarini ai învăţământului românesc. Ce s-a întâmplat în învăţământul universitar e similar cu ceea ce s-a petrecut în societatea română în ansamblu. În momentul trecerii bunurilor statului în mâini private, totul s-a fărâmiţat, s-a împărţit cât mai mărunt ca să apuce fiecare. Statul a încercat timid să reglementeze acest reflex survivalist al societăţii – constituirea de regate succesorale, de fiefuri autarhice din ruinele imperiului monolit care a fost învăţământul universitar de stat din epoca comunistă. Fiecare a navigat cum a putut mai bine: unii s-au descurcat admirabil, au avansat rapid arzând etapele gradelor didactice, după care, văzuţi cu sacii în căruţă, s-au adunat în tot felul de comisii ad-hoc inventate prin şi de minister şi au stabilit criterii noi de avansare din an în an mai rigide şi greu de îndeplinit. Dar cum românii sunt descurcăreţi cei ce au urmat au găsit metode să înşele vigilenţa comisiei superioare nu-ştiu-care şi au publicat aceeaşi carte în două coperţi, cursuri cu ISBN compilate cu copy paste, sau chiar cărţi plagiate. Asta e o trăsătură definitorie a clonelor, noii arivişti universitari. Dinozaurii, în general, şi-au construit cariera ştiinţifică în atmosfera de seră izolată de dinainte de 1989, majoritatea ştiind însă carte şi putând să înveţe şi pe alţii. Dar aşa cum am spus, fără vreun meteorit providenţial, dinozaurii învăţământului universitar românesc, se pregătesc să iasă de pe scenă. Unii au murit, alţii sunt pensionabili şi din umbră clonele se pregătesc să le ia locurile. Sau chiar le organizează plecarea, fără remuşcări şi menajamente. A venit vremea lor şi nu mai au răbdare : ei sunt cei ce au suferit umilinţele sistemului de tip feudal, au cărat geanta profesorului destul, e vremea să se înfrupte şi ei din privilegiile poziţiei. Funcţiile administrative din universităţi şi consiliile profesorale s-au populat de clone, în detrimentul dinozaurilor. Şi tocmai acum, în ultimii ani, s-a atins masa critică care permite luarea deciziilor. Clonele sunt noul grup decident în universităţi şi asta se reflectă şi în noul management. Asta ar fi pe scurt criza învăţământului românesc. Soluţiile sunt greu de întrezărit astăzi, dar una posibilă ar fi reîntoarcerea bonjuriştilor. Semnat : o clonă care se pregăteşte pentru competiţia viitoare.